ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2074/2021

Ședința publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 16.05.2016 pe rolul Curții de Apel București, cu nr. dosar x/2016, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat:

Prin sentința civilă nr. 5122 din data de 07.12.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității capetelor 4 și 5 ale cererii ca neîntemeiată; a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene; a admis, în parte, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI și AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR, a anulat, în parte, Decizia de soluționare a contestației nr. 442/17.11.2015, Decizia de impunere nr. x/30.10.2009 și Raportul de Inspecție fiscală nr. x/30.10.2009 cu privire la respingerea cererii de deducere a TVA în sumă de 9.103.490 RON precum și cu privire la obligația de plată a accesoriilor aferente acestei sume, a respins cererea de anulare pentru suma de 84.634 RON aferentă furnizorilor B. S.R.L., C. S.R.L., D. precum și cu privire la accesoriile aferente acestei sume ca neîntemeiată și a menținut în rest actele administrativ fiscale contestate.

De asemenea, instanța a obligat pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata sumei de 9.103.490 RON reprezentând TVA, a admis cererea de majorare a onorariului expertului contabil, a dispus majorarea onorariului expertului cu suma de 5000 RON, a stabilit obligația reclamantului de a achita diferența de onorariu în contul Biroului Local pentru Expertize Judiciare și a admis în parte cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, dispunând obligarea pârâtei la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 40.450 RON reprezentând 450 RON taxa de timbru, 10.000 RON onorariu expert și 30.000 RON reprezentând onorariu de avocat.

Prin sentința civilă nr. 2428 din data de 22 octombrie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de completare a hotărârii formulate de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI și AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR, și a dispus completarea sentinței civile nr. 5122/07.12.2018 în sensul admiterii cererii de obligare a pârâtului Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (D.G.A.M.C.) la restituirea sumelor achitate de reclamant cu titlu de obligații fiscale accesorii aferente sumei de 9.103.490 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 5122 din data de 07.12.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâții AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ și DIRECȚIA GENERALA DE ADMINISTATRE A MARILOR CONTRIBUABILI.

În recusul declarat împotriva sentinței civile nr. 5122 din data de 07.12.2018, recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, a invocat dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea in parte a sentinței civile recurate în sensul respingerii acțiunii in totalitate ca neîntemeiată.

Într-o primă, critică, recurenta susține că instanța de fond achiesează în întregime la susținerile intimatei și retine ca decizia de soluționare a contestației nu cuprinde motivarea în fapt a soluției adoptate, întrucât emitentul acesteia nu a analizat criticile aduse de societate, rezumându-se la a prelua opinia organelor fiscale, fără să țină cont de apărările formulate de ANAF și nu a arătat motivele pentru care acestea au fost înlăturate, reiterând aceste critici pe calea recursului.

Astfel, recurenta arată că Decizia nr. 442/17.11.2015 respecta condițiile prevăzute de art. 211 din O.G. nr. 92/2003, în considerentele acesteia se regăsesc motivele de fapt și de drept care au format convingerea organului de soluționare competent în emiterea deciziei, în procedura administrativa prealabila, organul de soluționare a emis decizia în baza documentelor aflate la dosarul cauzei, ținând cont de susținerile organelor de inspecție fiscala si de argumentele intimatei raportate la dispozițiile legale aplicabile.

Astfel, în mod eronat reține instanța de fond ca decizia de soluționare nu este motivata si ca organul emitent și-a însușit in totalitate opinia organelor de inspecție fiscala. În realitate, întrucât intimata nu a adus argumente si documente convingătoare si pertinente care să combată concluziile organelor de inspecție fiscală, organul de soluționare a stabilit corectitudinea si legalitatea actelor administrativ-fiscale contestate. Împrejurarea ca intimata este nemulțumită de cele reținute prin decizia de soluționare nu echivalează cu nemotivarea deciziei, ci se constituie în motive ale cererii de chemare în judecată.

Recurenta mai critică soluția instanței și cu privire la dispoziția de anulare în parte a deciziei de soluționare a contestației referitor la TVA in cuantum de 9.103.490 RON si accesoriile aferente pentru următoarele considerente:

In ceea ce privește facturile prezentate de societate pentru mai multe livrări din aceeași zi ca fiind facturi centralizatoare, instanța de fond apreciază ca aceasta a respectat prevederile art. 155 alin. (5) și alin. (8) Codul fiscal și ale pct. 72 din H.G. nr. 44/2004, dispoziții care stabilesc intervalul de timp maxim dar nu si minim - pentru care se poate emite factura centralizatoare.

Referitor la lipsa concordantei dintre cantitățile din factura și cele din avize, furnizor fiind E., deși instanța de fond arata ca nu își însușește teza societății in sensul ca organele fiscale trebuie sa ignore orice alte documente, concluzionează în mod contradictoriu stabilind că în cauza existența neconcordantelor a fost justificata de societate prin înscrisurile depuse.

Cu privire la respingerea cererii de deducere a TVA solicitata de intimata in baza facturilor duplicat, instanța de fond retine ca existenta in cuprinsul acestor duplicate si a altor informații în afara celor minim obligatorii nu constituie un element suficient de natura a determina concluzia ca acestea nu pot avea valoarea juridica a unui duplicat.

Față de refuzul de deducere a TVA pentru facturile emise de furnizori care nu sunt identificați prin serie, instanța de fond considera, în acord cu poziția societății, ca menționarea unei serii exclusiv numerice permite atingerea obiectivului vizat de prevederile art. 155 alin. (5) Codul fiscal.

