ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 223/2022

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 14 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală ("ANAF") și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili ("DGAMC"), a solicitat:

(i) anularea Deciziior nr. 22/09.12.2015 și nr. 504/18.12.2015, emise de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziei de constatare a pierderii valabilității amânării la plată a obligațiilor fiscale nr. 4822/22.12.2015, împotriva Deciziei de pierdere a valabilității amânării la plată a penalităților de întârziere nr. 4824/22.10.2015 și împotriva Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii reprezentând penalități nr. 4823/22.10.2015;

(ii) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 219 din 10 octombrie 2016, Curtea de Apel Oradea respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, a admis acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și a anulat Deciziile nr. 22/09.12.2015, nr. 504/18.12.2015, nr. 4822/22.10.2015, nr. 4823/22.10.2015 și nr. 4824/22.10.2015, emise de pârâte.

Totodată, a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată parțiale.

1.3. Prin decizia nr. 679 din 14 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursurile formulate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a casat sentința civilă nr. 219 din 10 octombrie 2019 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

1.4. Cauza a fost înregistrată, în rejudecare, pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 27 martie 2019, sub nr. x/2016*.

Prin sentința civilă nr. 119 din 26 iunie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și a anulat Decizia nr. 22/9.12.2015, emisă de ANAF, Decizia nr. 504/18.12.2015, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF, precum și Deciziile nr. 4822/22.10.2015, nr. 4823/22.10.2015 și nr. 4824/22.10.2015, emise de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Împotriva sentinței civile nr. 119 din 26 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, cât și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta DGAMC a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâta susține că prima instanță a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 114 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, art. 10 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 29/2011 și art. 5 lit. s) din OMF nr. 246/2005.

Arată recurenta-pârâtă DGAMC că, urmare a cererii reclamantei de eșalonare la plată a obligațiilor fiscale neachitate, înregistrată sub nr. x/12.02.2013, au fost emise Decizia de eșalonare la plată nr. x/22.03.2013, modificată prin Decizia nr. x/25.03.2014, precum și Decizia de amânare la plată a penalităților de întârziere nr. x/22.03.2013. Întrucât societatea nu a respectat prevederile art. 10

1

alin. (7) din O.U.G. nr. 29/2011, au fost emise decizii de constatare a pierderii valabilității eșalonării la plată a obligațiilor fiscale și de pierdere a valabilității eșalonării la plată a penalităților de întârziere.

După comunicarea acestor decizii, reclamanta a depus cererea nr. x/10.02.2015, potrivit art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 29/2011, solicitând menținerea eșalonării de plata. Cererea a fost soluționată prin emiterea Deciziei de menținere a valabilității eșalonării la plată a obligațiilor fiscale nr. 674/17.02.2015 și a Deciziei de menținere a valabilității eșalonării la plată a penalităților de întârziere nr. 676/17.02.2015, comunicate societății reclamante la data de 26.02.2015.

La data de 27.07.2015, societatea reclamantă a depus decontul TVA aferent lunii iunie 2015, prin care a evidențiat TVA de plată în sumă de 331.855 RON, cu scadență în data de 27.07.2015 și termen maxim de plată la 25.08.2015, conform art. 10 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 29/2011. Această obligație fiscală a fost stinsă prin patru plăți distincte, dintre care trei efectuate la data de 25.08.2015 și una efectuată la data de 26.08.2015, aceasta din urmă achitată prin OP nr. x, în sumă de 108.000 RON. Plățile au fost înregistrate conform informațiilor transmise prin mesajul electronic de plată de către instituția bancară, fiind confirmate de către Trezoreria Statului în baza extrasului de cont emis la data de 17.09.2015.

