ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5245/2023

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat anularea Deciziei nr. 26/01.08.2016 prin care DGAMC a soluționat Contestația fiscală înregistrată la organul fiscal sub nr. SSC 1048/06.04.2016, anularea parțială a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din data de 10.02.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din data de 10.02.2016, în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare de plată în cuantum de 1.060.046 RON cu titlu de impozit pe profit, precum și dobânzile și penalitățile de întârziere aferente și în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare de plată în cuantum de 1.250.202 RON cu titlu de TVA, precum și dobânzile și penalitățile de întârziere aferente.

Totodată, a solicitat și obligarea DGAMC la restituirea sumei în cuantum de 2.310.248 RON, reprezentând impozit pe profit și TVA și obligațiile fiscale accesorii aferente, achitate conform ordinelor de plată nr. x, nr. x, nr. x și nr. x din 15.03.2016,precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 223 din 23 iunie 2021, a admis excepția inadmisibilității capătului 3 de cerere referitoare la restituirea sumei de 2.310.248 RON și a respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a anulat Decizia nr. 26 din 01.08.2016 de soluționare a contestației, a anulat, în parte, Decizia de impunere nr. x/10.02.2016 în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare de plată în cuantum de 1.060.046 RON - impozit pe profit, precum și dobânzile și penalitățile de întârziere aferente acestuia, a anulat, în parte, Decizia de impunere nr. x/10.02.2016 în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare de plată în cuantum de 1.250.202 RON- TVA, precum și dobânzile și penalitățile aferente acesteia și a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în valoare de 36.352,93 RON, din care 350 de RON- taxă judiciară de timbru, 12.300 RON- onorariu expert fiscal, 7000 de RON - onorariu expert IT și 16702,93 RON onorariu avocațial.

Împotriva hotărârii instanței de fond, pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta arată că, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. coroborat cu art. 6 CEDO, judecătorul este obligat să demonstreze în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce motive a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă și nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, această obligație fiind una esențială a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii.

În opinia recurentei, instanța de fond nu s-a preocupat de analiza apărărilor formulate de DGAMC și a înscrisurilor depuse în probațiune- respectiv de înscrisurile prezentate de reclamantă echipei de inspecție fiscală și depuse la dosarul cauzei, care atestă clar modul cum societatea a efectuat înregistrările în contabilitate, și-a diminuat masa impozabilă, aducând clar prejudicii bugetului de stat prin neplata obligațiilor datorate și nedreptățind alți contribuabili care sunt bun platnici și respectă legislația fiscală internă.

Jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților din proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Cu alte cuvinte, art. 6 implică obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Țările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; în același sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30).

Având în vedere dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta consideră că reținerile instanței de fond în privința achizițiilor de servicii tehnice IT facturate de către A. sunt nelegale.

Astfel, se arată că în mod greșit s-a reținut în sentință:

- la fila nr. x alin. (3) - " În acord cu susținerile reclamantei, Curtea reține că serviciile prestate de societatea mamă în favoarea reclamantei sunt servicii de perfecționare a sistemelor informatice, fiind prestate servicii de asistență tehnică pentru sisteme informatice.";

- la fila nr. x alin. (1)- " Curtea apreciază că expertiza în specialitatea informatică realizată în cauză a lămurit fără dubiu natura serviciilor prestate în favoarea reclamantei, fiind servicii prestate în folosul operațiunilor taxabile ale reclamantei, în vederea unei bune organizări și funcționari a acesteia."

Deși în preambul, instanța de fond a invocat legislația aplicată respectiv Legea 571/2003 privind Codul fiscal, H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, Codul de procedura fiscală și Normele de aplicare, Curtea constată că aceste dispoziții legale trebuie interpretate în acord cu jurisprudența comunitară și principiile aplicate de C.J.U.E. Astfel, Curtea consideră că prezintă relevanță în soluționarea cauzei, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la dreptul european, fără a ține cont de faptul că: "directivele emise la nivel comunitar nu se aplică direct, fiind transpuse în legislația națională a fiecărui stat membru.".

Recurenta mai susține faptul că prin soluția pronunțată instanța de fond a interpretat actele normative în vigoare discreționar și părtinitor, în favoarea societății verificate, care prin modul cum a efectuat înregistrările în contabilitate și-a diminuat masa impozabilă și a adus prejudicii bugetului de stat prin neplata obligațiilor datorate.

De asemenea, recurenta consideră că instanța de fond a făcut o greșită apreciere a instanței cu privire la cheltuielile efectuate cu serviciile achiziționate de la societatea mamă- A., cât și cu privire la însușirea concluziilor expertizei în specializarea informatică, din care a apreciat că natura acestor servicii prestate în favoarea reclamantei reprezintă servicii taxabile.

În ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată, recurenta apreciază că reținerile instanței de fond în ceea ce privește serviciile de asistență tehnică în programe informatice-implementarea sistemului SAP și a altor operații IT sunt nelegale întrucât aceste servicii se consideră efectuate la data la care sunt emise situații de lucrări, rapoarte de lucru, alte documente similare pe baza cărora se pot stabili serviciile efectuate sau după caz, în funcție de prevederile contractuale, data acceptării de către beneficiar, solicitarea scrisă a beneficiarului de servicii, etc.