În ceea ce privește refuzul dreptului de deducere a TVA, în raport de faptul ca facturile prezentate de societate nu conțin data livrării si fata de menținerea soluției în urma corectării, deși instanța de fond retine ca legea instituie condiția ca realizarea corecției să aibă loc anterior finalizării inspecției fiscale, concluzionează totuși in mod contradictoriu in sensul ca aceasta condiție de forma nu afectează deducerea, prin raportare la cauza CJUE Senatex - al cărei obiect vizează alta situație.

Recurenta nu este de acord cu raționamentul instanței de fond care este in vădita contradicție cu prevederile legale aplicabile și consideră că instanța de fond si-a argumentat hotărârea pronunțată prin însușirea în întregime a susținerilor intimatei, fara a tine cont de apărările formulate în acest sens si fara a arata motivele pentru care acestea au fost înlăturate.

Astfel, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacata cu încălcarea dispozițiilor art. 145 și art. 146, art. 155 alin. (5) și alin. (8) din Legea nr. 571/2003 coroborate cu cele ale pct. 51 alin. (1) și pct. 72 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004.

În continuare, prin declarația de recurs, reia situația de fapt și reiterează în mod fidel argumentele de drept reținute în cuprinsul actelor fiscale și de soluționare a contestației, astfel cum au fost invocate și în fața instanței de fond, atât în ceea ce privește obligațiile principale cât și cele accesorii, fără să mai invoce critici concrete față de soluția și considerentele instanței de fond, instanța de control judiciar urmând să le aibă în vedere în cadrul analizei motivelor de recurs invocate.

Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței și cuprivire la dispoziția privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, susținând că în cauză nu sunt îndedplinite condițiile impuse de art. 451-453 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de casare, recurenta-pârâtă a reiterat pe larg situația de fapt, apreciind, prin raportare la această situație, apreciind că instanța de fond a reținut în mod eronat că dreptul reclamantului de deducere a TVA pentru suma de 9.103.490 RON, astfel ca a obligat paratul Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili la plata acestei sume către reclamant.

Recurenta susține că, soluția instanței de fond este greșită sub aspectul raportării situației de fapt în care se afla intimata-reclamantă din prezenta cauza la norma legală aplicabilă.

Astfel, în primul rând, instanța de fond a respins excepția inadmisibilității capetelor 4 și 5 din cererea de chemare în judecată și a dispus obligarea paratei DGAMC la plata efectiva a sumei pentru care s-a admis dreptul de deducere a TVA, precum și obligarea pârâtei la restituirea obligațiilor fiscale accesorii achitate, cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speța, respectiv OPANAF nr. 2250/21.11.2007 prin care a fost aprobată Procedura de soluționare a cererilor de restituire a taxei pe valoarea adăugată depuse în condițiile titlului VI "Taxa pe valoarea adăugată" din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare si OPANAF nr. 1899/22.12.2004 privind Procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal.

Concluzia curții de apel referitoare la faptul ca nu se poate pretinde reclaman­tului sa reia aceeași procedura stabilita de OPANAF nr. 2250/2007 și OPANAF nr. 1899/2004, procedura pe care societatea reclamanta a utilizat-o prin depunerea cererii de rambursare TVA este eronata, întrucât instanța a pierdut din vedere succe­siunea evenimentelor, reiterând astfel procedura de stabilire a creanței fiscale și de soluționare a decontului de TVA.

Prin OPANAF nr. 2250/2007 a fost aprobată Procedura de soluționare a cererilor de restituire a taxei pe valoarea adăugată depuse în condițiile titlului VI "Taxa pe valoarea adăugată" din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, prin OPANAF nr. 1899/2004 a fost aprobată Procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal.

În raport de dispozițiile art. 18 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, mecanismul procedural pus la dispoziție prin legea contenciosului administrativ conferă subiectului de sezină, în cazul contenciosului subiectiv, recunoașterea dreptului pretins.

Prin sentința recurată, s-a admis în parte capătul 1 de cerere ceea ce conduce implicit la recunoașterea dreptului de a solicita restituirea taxei pe valoarea adăugată achitate și de a solicita plata dobânzilor pentru sumele achitate.

Însă legiuitorul a prevăzut anumite proceduri administrative atât pentru restituirea taxei pe valoarea adăugată achitate cât și pentru plata dobânzilor pentru sumele achitate cu titlu de TVA, prin OPANAF nr. 2250/2007 și OPANAF nr. 1899/2004, fapt pentru care admiterea capetelor 4 și 5 de cerere si obligarea autorității publice Ia restituirea și acordarea de dobânzi constituie o imixtiune a instanței de contencios în atribuțiile autorității administrative.

Așadar, aplicarea greșita a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 nu poate presupune nicidecum pronunțarea unei hotărâri de obligare a autorității fiscale la restituirea sumelor pretinse și la acordarea dobânzilor pentru sumele reprezentând TVA achitate de către reclamantă, întrucât aceste capete de cerere sunt supuse unor proceduri administrative prevăzute de legislația specifică dreptului fiscal.

În ceea ce privește refuzul organelor fiscale de a considera facturile prezentate de societate pentru mai multe livrări în aceeași zi ca fiind facturi centralizatoare, Curtea a admis pretențiile reclamantei și a constatat ca dispozițiile art. 155 alin. (5) și alin. (8) Codul fiscal și prevederile pct. 72 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal stabilesc intervalul de timp maxim pentru care se poate emite factura centralizatoare, însă nu și intervalul de timp minim, astfel încât în astfel de situații este permisa emiterea unei facturi centralizatoare, considerând ca interpretarea organelor fiscale în condițiile în care nu este pusa sub semnul îndoielii realitatea operațiunilor, constituie o condiție suplimentară care nu este stabilită nici de legislația interna, nici de directiva TVA.