Având în vedere depășirea termenului de plată a obligației scadente la data de 25.08.2015, recurenta-pârâtă arată că, în temeiul art. 114 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și art. 10 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 29/2011, a emis Decizia de constatare a pierderii valabilității eșalonării la plată a obligațiilor fiscale nr. 4822/22.10.2015, Decizia de pierdere a valabilității eșalonării la plată a penalităților de întârziere nr. 4824/22.10.2015 și Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii reprezentând penalități nr. 4823/22.10.2015.

Susține recurenta-pârâtă că plata efectuată la data de 26.08.2015 a dus la pierderea valabilității eșalonării la plată, în condițiile în care data plății în cazul plăților efectuate prin decontare bancară este data la care instituția bancară debitează contul plătitorului, așa cum rezultă din mesajul electronic Swift și care reprezintă momentul plății și confirmă creditarea contului Trezoreriei Statului. Ca atare, rezultă că în mod greșit a susținut reclamanta că plata s-a făcut în termen, la data de 25.08.2015, în condițiile în care data debitării contului a fost data de 26.08.2015, astfel încât deciziile contestate au fost emise cu respectarea art. 10 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 29/2011.

3.2. Împotriva sentinței civile nr. 119 din 26 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs și pârâta ANAF, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 114 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, art. 10 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 29/2011 și art. 5 lit. s) din OMF nr. 246/2005, în raport de împrejurarea că obligația fiscală reprezentând TVA aferentă lunii iunie 2015, scadentă la data de 27.07.2015, avea termen maxim de plată la data de 25.08.2015.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de fond a reținut greșit, în raport de extrasul de cont prezentat de contribuabil, că data plății este 25.08.2015, câtă vreme din extrasul emis de Trezoreria Municipiului București rezultă că suma de 108.000 RON a fost achitată la 26.08.2015. Extrasul de cont al contribuabilului poate reprezenta dovadă a plății doar în situația prevăzută de art. 121 din O.G. nr. 92/2003, neaplicabilă în cazul de față.

În consecință, arată recurenta-pârâtă, contrar susținerilor instanței de fond, plata efectuată în data de 26.08.2015 duce la pierderea valabilității eșalonării la plată și a amânării la plată a obligațiilor fiscale, întrucât data plății în cazul plăților efectuate prin decontare bancară este data la care instituția bancară debitează contul plătitorului, așa cum rezultă din mesajul electronic Swift și care reprezintă momentul plății și confirmă creditarea contului Trezoreriei Statului. Așadar, DGAMC a făcut o corectă aplicare a prevederilor imperative ale art. 10 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 29/2011.

Cât privește Decizia nr. 504/18.12.2015, emisă de ANAF, recurenta-pârâtă susține că prin aceasta a fost în mod legal respinsă, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamantă, în raport de legalitatea deciziilor emise de DGAMC.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate de pârâtele ANAF și DGAMC, ca nefondate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâte sunt nefondate, pentru considerentele ce se succed:

Având în vedere similitudinea criticilor de nelegalitate formulate de pârâte, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată.

Chestiunea litigioasă dedusă judecății privește stabilirea datei la care reclamanta a efectuat plata sumei de 108.000 RON, reprezentând TVA aferentă lunii iunie 2015, scadentă la data de 27.07.2015, cu termen maxim de plată la data de 25.08.2015. Reclamanta a susținut că data plății se încadra în termenul maxim de plată, calculat potrivit art. 114 alin. (3) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, astfel încât pierderea valabilității eșalonării la plată a obligațiilor fiscale principale și accesorii reprezintă o măsură nelegal dispusă de organul fiscal, în timp ce pârâtele au susținut că data plății excede acestui termen, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 29/2011. În fond, prima instanță a confirmat susținerile reclamantei, dispunând anularea deciziilor contestate.

În recurs, pârâtele au susținut că, prin sentința recurată, instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 114 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, art. 10 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 29/2011 și art. 5 lit. s) din OMF nr. 246/2005, raportat la data plății obligației fiscale, critici pe care Înalta Curte le consideră a fi nefondate.