Se mai susține că reclamanta, pe baza documentelor prezentate echipei de inspecție fiscală nu a putut justifica atât deductibilitatea cheltuielilor cât și faptul că serviciile achiziționate pe baza facturilor sunt în beneficiul sau, respectiv sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

Prin urmare, în mod corect s-a reținut de organul fiscal că prezentarea unei simple corespondențe electronice, pe baza de e-mail-uri, nu se poate materializa într-un document justificativ din care să rezulte fără echivoc prestarea respectivă și deductibilitatea TVA aferentă serviciilor facturate în baza Contractului "B." (fără număr).

Totodată, societatea nu a prezentat pentru justificarea prestării acestor servicii documente din care să rezulte faptul că sunt în beneficiul și în scopul operațiunilor sale taxabile.

În opinia recurentei, instanța de fond în mod nejustificat a înlăturat dispozițiile legale în vigoare, raportat la deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată aferentă achizițiilor, în speță servicii asistență tehnică în programe informatice, este condiționată de îndeplinirea cerințelor stabilite la art. 145 - 147 din Codul fiscal, respectiv a cerințelor de fond și de formă.

Din interpretarea temeiului de drept se reține că cerințele de fond și formă trebuie îndeplinite în mod cumulativ și anume orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată aferentă unei achiziții intracomunitare de servicii, dacă achizițiile efectuate sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile și dacă deține o factură și înregistrează taxa ca taxă colectată în decontul aferent perioadei fiscale în care ia naștere exigibilitatea, îndeplinirea parțială a acestor condiții având drept consecință pierderea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată.

De asemenea, recurenta mai arată că în timpul inspecției s-a constatat că servicii de asistență informatică în domeniul IT au fost realizate și în baza unui alt contract de prestări servicii încheiat de A. S.R.L. cu furnizorul de servicii S.C. C. S.R.L. din București (răspuns la întrebarea nr. 1, nota explicativă anexa nr. 12 la RIF).

Instanța reține nejustificat că societății nu-i poate fi condiționat dreptul de deducere a TVA de prezentarea de documente justificative suplimentare ci trebuiesc aplicate strict doar prevederile Directivei 112/206/CE art. 168, lit. a) conform căruia persoana impozabilă are dreptul de a deduce TVA datorată sau achitată în măsura în care bunurile sau serviciile achiziționate sunt utilizate în folosul operațiunilor taxabile și art. 178, lit. a) conform căruia, pentru exercitarea dreptului de deducere persoana impozabilă trebuie să dețină o factură.

Deși instanța îmbrățișează opinia experților exprimată în cuprinsul rapoartelor întocmite și înlătură constatările organelor fiscale, în totală contradicție în cuprinsul sentinței, fila x și următoarele, reține: "Astfel, în lumina jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii, exercitarea dreptului de deducere în materia TVA este supusă în mod esențial, ca și condiție de fond, cerinței ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica dreptul menționat, să fie utilizate în aval de către persoana impozabilă în scopul operațiunilor taxabile acesteia. În ce privește cerințele de formă, între acestea se număra și cele ca persoana impozabilă să dețină o factură întocmită în conformitate cu norma juridică relevantă sau să existe înregistrare în scop de TVA." .

Ori, astfel cum s-a precizat în apărările de la fond, organul fiscal nu a negat existența unor facturi care respectă prevederile art. 155 din Codul fiscal, ci a stabilit că aceste facturi nu au fost însoțite de documente din care să rezulte necesitatea serviciilor prestate de terț pentru derularea operațiunilor taxabile ale intimatei.

Instanța de fond nu a analizat temeiul legalității stabilirii impozitului pe profit verificând dreptului de deducere TVA, fără a verifica îndeplinirea condiției necesității achiziției serviciilor facturate de A., în folosul operațiunilor taxabile ale societății.

Recurenta critică sentința de fond raportat și la jurispudența CJUE, care impune verificarea dreptului de deducere și din perspectiva faptului dacă a fost utilizat în mod abuziv sau fraudulos iar atâta vreme cât serviciile achiziționate nu au fost în folosul desfășurării activității contribuabilului, rezultă că ele nu se vor regăsi în componența costului produselor societății și deci nu se va putea susține utilizarea lor în folosul operațiunilor taxabile ale societății.

Instanța de fond în mod nelegal a reținut că, deși S.C. A. S.R.L. a dedus TVA aferentă serviciilor facturate de A., în timpul controlului aceasta nu a prezentat documente justificative care să respecte prevederile legale, astfel că prin deducerea în mod eronat a TVA în suma de 956.865 RON, societatea a încălcat prevederile art. 145 alin. (1) și art. 146 alin. (1), lit. a) și b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește analiza deductibilității cheltuielilor și a impozitului pe profit suplimentar, recurenta arată că în ceea ce privește justificarea înregistrării cheltuielilor cu servicii de consultanță efectuate de A.., instanța nu a ținut cont de apărările organelor fiscale care au învederat că în timpul controlului au solicitat pe baza solicitărilor de informații, înregistrate la societate sub nr. x/05.10.2015 și y/20.10.2015 și a Notei explicative date de domnul D. în calitate de administrator al societății (anexa nr. 11 la RIF), prezentarea documentelor care au condus la înregistrarea cheltuielilor deductibile reprezentând servicii de consultanță.

Se mai precizează că expertul a încadrat cheltuielile ca și cheltuieli efectuate pentru perfecționarea managementului, a sistemelor informatice, prevăzute ca și cheltuieli deductibile, conform Codul fiscal, art. 21, alin. (2), lit. k).