Recurenta critică cele reținute de instanța de fond arătând că, contravin pe deplin atât reglementărilor naționale (art. 155 alin. (8) Codul fiscal raportat Ia pct. 72 alin. (3) din Normele metodologice) cât și legislației și principiilor europene (art. 226 din Directiva de TVA) și respectiv principiului proporționalității și cel al prevalentei substanței asupra formei, precum și jurisprudenței obligatorii a CJUE (cauza C-368/09 Paormon Gep Centram).

Pentru justificarea dreptului de deducere a TVA aferentă achizițiilor de cereale și semințe de plante oleaginoase efectuate de la furnizorii E. S.R.L., F. S.R.L., D. S.R.L., G. S.R.L., B. S.R.L., H. S.R.L., organele de inspecție fiscală au constatat că în cele mai multe cazuri, operațiunile au fost înregistrate în baza mai multor avize de însoțire a mărfii emise de furnizori pentru livrări efectuate în aceeași dată și care au fost cumulate într-o singură factură, sau cazuri în care factura a fost emisă în baza unui singur aviz, situații confirmate de data înscrisă pe documentele întocmite de furnizor. În toate aceste cazuri, facturile au fost emise ulterior datei de livrare înscrisă pe avizele de însoțire a mărfii.

În conformitate cu prevederile art. 155 alin. (19) lit. b) și c) din Codul fiscal (fost art. 155 alin. (5), lit. I) (valabil din 2007) și a pct. 74 alin. (2) din Normele de aplicare a Codul fiscal, factura trebuie să cuprindă în mod obligatoriu informații privind data emiterii facturii și data la care au fost livrate bunurile, în măsura în care această dată este anterioară datei emiterii facturii.

Potrivit pct. 74 alin. (2) lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, "...în cazul în care factura este emisă ulterior datei livrării/prestării sau a încasării unui avans, pe factură se vor menționa atât data emiterii facturii, cât și data livrării/prestării ori a încasării unui avans."

În aceste cazuri, facturile emise de furnizori nu sunt facturi centralizatoare deoarece nu îndeplinesc condițiile art. 155, alin. (8) din Codul fiscal, (în vigoare de la 01.01.2007), deoarece în fapt, facturile au fost emise pentru livrări din aceeași dată și nu livrări separate de bunuri pe o perioadă mai lungă de timp (în date diferite), iar data livrării rezultă în mod clar din documentele întocmite de furnizor.

Prin urmare, Curtea de Apel București a interpretat greșit normele de drept material incidente și a constatat, în mod greșit, temeinicia criticilor reclamantei.

Referitor la lipsa concordantei dintre cantitățile din factura cu cele din avize (furnizor E. - suma respinsa 5.844.350 RON), Curtea a anulat actele administrativ-fiscale considerând ca dreptul de proprietate asupra produselor (cereale) a fost transferat la data recepției în locația stabilită de cumpărător, iar factura a fost emisa de vânzător după recepție, fapt ce explica și justifica existența diferențelor constatate între avizele de însoțire a mărfii și facturile fiscale, precum și corelarea dintre cantitățile din cuprinsul facturilor și documentele emise de terți ulterior momentului preluării produselor de către reclamant.

Însă, în cazul unui număr de 55 facturi emise de E. S.R.L., s-a constatat că deși pe facturi, în dreptul rubricii "Număr aviz însoțire a mărfii" s-a înscris mențiunea "conform anexă", contribuabilul nu a prezentat această anexă întocmită de furnizor.

De asemenea, s-a constatat că la data livrării au fost emise de furnizor avizele de însoțire a mărfii, iar ulterior, la recepție au fost întocmite de terți: tichete de cântar, note de intrare și recepție, tichete de laborator, rapoarte întocmite de I. S.A. în calitate de surveyor etc., în toate cazurile, facturile fiind emise ulterior datei de livrare înscrisă pe avizele de însoțire a mărfii.

Mai mult, din verificarea documentelor prezentate pentru justificarea livrărilor de bunuri din facturile emise de E. S.R.L., în niciunul din cazuri nu se pot corela informațiile înscrise în facturile emise de furnizor cu cele din documentele prezentate ca anexă la acestea.

În acest sens, s-a precizat că datele înscrise în facturile emise de E. S.R.L. privind cantitățile livrate nu corespund cu cele înscrise în avizele de însoțire a mărfii atașate, dar corespund cu alte documente întocmite de terți, respectiv: notele de intrare și recepție, tichete de cântar întocmite de beneficiar și/sau cu rapoartele întocmite de I. S.A. în calitate de surveyor. În schimb, din datele înscrise în documentele întocmite de terți s-a constatat că nu sunt informații referitoare la numărul/data avizelor de însoțire a mărfii și nici a cantităților înscrise de furnizor ca livrate astfel încât să se poată identifica cu certitudine operațiunile efectuate.

În concluzie, s-a stabilit că, din documentele anexate la factura nr. x/15.09.2008, nu rezultă în mod clar cantitățile și datele succesive de livrare a bunurilor, condiții obligatorii pentru ca documentul emis de E. S.R.L. să fie considerat factură centralizatoare, astfel încât nu este respectat scopul cerinței prevăzute la pct. 72 alin. (3) lit. b) din Normele metodologice ale Codul fiscal, potrivit căreia în cazul facturilor centralizatoare trebuie să le fie atașate "toate documentele emise la data livrării de bunuri sau prestării de servicii", respectiv acela de a permite identificarea corespunzătoare a datelor la care au avut loc aceste operațiuni, cerință nu a fost îndeplinită în speță.