Conform prevederilor art. 114 alin. (3) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, cu modificările și completările ulterioare, în cazul stingerii prin plată a obligațiilor fiscale, momentul plății este:

"c) în cazul plăților efectuate prin decontare bancară, data la care băncile debitează contul plătitorului pe baza instrumentelor de decontare specifice, astfel cum această informație este transmisă prin mesajul electronic de plată de către instituția bancară inițiatoare, potrivit reglementărilor specifice în vigoare, cu excepția situației prevăzute la art. 121, data putând fi dovedită prin extrasul de cont al contribuabilului.".

În raport de acest text de lege și pentru a lămuri aspectul referitor la data plății, instanța de fond a solicitat unității bancare să comunice data debitării contului plătitorului, iar potrivit adresei emise de B. sub nr. x/17.05.2019, s-a învederat că data debitării contului a fost 25.08.2015. Prin urmare, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că data plății sumei de 108.000 RON, stabilită potrivit dispozițiilor anterior citate, este 25.08.2015, dată la care banca a debitat contul societății plătitoare.

Recurentele-pârâte au susținut că data plății este cea comunicată în mesajul electronic Swift care confirmă creditarea contului Trezoreriei Statului, argument ce nu poate fi primit, întrucât textul de lege stabilește un alt moment al plății decât cel al creditării contului creditorului. Totodată, oricare ar fi fost conținutul mesajului electronic, acesta nu prezintă relevanță în condițiile în care unitatea bancară a confirmat în mod expres, pe cale oficială, că data debitării contului (care reprezintă data plății) este cea indicată de reclamantă, respectiv 25.08.2015.

A mai susținut recurenta-pârâtă ANAF că instanța de fond a avut în vedere în mod greșit extrasul de cont depus de contribuabil, iar nu informațiile comunicate de Trezoreria Statului. Înalta Curte constată că, deși acest extras de cont a făcut parte din ansamablul probator, el nu a reprezentat singura dovadă în sprijinul soluției pronunțate, ci informațiile conținute în acest extras au fost confirmate și coroborate cu cele din adresa comunicată instanței de fond de către B..

În ceea ce privește dispozițiile art. 121 din O.G. nr. 92/2003, care dispun că nedecontarea de către unitățile bancare a sumelor cuvenite bugetului general consolidat în termen de 3 zile lucrătoare de la data debitării contului plătitorului nu îl exonerează pe plătitor de obligația de plată a sumelor respective și atrage pentru acesta dobânzi și penalități de întârziere, Înalta Curte constată că, în mod corect instanța de fond a reținut că acest text de lege nu este aplicabil în speță, nefiind decelată o situație de nedecontare a contului plătitorului de către unitatea bancară. Dimpotrivă, contul reclamantei a fost debitat chiar în ziua întocmirii ordinului de plată, în condițiile art. 114 alin. (3) lit. c) din O.G. nr. 92/2003.

De altfel, și recurenta-pârâtă ANAF susține că aceste dispoziții nu sunt incidente cauzei, însă cu referire la mijlocul de probă reprezentat de extrasul de cont prezentat de contribuabil, aspect care a fost dezlegat printr-un considerent anterior al instanței de recurs.

În concluzie, data la care intimata-reclamantă a plătit suma de 108.000 RON, reprezentând TVA (25.08.2015), se înscrie în intervalul temporal în care avea obligația de plată a taxei (25.07.2015 - 25.08.2015), astfel încât recurentele-pârâte au emis în mod nelegal deciziile de constatare a pierderii valabilității eșalonării la plată a obligațiilor fiscale principale și accesorii, precum și deciziile de soluționare a contestațiilor, cu încălcarea art. 114 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și art. 10 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 29/2011. Pe cale de consecință, hotărârea instanței de fond, de anulare a acestor decizii, este legală și va fi menținută, pârâtele neformulând critici de nelegalitate apte să conducă la reformarea soluției recurate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursurile declarate de pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 119 din 26 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2022.