Recurenta consideră că în mod nelegal instanța și-a însușit concluziile expertului, deși acesta doar a verificat modalitatea de înregistrare în contabilitate a facturilor emise în baza contractului de consultanță, fără însă să susțină realitatea modului de implementare a completărilor și modificărilor aduse variantei standard a programului, expertiză care nu poate avea posibilitatea să stabilească caracterul necesar și efectiv al respectivelor cheltuieli care au determinat în mod artificial diminuarea masei impozabile, fapt pentru care, urmare inspecției, a fost stabilit impozitul pe profit suplimentar aferent contractului de consultanță încheiat cu A..

În mod nejustificat instanța a înlăturat constatările echipei de inspecție fiscală care a constatat legal că aceste serviciile achiziționate de intimată nu au fost dovedite în nici un fel, simpla lor descriere și menționare în corespondența prezentată (e-mailuri) nefiind suficientă pentru înregistrarea pe costuri, corespondența nefiind considerată document justificativ din care să rezulte, fără echivoc, prestarea respectiv deductibilitatea cheltuielilor cu serviciile realizate în baza Contractului "B." (fără număr) în vigoare din prima zi a lunii aprilie 2007.

De asemenea, recurenta constată că în mod nelegal a apreciat instanța că expertiza a lămurit natura serviciilor deși, documentele prezentate de societate la data controlului au venit să susțină teza lipsei caracterului necesar a serviciilor de consultanță analizate, precum și faptul că societatea nu a beneficiat de astfel servicii.

Recurenta critică sentința și în ceea ce privește reținerile referitoare la achizițiile de servicii facturate de către E. respectiv, E. aferente perioadei controlate.

În ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată, analizând contractele încheiate de intimata cu Agenția S.C. E. S.R.L. din București, S.C. A. S.R.L. (în calitate de client) se poate reține că aceasta a înregistrat în evidența contabilă cheltuieli cu achiziția de servicii de publicitate în valoare totală de 490.264 RON pentru care a evidențiat taxa pe valoarea adăugată deductibilă în valoare totala de 5.972 RON (aferent perioadei 2010-2013).

De asemenea, S.C. A. S.R.L. a încheiat contractele-cadru nr. x/02.07.2008 și nr. x/03.07.2009, completate cu acte adiționale, care au avut ca obiect prestarea de către Agenție în interesul Clientului a unor servicii specifice din domeniul comunicării, servicii prestate conform solicitării Clientului și destinate promovării imaginii comerciale precum și a produselor comercializate de către Client sub diverse mărci pe teritoriul României.

Cheltuielile efectuate în baza contractului încheiat cu Agenția S.C. E. S.R.L., nu pot avea caracter deductibil atâta timp cât nu au fost îndeplinite condițiile legale privind necesitatea prestării acestor servicii pentru desfășurarea activității și nici nu s-a dovedit modul în care aceste cheltuieli au contribuit la realizarea veniturilor impozabile ale societății, respectiv în scopul desfășurării activității economice a A. S.R.L., acestea fiind condițiile pentru acordarea deductibilității acestor cheltuieli la calculul profitului impozabil al societății.

Astfel fiind, în mod nejustificat a stabilit instanța de fond că serviciile facturate de către cele 2 societăți sunt destinate activității economice a reclamantei, înlăturând nemotivat susținerile organului fiscal care a învederat că existența unui contract încheiat între părți și deținerea unei facturi însoțită de o serie de înscrisuri nu sunt suficiente pentru a beneficia de dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată înscrisă în factura primită (de o manieră asemănătoare condițiilor pentru deducerea cheltuielilor), contribuabilul trebuie să justifice și necesitatea achiziționării acestora. În mod concret, în cazul înregistrării TVA deductibilă aferentă achizițiilor de alimente și băuturi (alcoolice și nealcoolice), țigări, servicii de curățătorie îmbrăcăminte, servicii restaurant, taxe utilizare pod, etc, societatea nu a prezentat dovada utilizării în folosul operațiunilor taxabile, proprii, astfel că în mod corect a stabilit organul fiscal că nu sunt întrunite cerințele reglementarilor în materie pentru ca aceste prestări de servicii să fie deductibile, deoarece legiuitorul a condiționat deductibilitatea TVA de prestarea efectivă a serviciilor prin urmare, acestea nu au fost destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, fapt pentru care organele de inspecție fiscală au respins dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată în valoare de 5.972 RON.

În ceea ce privește contractele încheiate de intimata cu Agenția E. S.R.L., recurenta consideră că în mod greșit a constatat că au fost întrunite cerințele reglementarilor în materie pentru ca aceste prestări de servicii să fie deductibile, deoarece legiuitorul a condiționat deductibilitatea TVA de prestarea efectivă a serviciilor.

Analizând contractele încheiate cu Agenția E. S.R.L., se poate observa ca în urma inspecției fiscale s-a procedat la respingerea dreptului de deducere a TVA (cont 4426) în suma de 141.146 RON deoarece achizițiile de la S.C. E. S.R.L., reprezentând taxa de agenție nu sunt aferente operațiunilor taxabile.

În concluzie, în mod greșit a stabilit instanța dreptul intimatei de a beneficia de deductibilitate, întrucât nu s-a dovedit realitatea și efectivitatea prestării serviciilor cu documente valabil încheiate/întocmite, iar acestea să servească operațiunilor taxabile desfășurate de beneficiarul lor.