Așadar, interpretarea data de Curtea de Apel București este greșită, ceea ce impune admiterea recursului și casarea sentinței recurate asupra facturilor emise de E. S.R.L..

Referitor la respingerea cererii de deducere a TVA solicitata în temeiul facturilor duplicat, Curtea a reținut ca respingerea cererii de deducere a TVA pentru suma totala de 1.313.424 RON aferenta furnizorilor J. S.R.L. (suma respinsa 1.135.648 RON) și K. S.R.L. (suma cuprinsă 177.776 RON) este nejustificată astfel că a anulat actele administrativ-fiscale în aceasta privință, întrucât a constatat ca existența, în cuprinsul acestor duplicate, și a altor informații, în afara celor minim obligatorii, nu constituie un element suficient de natura a determina concluzia ca acestea nu pot avea valoarea juridica a unui duplicat.

Însă, a subliniat ca, referitor la facturile emise de J. S.R.L. Constanța în calitate de furnizor, inspecția fiscală a constatat că, în fapt, A. S.R.L. nu deține exemplarul original pentru 12 facturi, iar "duplicatul" pentru fiecare exemplar de factură nu a fost reconstituit după documentul original.

Ca urmare, pentru cele 12 facturi emise de J. S.R.L. în valoare totală de 7.112.738 RON (din care TVA de 1.135.648 RON), societatea reclamanta nu a respectat prevederile pct. 46, alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 dat în aplicarea art. 146, alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În ceea ce privește relația cu furnizorul S.C. K. S.R.L., din verificarea efectuată asupra documentelor în baza cărora a fost exercitat dreptul de deducere a TVA, inspecția fiscală a constatat că în cazul celor 11 facturi în valoare totală de 1.113.439 RON, din care TVA de 177.776 RON, înregistrate de contribuabil în perioada 10.09.2008 - 21.11.2008, nu au fost prezentate exemplarele în original ale acestor documente,

Reclamanta a "reconstituit" un număr de 10 facturi din cele verificate de inspecția fiscală, în valoare totală de 1.097.984 RON, din care TVA în sumă de 175.308 RON, cu excepția facturii seria x nr. x/05.11.2008 (prezentată în copie), în valoare totală de 15.455 RON, din care TVA de 2.468 RON, prin care a fost înregistrată livrarea a 19,996 tone de semințe floarea soarelui.

În raport de pct. 51 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a art. 145, alin. (8), lit. a) din Codul fiscal (în vigoare până la 31.12.2006) și pct. 46 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a art. 146, alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, recurenta susține că cele 10 facturi, în valoare totală de 1.097.984 RON, din care TVA de 175.308 RON, nu au fost reconstituite conform prevederilor legale, astfel ca ele nu întrunesc condițiile de "duplicat" așa cum se prevede la pct. 46 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal.

Așadar, organele de inspecție fiscala au stabilit corect că, în perioada 10.09.2008 - 21.11.2008, prin deducerea TVA în sumă de 177.776 RON, aferentă celor 10 facturi reconstituite fără respectarea prevederilor legale și a facturii seria x nr. x/05.11.2008 prezentată în copie, emise de K. S.R.L., reclamanta nu a respectat prevederile pct. 46 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 dat în aplicarea art. 146, alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, fapt pentru care se impune admiterea recursului întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și în aceasta privința.

Cu privire la refuzul de deducere a TVA pentru facturile emise de furnizori care nu sunt identificate prin serie, instanța de fond a reținut ca menționarea unei serii exclusiv numerice, cum este cazul facturilor emise de furnizorii L. și M. permite identificarea facturii în mod unic, astfel încât aspectul formal al inexistentei unei serii afla-numerice nu constituie o cerința stabilită pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA-ului și pentru a preveni evaziunea, în condițiile în care identificarea facturilor în mod unic era posibila în baza seriei exclusiv numerice și a datei acestora, astfel ca a anulat actele contestate sub acest aspect.

Recurenta apreciază că instanța care a soluționat fondul cauzei a interpretat greșit dispozițiile art. 155 alin. (5) lit. a) din Codul fiscal, înlăturând constatările organelor de inspecție fiscala în ceea ce privește relațiile cu furnizorii L. S.R.L. și M. S.R.L., atâta timp cât numărul de ordine al facturilor nu a fost alocat "în baza uneia sau mai multor serii, care identifică factura în mod unic".

Așadar, pentru TVA în sumă totală de 480.808 RON, dedusă în baza facturilor care nu au completată seria, organul de inspecție fiscală a stabilit că nu a fost îndeplinită condiția de exercitare a dreptului de deducere prevăzută la art. 146 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal și ale pct. 46 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal.