În ceea ce privește deductibilitatea cheltuielilor și a impozitului pe profit suplimentar referitor la achizițiile de servicii facturate de E. și E. în valoare totala de 1.078.372 RON, recurenta consideră nelegale reținerile instanței care a reținut nejustificat concluziile raportului de expertiză și a înlăturat susținerile organului fiscal, deși prin obiecțiunile formulate recurenta-pârâtă DGAMC a învederat că acestea se bazează pe o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, expertul apreciind greșit că plățile în cuantum de 1.078.372 RON (490.264+588.108) au fost aferente contractelor încheiate cu E. S.R.L. și S.C. E. S.R.L. deși în acest caz fie realitatea serviciilor nu a fost demonstrată, fie serviciile nu au avut o strânsă legătură și utilitate cu activitatea A., acestea fiind în mod eronat considerate deductibile.

Recurenta critică sentința și în ceea ce privește reținerea instanței conform căreia intimata-reclamanta nu avea obligația de a colecta TVA suplimentar aferent mărfurilor distruse.

Prin sentința pronunțată instanța de fond reține că: "reclamanta nu trebuia să colecteze TVA pentru produse în valoare de 334.386 RON reprezentând produse accizabile distruse în prezența unui inspector vamal în urma Deciziei ANV NR. 97/08.07.2010, ca urmare a depășirii termenului de garanție."

În opinia recurentei, în mod greșit instanța a apreciat ca produsele expirate calitativ nu pot fi imputabile, în condițiile în care mărfurile pot ieși din garanție din motive imputabile persoanelor responsabile. Recurenta susține că s-au aplicat prevederile Codul fiscal valabil pentru perioada verificată respectiv Legea nr. 571/2003 coroborat cu prevederile H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 521/2003, cu modificările și completările ulterioare, motiv pentru care în mod corect organele fiscale au respins dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată în valoare de 80.253 RON.

De asemenea, recurenta critică sentința în ceea ce privește reținerea instanței privitoare la dreptul intimatei de a deduce TVA aferenta serviciilor achiziționate de la societăți inactive/neplătitoare de TVA: F., G., H., I. S.R.L., J..

Analizând sentința se poate retine ca instanța în mod greșit concluzionează ca A. îndeplinește cerințele prevăzute de legislația fiscală comunitară pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA în sumă totală de 65.965 RON chiar dacă, în perioada supusă inspecției fiscale, prevederile din legislația fiscală națională erau contrare Directivei UE privind TVA.

Nici reținerea instanței referitoare la deductibilitatea din perspectiva impozitului pe profit în sumă de 644.892 RON (sumă aferentă creanței achiziționată de către Societate ce a fost ulterior recuperată prin vânzarea creanței către K.), nu este legală și nu poate fi primită în opinia recurentei.

Conform explicațiilor oferite de reprezentanții societății privind modul de înregistrare al creanțelor neîncasate și tratamentul aplicat din punct de vedere fiscal, societatea a considerat cheltuielile în sumă de 644.892 RON ca fiind deductibile la calculul impozitului pe profit, motivând aceasta prin faptul că suma a fost recuperată de la firma K. și s-a prezentat pentru justificarea operațiunii factura Invoice nr. x/06.02.2009 în sumă de 170.000 euro - anexa nr. 20 la RIF.

Totodată, dacă creanța nu se mai poate încasa din cauza falimentului clientului, scoaterea din activ a creanței se va înregistra cu ajutorul contului 654 "Pierderi din creanțe și debitori diverși".

Recurenta consideră sentința de fond ca fiind nelegală și în ceea ce privește reținerea instanței de fond privind anularea actelor administrativ fiscale și în privința obligațiilor accesorii stabilite de organul fiscal în sarcina societății prin raportare la anularea debitului principal.

Pentru considerentele expuse, în baza principiului accesorium sequitur principale, recurenta consideră că nu se impunea anularea obligațiilor accesorii, acestea fiind corect și legal stabilite de organele fiscale în temeiul dispozițiilor Legii nr. 571/2003, coroborate cu dispozițiile O.G. nr. 92/2003.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), Înalta Curte reține că din actele și lucrările dosarului rezultă că în urma inspecției fiscale desfășurate de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a fost întocmit Raportul de inspecție fiscală nr. x/10.02.2016 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere x/10.02.2016 prin care s-au stabilit impozit pe profit în valoare de 1.522.743 plus dobânzi și penalități aferente acestuia și TVA suplimentar în valoare de 1.329.424 RON plus dobânzi și penalități aferente acestuia.

Reclamanta a contestat suma de 1.060.046 RON - impozit pe profit suplimentar, plus accesoriile aferente și 1.250.202 RON TVA suplimentar, plus accesoriile aferente.

În decizia de impunere s-a reținut că în ceea ce privește înregistrarea pe costuri a unor cheltuieli cu servicii prestate de societatea mamă A., concluziile echipei de inspecție fiscală în ceea ce privește suma de 4.902.335 RON reprezentând "prestări servicii consultanță" sunt că societatea nu a demonstrat pe bază de documente legal întocmite că serviciile care au făcut obiectul contractului menționat au fost efectuate în scopul activității desfășurate. În lipsa acestor documente, precum și a detalierii cu privire la stabilirea sumelor facturate și a legăturii acestora cu veniturile societății, echipa de inspecție fiscală a constatat că aceste cheltuieli în sumă de 4.902.335 RON aferente prestării de servicii de "consultanță" sunt cheltuieli nedeductibile fiscal și determină suplimentar, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2014, un impozit pe profit în sumă de 784.374 RON.