Cu privire Ia refuzul dreptului de deducere a TVA in raport de faptul ca facturile nu ar conține data livrării si menținerea soluției în urma corectării facturilor, deși corectarea facturilor s-a realizat ulterior datei la care a fost încheiat raportul de inspecție fiscala, contrar legislației naționale, Curtea de Apel București a aplicat cu prioritate jurisprudenta europeana și a admis criticile reclamantului reținând ca este îndreptățit la acordarea dreptului de deducere a TVA în valoare de 1.154.102 RON aferent facturilor emise de furnizorii L. S.R.L., N. S.R.L. șî D. SRL

Recurenta reiterează faptul ca, in ceea ce privește relațiile cu furnizorii L. S.R.L. și N. S.R.L, s-a constatat că facturile emise către A. S.R.L. nu au fost completate cu toate informațiile obligatorii, respectiv nu a fost completată data la care au fost livrate bunurile, contrar reglementărilor art. 155 alin. (5) lit. I) din Codul fiscal, astfel ca, A. S.R.L. a dedus eronat taxa în sumă totală de 1.101.326 RON, înscrisă în documentele de achiziție, cu încălcarea prevederilor art. 146 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal și a prevederilor pct. 46 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal.

Pe lângă aceasta, facturile emise de L. S.R.L. în perioada 01.07.2008 - 11.03.2009, în valoare totală de 3.535.480 RON, din care TVA de 564.488 RON, au fost corectate în luna decembrie 2009 (ulterior inspecției fiscale), prin înscrierea informațiilor privind data de livrare a bunurilor.

Similar s-a procedat și în cazul facturilor emise de N. S.R.L în perioada 01.09.2008 - 10.03.2009, în valoare totală de 3.362.303 RON, din care TVA de 536.838 RON, care au fost corectate în luna noiembrie 2009 (ulterior inspecției fiscale), prin înscrierea informațiilor privind data de livrare a bunurilor.

Așadar, în opinia sa, în această situație sunt aplicabile prevederile art. 147

1

din Codul fiscal, conform cărora "(2) în situația în care nu sunt îndeplinite condițiile și formalitățile de exercitare a dreptului de deducere în perioada fiscală de declarare sau în cazul în care nu s-au primit documentele de justificare a taxei prevăzute la art. 146, persoana impozabilă își poate exercita dreptul de deducere prin decontul perioadei fiscale în care sunt îndeplinite aceste condiții și formalități sau printr-un decont ulterior, dar nu pentru mai mult de 5 ani consecutivi, începând cu data de 1 ianuarie a anului care urmează celui în care a luat naștere dreptul de deducere".

În ceea ce privește relația cu furnizorul D. S.R.L., din verificarea efectuată, inspecția fiscală a stabilit că A. S.R.L. a exercitat dreptul de deducere a taxei în sumă de 216.809 RON, aferentă facturilor de achiziții înregistrate în perioada 01.11.2006 - 13.10.2008, documente care nu au fost completate cu toate informațiile obligatorii (data la care au fost livrate bunurile), contrar reglementărilor art. 155, alin. (5), lit. l) din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, sau pentru care contribuabilul nu a prezentat documentul în original, contrar prevederilor art. 146 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

Inspecția fiscala a stabilit TVA în sumă de 1.164.608 RON aferentă achizițiilor de la furnizorii L. S.R.L., N. S.R.L. și D. S.R.L. pentru care nu au fost îndeplinite condițiile de exercitare a dreptului de deducere (din care 1.101.326 RON în relație cu furnizorii L. S.R.L., N. S.R.L. și 63.282 RON în relație cu furnizorul D. SRL) și nu TVA în sumă de 1.154.102 RON, cât pretinde reclamanta.

Totodată, potrivit principiului accesoriun sequitur principale, recurenta solicită admiterea recursului si în ceea ce privește penalitățile de întârziere stabilite de instanța de fond.

În fine, recurenta apreciază ca, în mod nelegal, instanța a admis cererea reclamantei și a obligat "pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în suma de 40.450 RON reprezentând 450 RON taxa de timbru, 10.000 RON onorariu expert și 30.000 RON reprezentând onorariu avocat", fara a preciza care dintre parate este obligata A.N.A.R - D.GAM.C. sau A.N.A.R - DGSC.

Recurenta arată în acest sens ca Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu a dat dovada nici de rea-credință și nici de un comportament neglijent care sa determine instanța sa oblige instituția la plata cheltuielilor de judecata și nu s-a reținut ca ar exista vreo culpa procesuala care sa justifice acordarea cheltuielilor de judecata.

De asemenea, a mai criticat hotărârea instanței de fond întrucât aceasta a fost pronunțată cu aplicarea greșita a legii, in cauza nefiind îndeplinite condițiile acordării de cheltuieli de judecata, prevăzute de art. 453 C. proc. civ. precum și neaplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

II. Recurenta Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC), a declarat recurs și împotriva sentinței civile nr. 2428/22.10.2019 pronunțate de către Curteade Apel București, secția a VIII a contencios administrativ si Fiscal în dosarul nr. x/2016, invocând dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și solicitând casarea sentinței atacate in sensul respingerii cererii de completarea dispozitivului ca neîntemeiată.

Recurenta a susținut în esență că, hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., arătând că, așa cum se poate observa din lecturarea sentinței pronunțate în soluționarea fondului cauzei cu nr. x/2016 de către Curtea de Apel București, instanța s-a pronunțat asupra tuturor capetelor din cererea introductiva de instanța, inclusiv asupra cererii de restituire a sumelor achitate de reclamant cu titlu de obligații fiscale accesorii aferente sumei de 9.103.490 RON.

Astfel, așa cum reiese din dispozitivul sentinței civile nr. 5122/07.12.2018, Curtea de Apel București a obligat pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata sumei de 9.103.490 RON reprezentând TVA.