Totodată, în ceea ce privește TVA aferent, s-a reținut că societatea nu a prezentat situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale corespunzătoare pentru justificarea prestării efective a serviciilor; nu a fost prezentată pentru perioada 2009-2014 dovada solicitărilor scrise din partea reclamantei pentru a dovedi natura serviciilor prestate, stabilind obligația de plată a TVA, conform art. 150 alin. (2) Codul fiscal, dar fără drept de deducere.

Referitor la înregistrarea pe costuri a unor cheltuieli reprezentând costuri externe aferente contractului de prestări servicii publicitate încheiat cu S.C. E. S.R.L., s-a reținut că în perioada 01.01.2009 -31.01.2012, serviciile în sumă de 490.264 RON au fost înregistrate în contul 623 "cheltuieli protocol, reclama și publicitate" în relație cu contul 401 "furnizori" iar în unele cazuri, în scopul decontării, agenția a anexat la facturile emise ca documente justificative deconturi/voucher cu cheltuieli efectuate la care s-au atașat, în copie, documente, bonuri fiscale și facturi privind achiziția de bunuri servicii reprezentând: carburanți, diverse alimente și băuturi, țigări, servicii de curățătorie, servicii restaurant, taxe utilizare pod etc. Pe cale de consecință, deoarece reclamanta, în calitate de beneficiar, nu a prezentat documente certe din care să rezulte că aceste cheltuieli cu serviciile au fost efectuate în scopul desfășurării activității proprii, suma de 490.264 RON reprezintă cheltuieli nedeductibile din punct de vedere fiscal.

În ceea ce privește TVA aferent acestei sume, s-a reținut că reclamanta nu deține documente în scopul justificării efectuării cheltuielilor în favoarea desfășurării activității sale economice.

Referitor la înregistrarea pe costuri a unor cheltuieli reprezentând costuri interne aferente Contractului de prestări servicii publicitate încheiat cu S.C. E. S.R.L., s-a reținut că reclamanta a încheiat un contract-cadru de prestări servicii publicitate nr. 23C-01/01.11.2008, valabil în perioada 01.11.2010-31.01.2013, ce avea ca obiect prestarea unor servicii în interesul clientului, de natura serviciilor specifice din domeniul comunicării, servicii prestate conform solicitării clientului și destinate promovării imaginii comerciale precum și a serviciilor comercializate de către client, sub diverse mărci pe teritoriul României, servicii de relații publice.

S-a apreciat că pentru serviciile de agenție achiziționate în valoare de 588.108 RON, înregistrate în contul de cheltuieli cu servicii publicitate, reclamanta nu a prezentat documente justificative în dovedirea efectuării lor, prin urmare nu au putut fi identificate elementele obligatorii prevăzute la punctul 2 din Norma metodologică aprobată prin Ordinul M.E.F. nr. 3512/2008. Or, în cazul serviciilor de agenție achiziționate, reclamanta nu deține documente în scopul justificării efectuării acestora în favoarea desfășurării activității sale economice. Pe cale de consecință, întrucât reclamanta nu a prezentat documente certe din care să rezulte necesitatea cheltuielilor aferente serviciilor de agenție, suma de 588.038 RON reprezintă cheltuieli nedeductibile pentru care echipa de inspecție fiscală a determinat suplimentar impozit pe profit în sumă de 94.097 RON.

În ceea ce privește TVA aferent acestor servicii de agenție, s-a reținut că societatea încheiase deja alt contract de servicii de publicitate cu S.C. E. S.R.L., ambele societăți funcționând la aceeași adresă și sediu social, deținând același acționariat și fiind reprezentate în relația contractuală de aceleași persoane. Pentru raporturile cu S.C. E. S.R.L., s-a apreciat că reclamanta a dedus TVA aferentă achiziției unor servicii care nu au fost destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, drept pentru care a fost respins dreptul de deducere a TVA-ului.

Referitor la înregistrarea pe costuri a unor achiziții de la societăți inactive/neplătitoare de TVA, echipa de inspecție fiscală nu a acordat deductibilitate la calculul profitului impozabil pentru cheltuieli în sumă totală de 276.540 RON - achiziții efectuate de la persoane declarate de organul fiscal inactive, conform art. 11 alin. (12) coroborat cu art. 19 alin. (1) Codul fiscal.

Totodată, a fost respins dreptul de deducere pentru TVA în sumă totală de 65.966 RON aferentă achizițiilor de la persoane declarate inactive, conform art. 11 alin. (12) din Codul fiscal.

În ceea ce privește înregistrarea pe costuri a unor cheltuieli cu creanțe neîncasate pentru care nu s-au constituit provizioane, concluziile echipei de inspecție fiscală cu referire la suma de 644.892,08 RON reprezentând "cheltuieli cu pierderi din creanțe" sunt că societatea nu a demonstrat pe bază de documente legal întocmite că aceste cheltuieli sunt deductibile la calculul impozitului pe profit.