Or, hotărârea instanței de fond în ceea ce privește completarea dispozitivului sentinței civile nr. 5122/2018 de a se pronunța cu privire la restituirea/plata sumelor achitate de societate cu titlu de obligații fiscale accesorii, aferente sumei de 9.103.490 RON reprezentând TVA solicitată de societate prin capătul 5 al cererii de chemare în judecată, este vădit nelegală.

Mai mult decât atât, procedura completării hotărârii judecătorești presupune corijarea acelor erori materiale strecurate cu ocazia redactării ori tehnoredactării în cuprinsul minutei, practicalei, considerentelor sau dispozitivului unei hotărâri (sentință, decizie, încheiere).

Motivele invocate într-o astfel de cerere nu trebuie să disimuleze remedierea unor eventuale erori de judecată apte de îndreptare prin promovarea căilor legale de atac, nefiind permis pe calea procedurii instituite de art. 444 alin. (1) din noul C. proc. civ. să se repună în discuție fondul dreptului.

Totodată, recurenta solicită instanța de recurs să constate, din lecturarea recursului formulat de recurenta DGAMC împotriva sentinței civile nr. 5122/07.12.2018, faptul ca obligare a pârâtei D.G.A.M.C la restituirea sumelor achitate de reclamant cu titlu de obligații fiscale accesorii aferente sumei de 9.103.490 RON, reprezintă primul motiv de recurs supus analizei instanței supreme.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare cu privire la recursurile declarate împotriva sentinței civile nr. 5122/07.12.2018 cât și cu privire la recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 2428/22.10.2019, prin care solicită respingerea acestora ca nefondate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 21 februarie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 03 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentințele atacate, în raport cu actele și lucrările dosarului, dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

6.1. Situația de fapt

Reclamanta A. S.R.L. s-a adresat instanței de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, la data de 16.05.2016, solicitând efectuarea unui control de legalitate, în contradictoriu cu pârâtele AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI și AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR, asupra Deciziei de soluționare a contestației nr. 442/17.11.2015, emisă de DGSC și a Deciziei de impunere nr. x/30.10.2009 emisă de DGMAC, solicitând anularea în parte actelor administrative contestate constatarea nelegalității Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.10.2009, în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare de plata, stabilite de inspecția fiscală și menținute în sarcina societății prin Decizia de soluționare, în cuantum de 9.518.395 RON, din care 9.188.124 RON cu titlu de taxa pe valoarea adăugata ("TVA") și 330.271 RON dobânzi/majorări și penalități de întârziere aferente; recunoașterea dreptului reclamantei la rambursarea sumei de 9.188.124 RON reprezentând TVA aferentă perioadei 01.11.2006-31.03.2009 și obligarea pârâtei DGAMC la plata efectivă a a acestei sume, la restituirea obligațiilor fiscale accesorii achitate in baza actelor administrativ fiscale nelegale în cuantum de 330.271 RON ca efect al principiului accesorium sequitur principalem și obligarea autorităților pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

În vederea soluționării deconturilor de TVA, în perioada 10.06.2009 - 30.10.2009, la sediul societății s-a desfășurat o inspecție fiscală parțială cu privire la taxa pe valoarea adăugată pentru perioada 01.10.2006 - 31.07.2007, ca urmare a soluționării cu control ulterior a decontului lunii iulie 2007 în sumă de 30.845.477 RON, conform adresei nr. x/18.03.2008 emisă de serviciul rambursări TVA, compensări, restituiri alte impozite din cadrul DGAMC, respectiv perioada 01.08.2007 - 31.03.2009, ca urmare a soluționării cu control anticipat a deconturilor lunilor iulie 2008, octombrie 2008, februarie 2009 și martie 2009 în sumă totală de 125.496.187 RON.

Inspecția fiscală s-a finalizat cu emiterea Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.12.2009 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/30.10.2009, prin care organele de control au acceptat la rambursare suma de 143.103.680 RON din totalul de 156.341.664 RON solicitat de reclamantă și au stabilit TVA suplimentar de plată in sumă de 910.305 RON, pentru deconturile ce au făcut obiectul controlului ulterior, au respins la rambursare suma de 12.327.679 RON, pentru deconturile ce au făcut obiectul controlului anticipat și au stabilit accesorii aferente TVA în cuantum total de 956.659 RON.

Organele de inspecție fiscală au constatat că, pentru perioada 01.11.2006 - 31.03.2009, A. S.R.L. București a exercitat eronat dreptul de deducere a taxei în sumă de 13.237.984 RON, fără să îndeplinească condițiile prevăzute la art. 146 alin. (1) lit. a) și art. 145 alin. (1)-(2) lit. a) din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, precum și pct. 46 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

De asemenea, s-a constatat că a fost exercitat eronat dreptul de deducere a taxei în baza unor facturi de achiziție cereale și semințe de plante oleaginoase primite de la furnizorii E. S.R.L., J. S.R.L., L. S.R.L., N. S.R.L., F. S.R.L., L. S.R.L., D. S.R.L., G. S.R.L., K. S.R.L., M. S.R.L., C. S.R.L., B. S.R.L., H. S.R.L., O. S.R.L., documente care nu conțin informațiile obligatorii prevăzute la art. 155 alin. (5) lit. a), c), e) și I) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, s-a constatat că în unele cazuri a fost dedusă taxa fără a deține exemplarul original al documentelor de achiziție sau în baza unor documente reconstituite fără respectarea prevederilor legale, precum și că a exercitat dreptul de deducere la altă perioadă fiscală decât cea la care a intervenit exigibilitatea taxei.

Împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.10.2009, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.12.2009, A. S.R.L. București a formulat contestația înregistrată la D.G.A.M.C. sub nr. x/04.12.2009.