De asemene, în ceea ce privește TVA aferentă lipsuri-spărturi/pierderi, organele fiscale au reținut că, întrucât societatea nu a prezentat în timpul verificărilor efectuate documente justificative din care să rezulte că bunurile declasate nu sunt imputabile, au fost degradate calitativ din cauze obiective, că au fost distruse și nu mai intră în circuitul economic, reprezintă livrare de bunuri operațiunile în sumă totală de 420.056 RON și, în consecință, colectează suplimentar TVA, aplicând prevederile art. 128 alin. (8) lit. a) din Legea nr. 571/2003 și prevederile pct. 8 și 9 din H.G. nr. 44/2004.

Reclamanta a formulat contestație împotriva deciziei de impunere, contestație care a fost respinsă prin Decizia nr. 26/01.08.2016.

În cuprinsul Deciziei nr. 26/01.08.2016 privind soluționarea contestației s-a reținut că în ceea ce privește achizițiile de la societatea A., asociat unic al reclamantei, organul de soluționare a contestației a avut în vedere existența contractului încheiat între cele două societăți afiliate la 01.04.2007 având ca obiect, printre altele, servicii de consultanță conexe, asistență tehnică și service de sprijinire a activității, faptul că între 2009-2014 s-au facturat servicii prestate lunar, descrise ca fiind "consulting services rendered based on our agreement".

S-a considerat de organele fiscale că din explicațiile și documentele furnizate nu a rezultat care este natura serviciilor facturate, respectiv ce anume servicii s-au prestat și facturat. S-a apreciat că, având în vedere și afilierea existentă, nu s-a dovedit că serviciile facturate au fost necesare și au fost prestate în folosul activităților economice ale contestatarei.

Referitor la anexele 8 și 9 la contestație, în care contestatoarea a detaliat serviciile facturate de societatea afiliată ca fiind recomandări cu privire la aspectele ce trebuiau implementate/îmbunătățite la nivelul sistemului IT și implementarea sistemului SAP și a altor operații IT, organele fiscale au apreciat că nu probează prestarea lunară a unor servicii de asistență tehnică IT de către A. S-a mai susținut că serviciile facturate, a căror realitate nu a fost negată, nu au fost necesare, nu au fost aferente veniturilor realizate și în folosul operațiunilor impozabile cu drept de deducere, întrucât societatea nu a dovedit natura serviciilor prestate.

În ceea ce privește achizițiile de servicii de publicitate de la E. S.R.L., organul de soluționare a contestației a reținut că singurul document depus de societate în sprijinul afirmațiilor sale (contractul) nu face dovada prestării efective a serviciilor de publicitate facturate de E. S.R.L. în folosul activității economice a societății și nici a legăturii între serviciile facturate de S.C. E. și factura emisă către K..

Cu privire la serviciile facturate de E. S.R.L., s-a reținut că societatea nu a dovedit cu documente prestarea efectivă a unor servicii de publicitate care să fi fost prestate în folosul activităților sale economice, respectiv al popularizării firmei și produselor sau serviciilor comercializate de aceasta.

În ceea ce privește achizițiile de la contribuabilii inactivi, s-a reținut incidența art. 11 alin. (12) din Codul fiscal și faptul că nu este incidentă cauza CJUE 324/11 întrucât aceasta vizează situația refuzului dreptului de deducere pe motivul retragerii autorizației de întreprinzător individual al emitentului facturii, și nu ipoteza înscrierii ca inactiv a unui contribuabil.

În ceea ce privește creanța neîncasată de 644.892 RON, pentru care nu s-a admis deducerea cheltuielilor cu scăderea din gestiune în sumă de 644.892 RON, organul de soluționare a contestației a apreciat că documentele depuse de societate nu dovedesc că suma de 170.000 Euro cuprinsă în factura nr. x/06.02.2009, factură emisă către K. este în legătură cu suma de 644.892 RON înregistrată de societate pe cheltuieli cu pierderi din creanțe, nici cel puțin că suma de 170.000 Euro cuprinsă în factura x/06.02.2009 este aferentă strict unei cesionări de creanțe.

Cu privire la TVA colectată suplimentar în sumă de 80.253 de RON pentru mărfuri distruse, organul de soluționare a contestației a reținut că, pentru ca distrugerea unor bunuri pentru degradare calitativă să nu constituie o livrare de bunuri impozabilă, se impune îndeplinirea condiției ca mărfurile expirate (degradate calitativ) să nu fie imputabile.

S-a apreciat că, dată fiind cantitatea mare a mărfurilor degradate, este evident că nu s-a asigurat o evidență corespunzătoare a stocurilor de marfă cu risc crescut de expirare, pentru care se puteau aplica eventual diferite forme legale de vânzare accelerată și, totodată, este evidentă o aprovizionare necorespunzătoare prin efectuarea de aprovizionări necorelate cu termenul de valabilitate și durata de comercializare a stocului.

Curtea de Apel a admis în parte acțiunea și a anulat Decizia nr. 26/01.08.2016, soluție pe care Înalta Curte o consideră temeinică și legală.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere că echipa de inspecție fiscală a reținut faptul că, în ceea ce privește cheltuielile privind serviciile de asistență tehnică facturate de către societatea A.. acestea nu ar fi deductibile la calculul impozitului pe profit în baza articolul 21 pct. 4 lit. m) din Codul fiscal și punctului 48 din Normele de aplicare a Codul fiscal.

Potrivit Art. 21, 4), m) din Codul fiscal și Punctul 48 din Normele Metodologice de aplicare a Codul fiscal, rezultă că pentru a fi apreciate ca deductibile, cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii, sunt necesar a fi îndeplinite o serie de condiții cumulative, respectiv aceste cheltuieli să fi fost realizat în scopul activităților desfășurate, să fie încheiate contracte, serviciile să fie efectiv prestate.