Prin Decizia nr. 326/08.11.2010 organul de soluționare a contestației a suspendat soluționarea cauzei, motivată prin faptul că "organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă".

Prin Ordonanța data din 14.11.2014, pronunțată de Direcția Națională Anticorupție Serviciul de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție în dosarul nr. x/2009, organul de cercetare penală a dispus clasarea cauzei în privința săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 8 alin. (1) și (2) și art. 9 alin. (1) lit. c) și art. 3 fată de A. și disjungerea în vederea continuării cercetărilor într-un nou dosar în privința suspectului P. (administrator al furnizorului E.) și Q. (fostă E.).

Împotriva Ordonanței din 14.11.2014 Direcției Naționale Anticorupție în dosarul nr. x/2009, ANAF a formulat plângere, ce a format obiectul Dosarului x/2015 al Tribunalului București, secția I Penală, fiind respinsă de acesta prin încheierea din 11.03.2015, definitivă, depusă în Anexa 11.

Prin adresa D.G.S.C. nr. x/04.06.2015, înregistrată la D.G.A.M.C. sub nr. x/09.06.2015 și la AIF sub nr. x/10.06.2015, a fost comunicată reluarea procedurii administrative de soluționare a contestației formulată de A. S.R.L. București

Prin Decizia nr. 442/17.11.2015 de soluționare a contestației fiscale formulate de Societate s-a dispus: admiterea în parte a contestației fiscale cu privire la suma de 4.000.476 RON reprezentând TVA și respectiv 626.388 RON reprezentând accesorii aferente TVA; respingerea ca neîntemeiată a contestației fiscale cu privire la suma de 9.188.124 RON; respingerea ca nemotivată a Contestației fiscale cu privire la suma de 49.384 RON reprezentând TVA (sumă necontestată prin acțiune) și respingerea ca neîntemeiată și nemotivată a Contestației fiscale cu privire la suma de 330.271 RON reprezentând majorări de întârziere aferente TVA.

Împotriva acelor administrative fiscale și de soluționare a contestației reclamanta s-a adresat instanței de contencios fiscal, care, prin sentința recurată, a respins excepția inadmisibilității capetelor 4 și 5 ale cererii ca neîntemeiată, a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, a admis în parte acțiunea, a anulat în parte Decizia de soluționare a contestației nr. 442/17.11.2015, Decizia de impunere nr. x/30.10.2009 și Raportul de Inspecție fiscală nr. x/30.10.2009 cu privire la respingerea cererii de deducere a TVA în sumă de 9.103.490 RON precum și cu privire la obligația de plată a accesoriilor aferente acestei sume, a respins cererea de anulare pentru suma de 84.634 RON aferentă furnizorilor B. S.R.L., C. S.R.L., D. precum și cu privire la accesoriile aferente acestei sume ca neîntemeiată și a menținut în rest actele administrativ fiscale contestate.

De asemenea, instanța a obligat pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata sumei de 9.103.490 RON reprezentând TVA, a admis cererea de majorare a onorariului expertului contabil, a dispus majorarea onorariului expertului cu suma de 5000 RON, a stabilit obligația reclamantului de a achita diferența de onorariu în contul Biroului Local pentru Expertize Judiciare și a admis în parte cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, dispunând obligarea pârâtei la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 40.450 RON reprezentând 450 RON taxa de timbru, 10.000 RON onorariu expert și 30.000 RON reprezentând onorariu de avocat.

Prin sentința civilă nr. 2428 din data de 22 octombrie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de completare a hotărârii și a dispus completarea sentinței civile nr. 5122/07.12.2018 în sensul admiterii cererii de obligare a pârâtului Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (D.G.A.M.C.) la restituirea sumelor achitate de reclamant cu titlu de obligații fiscale accesorii aferente sumei de 9.103.490 RON.

6.2. Analiza criticilor de casare

Înalta Curte constată cu titlu prealabil că, deși instanța de fond a constatat că, în raport de dipsozițiile art. 211 din vechiul Codul de procedură fiscală, aplicabile în cauză, în ceea ce privește soluția de respingere a contestației pentru suma de 9.237.508 RON, decizia contestată nu cuprinde motivarea în fapt a soluției, întrucât organul de soluționare a contestației, fără să analizeze criticile aduse de reclamant actelor administrativ fiscale prin contestația administrativă formulată, a preluat și însușit opinia organelor fiscale în sensul că probele (înscrisurile) noi depuse în procedura de soluționare a contestației au fost transmise organelor de inspecție fiscală din cadrul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, care au propus această soluție, a procedat și o analiză pe fond a condițiilor formale și de fond a refuzului organelor fiscale de deducere a sumei de 9.103.490 RON reprezentând TVA.

Chiar dacă constatarea instanței se confirmă, în sensul că organul de soluționare a contestației nu a analizat susținerile contestatoarei, însușindu-și în totalitate concluziile organelor de inspeție fiscală, soluția pronunțată de instanță în sensul anulării parțiale a acelor fiscale și de soluționare a contestației cu privire la respingerea cererii de deducere a TVA în sumă de 9.103.490 RON precum și cu privire la accesoriilor aferente acestei sume nu este fundamentată exclusiv pe acest motiv formal de nelegalitate a deciziei de soluționare a contestației ci în primul rând a analizei pe fond.