Pentru serviciile de asistență tehnică prestate de către A. către societate există un contract valabil încheiat între părți - aspect care nu a fost negat de autoritatea fiscală, iar serviciile de asistență tehnică au fost efectiv prestate de către A. către Societate.

Conform punctului 48 din Normele Metodologice de aplicare a Codul fiscal, justificarea prestării efective a serviciilor se efectuează prin situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale corespunzătoare.

Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect a constatat că A. deține mai multe înscrisuri care sunt de natură a proba prestarea efectivă a acestor servicii, respectiv:

- în cuprinsul contractului sunt evidențiate în mod clar obiectul, prețul, dar și modalitatea prin care se vor presta serviciile de asistență tehnică;

- facturile emise de A.;

- sumarul activităților persoanelor implicate (care include un tabel prin care se prezintă persoanele implicate în furnizarea serviciilor și numărul de ore ce au fost necesare realizării serviciilor de asistență tehnică);

- documentație suport prin care se detaliază operațiunile implementate/îmbunătățite la nivelul sistemului IT al Societății

- documentație suport cu privire la procedurile de implementare a sistemului SAP și a altor operații IT (manuale și prezentări de cursuri ce demonstrează implementarea programului SAP și a altor sisteme IT);

- au fost organizate o serie de seminarii cu privire la implementarea sistemului SAP și a altor operații IT.

Înalta Curte apreciază că nu se poate constata că aceste servicii nu au fost prestate în folosul activității economice ale societății, pentru simplul motiv că aceste servicii au fost prestate de către o societate afiliată.

Așa cum a arătat și intimata-reclamantă, o interpretare în sensul celor arătate de organele fiscale ar conduce în mod direct la încălcarea principiul libertății de gestiune și a principiului libertății comerțului, conform căruia orice operator economic își poate desfășura activitatea în forma aleasă de aceasta, cu colaboratorii pe care și-i dorește, cu angajarea de salariați pentru anumite activități sau prin externalizarea acestora.

De asemenea, echipa de inspecție fiscală a refuzat dreptul de deducere al TVA în sumă de 956.865 RON, susținând că societatea nu a utilizat achizițiile efectuate în folosul operațiunilor sale taxabile.

Potrivit art. 145 alin. (2) Codul fiscal, singurele două condiții prevăzute de legislația în materie de TVA pentru exercitarea dreptului de deducere de către Societate, sunt ca achizițiile să fi fost efectuate în scopul operațiunilor taxabile ale societății, iar societatea să dețină o factură corect întocmită în conformitate cu art. 155 din Codul fiscal.

Serviciile de publicitate prestate de E. S.R.L. au constat în implementarea campaniilor publicitare, a ideilor de la baza evenimentelor, a strategiilor de comunicare, precum și producerea vizualurilor și coordonarea promoterilor.

În ceea ce privește contravaloarea serviciilor, acestea au fost definite astfel:

- pentru serviciile de publicitate realizate prin intermediul propriilor resurse ale E. S.R.L.: contravaloarea acestora are denumirea de "costuri interne";

- pentru serviciile de publicitate realizate prin intermediul serviciilor oferite de către diverși colaboratori/subcontractori ai E. S.R.L., contravaloarea acestora are denumirea de "costuri externe".

Costurile externe reprezintă acele sume efectiv plătite de E. S.R.L. către părți terțe subcontractate în vedere îndeplinirii serviciilor de publicitate, cazare, transport, alimente, bonuri fiscale combustibil.

Toate aceste costuri externe facturate de către E. S.R.L. au fost refacturate de societate către K. pe baza parteneriatului încheiat între Societate și K..

Urmare a refacturării costurilor externe către K., societatea a înregistrat un venit impozabil din recuperarea costurilor de publicitate și promovare de la furnizorii de mărfuri.

Având în vedere faptul că veniturile din recuperarea costurilor de publicitate și promovare efectuate de E. S.R.L. au fost recuperate de la K. (prin refacturare) și sunt subiect de impozit pe profit, în mod corect s-a apreciat că devin incidente dispozițiile prevăzute de art. 21 alin. (1) din Codul fiscal, care stabilesc regula generală a deductibilității cheltuielilor, potrivit căreia "sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare".

În ceea ce privește refuzul acordării dreptului de deducere a TVA în sumă de 5.972 RON, Înalta Curte reține că societatea a deținut o factură întocmită în conformitate cu art. 155 din Codul fiscal, privind punerea la dispoziția organelor de inspecție fiscală a tuturor facturile de la E. S.R.L. care justifică TVA în cuantum de 5.972 RON.

Și expertul judiciar a stabilit că "facturile emise de E. îndeplinesc cerințele de formă pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA".

De asemenea, în mod temeinic a fost reținută ca fiind nelegală respingerea deductibilității cheltuielilor privind serviciile de publicitate facturate de societatea E. S.R.L. în suma de 588.108 - impozit pe profit.

Raportat la obiectul contractului încheiat între intimata-reclamantă și E. S.R.L., dar și la natura serviciilor efectiv prestate de către aceasta să se constată că, tratamentul fiscal al acestor cheltuieli trebuie analizat în baza art. 21 alin. (1) din Codul fiscal și art. 21 alin. (2) din Codul fiscal.