Afirmația recurentei ANAF că intimata nu a adus argumente si documente convingătoare si pertinente care să combată concluziile organelor de inspecție fiscală, nu este suficientă pentru a afirma că decizia de soluionare a contestației este motivată, ci erau necesare argumente juridice și înlăturarea explicită sau implicită a susținerilor din contestație, de natură să confirme într-adevăr concluzia organului de soluționare a contestației că aceste argumente și documente depuse nu sunt convingătoare și pertinente, cu consecința confirmării corectitudinii si legalității actelor administrativ-fiscale contestate.

Ambele recurente-pârâte, atât ANAF cât și DGAMC au criticat soluția instanței cu privire la dispoziția de anulare în parte a deciziei de soluționare a contestației referitor la TVA in cuantum de 9.103.490 RON si accesoriile aferente, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că instanța de fond a reținut în mod eronat că dreptul reclamantului de deducere a TVA pentru această sumă, Înalta Curte urmând a analiza aceste critici în mod unitar.

În aceste sens, instanța de control judiciar apreciază că în mod pertinent a fost reținută, în argumentarea îndeplinirii condițiilor formale pentru acordarea dreptului de deducere a TVA, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în apicarea principiului neutralității TVA, a prevalenței economicului asupra formei, precum și al proporționalității, cu referire în special la Hotărârea din 15 septembrie 2016, Barlis 06– Investimentos Imobiliários e Turísticos, C-516/14, EU:C:2016:690, administrația fiscală neputând refuza dreptul de deducere a TVA-ului pentru simplul motiv că o factură nu îndeplinește condițiile impuse la articolul 226 punctele 6 și 7 din Directiva TVA, în cazul în care dispune de toate informațiile pentru a verifica îndeplinirea condițiilor de fond referitoare la acest drept, revenind însă persoanei impozabile care solicită deducerea TVA-ului sarcina de a dovedi că i-au fost efectiv furnizate în amonte bunuri și servicii de către persoane impozabile, în scopul propriilor operațiuni supuse TVA-lui și pentru care a achitat efectiv TVA-ul.

Din această perspectivă susținerile recurentelor, întemeiate pe nereguli formale ale organelor fiscale, fără să fie contestată existența tranzacției în substanța sa pentru care s-a achitat TVA, în mod justificat au fost înlăturate. Întocmirea unor facturi centralizatoare fie pentru mai multe livrări efectuate în aceeași data fie pentru o singură livrare, nu poate fi considerată o neregulă atâta vreme cât nu se pune la îndoială substanța economică.

Recurentele pârâte au susținut că, în raport de prevederile art. 155 alin. (19) lit. b) și c) din Codul fiscal (fost art. 155 alin. (5), lit. I) (valabil din 2007) și a pct. 74 alin. (2) din Normele de aplicare a Codul fiscal, factura trebuie să cuprindă în mod obligatoriu informații privind data emiterii facturii și data la care au fost livrate bunurile, în măsura în care această dată este anterioară datei emiterii facturii. În cazul în care factura este emisă ulterior datei livrării/prestării sau a încasării unui avans, pe factură se vor menționa atât data emiterii facturii, cât și data livrării/prestării ori a încasării unui avans. În aceste cazuri, facturile emise de furnizori nu sunt facturi centralizatoare deoarece nu îndeplinesc condițiile art. 155, alin. (8) din Codul fiscal, (în vigoare de la 01.01.2007), deoarece în fapt, facturile au fost emise pentru livrări din aceeași dată și nu livrări separate de bunuri pe o perioadă mai lungă de timp (în date diferite), iar data livrării rezultă în mod clar din documentele întocmite de furnizor.

Însă, acest raționament al recurentelor nu explică motivul pentru care facturile emise pentru livrări din aceeași dată și pentru mai multe livrări de bunuri ar afecta caracterul separat al fiecărei livrări și nu justifică motivul pentru care livrările sunt separate doar dacă sunt efectuate în date diferite, atâta vreme cât legislația internă nu prevede o durată minimă între livrări ci doar una maximă de o lună calendaristică.

În condițiile în care, pentru toate livrările de cereale efectuate în decursul unei zile au fost emise facturi centralizatoare, către același client necontestate ca și existență, iar dispozițiile legale menționate anterior stabilesc intervalul de timp maxim pentru care se poate emite factura centralizatoare nu și intervalul de timp minim, în lipsa unei interdicții legale exprese, în mod legal s-a reținut că era permisă emiterea unei facturi centralizatoare, interpretarea organelor fiscale adaugând la lege în sensul stabilirii unei condiții restrictive pe care legea nu o prevede.

În concordanță cu principiul prevalenței economicului asupra formei și neutralității TVA, astfel cum se desprinde din jurisprudența CJUE reținută, Înalta Curte va menține soluția instanței și cu privire la neregula legată de lipsa concordanței dintre cantitățile din factură care nu concordă cu cele din avize, în ceea ce privește furnizorul E. S.R.L., atâta vreme cât contribuabilul are posibilitatea să depună probe care pot cuprinde printre altele documente aflate în posesia unor furnizori sau a unor prestatori de la care persoana impozabilă a achiziționat bunuri sau servicii pentru care a achitat TVA-ul.

În mod temeinic curtea de apel a reținut ca fiind justificate explicațiile prezentate de intimata-reclamantă privind mecanismul de lucru existent între părți, care presupunea cântărirea mărfurilor livrate la momentul preluării de către reclamant și înscrierea în facturi a cantității stabilite la momentul cântăririi, aceasta constituind data recepției mărfurilor, când opera transferul dreptului de proprietate asupra produselor (cereale) și emiterea facturii la cantitatea și valoarea reală de către vânzător, mecanism de altfel conf