E. S.R.L. este o societate specializată în crearea campaniilor publicitare, a vizualurilor, a ideilor de la baza evenimentelor, precum și a strategiilor de comunicare, aceasta asigurând la nivelul Societății crearea tuturor materialelor de natură publicitară în vederea promovării și stimulării vânzărilor.

Și refuzul acordării dreptului de deducere a TVA în sumă de 141.146 RON este nelegal având în vedere că societatea deține o factură întocmita în conformitate cu art. 155 din Codul fiscal, iar achizițiile au fost făcute în scopul operațiunilor taxabile.

Serviciile achiziționate de la E. S.R.L. au fost destinate promovării produselor comercializate de societate și implicit pentru sporirea vânzărilor, iar rezultatul serviciilor de publicitate s-a reflectat în volumul vânzărilor efective pe care le-a avut societatea în perioada următoare încheierii contractului de publicitate.

Înalta Curte reține ca fiind nelegal și refuzul acordării dreptului de deducere a TVA în sumă de 65.966 RON referitoare la înregistrarea pe costuri a unor achiziții de la societăți inactive/neplătitoare de TVA

Prin însuși faptul că statul obligă un contribuabil inactiv să colecteze TVA aferentă tuturor actelor de comerț derulate pe perioada inactivității fiscale, activitatea sa economică este recunoscută din punct de vedere fiscal.

În sfera TVA, nu există vreo obligație ca, în vederea exercitării dreptului de deducere a TVA, furnizorul să fie o persoană înregistrată în scopuri de TVA, ci doar o persoană impozabilă în sfera TVA.

În ceea ce privește creanța neîncasată de 644.892 RON, pentru care nu s-a admis deducerea cheltuielilor cu scăderea din gestiune, Înalta Curte constată că instanța de fond temeinic și legal a reținut că din cuprinsul raportului de expertiză în specialitatea fiscalitate rezultă că creanțele achiziționate de reclamantă de la L. S.R.L. în valoare de 170.000 E au fost înregistrate în contabilitatea reclamantei în contul 461 Debitori diverși, la Cursul BNR de la data achiziționării de 3,7935 RON/Euro, la valoarea de 644.892 RON .

Ulterior, în baza contractului de cesiune de creanță încheiat cu K., la 06.02.2009, reclamanta a facturat către K. suma de 170.000 la cursul valutar de 4,2872 RON/Euro, curs de la data emiterii facturii, În baza facturii nr. x/06.02.2009, reclamanta a înregistrat un venit în sumă de 728.824 RON (170.000 Eurox4,2872 RON/euro), ce a fost înregistrat în contul 7588 Alte venituri din exploatare.

Ca urmare a acestei operațiuni, reclamanta a înregistrat un venit din vânzarea creanței de 170.000 E în sumă de 728.824 RON și o cheltuială din scoaterea din evidență a creanței în sumă de 644.892 RON, realizând un profit egal cu diferența dintre cele două sume, profit ce a fost impozitat cu 16%.

În acord cu expertul fiscal, instanța de fond a apreciat că este aplicabil art. 21 alin. (1) din Codul fiscal care prevede că pentru determinarea profitului impozabil, sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, iar nu art. 21 alin. (4) lit. o) din Codul fiscal, care are în vedere pierderile înregistrate la scoaterea din evidență a crențelor proprii, ceea ce nu este cazul în speță.

În urma acestei operațiuni, reclamanta a obținut un venit ce a fost impozitat, cheltuiala în valoare de 644.892 fiind efectuată în scopul realizării de venit impozabil, ce a fost și obținut ca urmare a revânzării creanței către K. la un preț mai mare, rezultând din diferența de curs valutar.

Înalta Curte mai reține că echipa de inspecție fiscală a stabilit TVA colectată în plus în sumă de 100.815 RON pe motiv că societatea nu a prezentat în timpul verificărilor efectuate documente justificative din care să rezulte că bunurile "au fost degradate calitativ din cauze obiective și că au fost distruse și nu mai intră în circuitul economic" - respectiv faptul că distrugerea mărfii este imputabilă societății.

Distrugerea mărfii nu a fost imputabilă societății, raportat la dispozițiile art. 128 alin. (8) lit. b) din Codul fiscal, dar și a dispozițiilor legale prevăzute la punctul 6 alin. (11) din cadrul Normelor Metodologice de aplicare a Codul fiscal, motiv pentru care nu se impunea suplimentar suma de 100.815 RON reprezentând TVA aferentă mărfurilor distruse.

Pentru a nu se considera livrare de bunuri cu plata bunurile de natura stocurilor degradate calitativ, este necesar ca degradarea bunurilor să nu fie imputabilă societății, degradarea calitativă a bunurilor să fie datorată unor cauze obiective și să se facă dovada că bunurile au fost distruse.

De altfel, expertul judiciar a constatat că "A. îndeplinea cerințele prevăzute în Normele metodologice, astfel încât distrugerea acestor bunuri să nu fie asimilată unei livrări de bunuri cu plată pentru care să aibă obligația colectării TVA în sumă de 80.253 RON".

Motivul distrugerii bunurilor a fost reprezentat de depășirea termenului de valabilitate, ce reprezintă o cauză obiectivă neimputabilă, dovedită cu Decizia Autorității Naționale a Vămilor nr. 97/08.07.2010 prin care s-a dispus distrugerea produselor menționate în decizie. Prin procesul-verbal de distrugere nr. DD0091/