ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4859/2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 08.10.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală:

- anularea Deciziei nr. 2380EV2/17.04.2018 emise de DGAMC privind soluționarea contestației formulate înregistrate la pârâtă sub nr. x/28.12.2016

- anularea Deciziei de respingere a cererii de anulare a obligațiilor de plată accesorii nr. x/24.11.2016 emise de DGAMC și, pe cale de consecință,

- să se constate că A. S.R.L. îndeplinește condițiile prevăzute de art. 4 din O.U.G. nr. 44/2015 aprobată și modificată prin Legea nr. 4/2016 și de art. 2 alin. (2) din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 3831/16.11.2015 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 44/2015, privind acordarea de facilități fiscale în cazul creanțelor administrative de către organul fiscal central, astfel cum a fost modificat prin OMFP nr. 378/24.03.2016 pentru anularea accesoriilor și, pe cale de consecință, anularea accesoriilor aferente Deciziei de impunere nr. x/25.09.2015 solicitate a fi anulate prin cererea înregistrată la Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili sub nr. x/30.03.2016, respectiv a) penalitățile de întârziere, în sumă de 7.030.671 RON, individualizate în Decizia de impunere nr. x/25.09.2015 emisă de DGRFP Cluj Napoca-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și b) cota de 54,2% din dobânzi, în sumă de 9.507.403,57 RON, individualizate în Decizia de impunere nr. x/25.09.2015.

Prin Sentința civilă nr. 160 din 5 noiembrie 2019, Curtea a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr. 2380EV2/17.04.2018 privind soluționarea contestației și Decizia de respingere a cererii de anulare a obligațiilor de plată accesorii nr. x/24.11.2016 ambele emise de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

A anulat obligațiile de plată accesorii aferente Deciziei de impunere privind obligațiile de plată fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/25.09.2015, respectiv penalități de întârziere în cuantum de 7.744.717 RON și cota de 54,2% din dobânzi, adică suma de 9.355.867,42 RON.

A obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 20.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, contravaloarea expertizei judiciare și onorariul avocațial parțial.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală au formulat recurs.

3.1. Recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, rejudecând cauza, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă invocă interpretarea și aplicarea eronată a disp. art. 4 din O.U.G. nr. 44/2015 privind acordarea unor facilități fiscale, modificată și completată prin Legea nr. 4/2015, precum și a dispozițiilor OMFP nr. 3831/2015 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 44/2015 privind acordarea unor facilități fiscale în cazul creanțelor administrate de către organul fiscal central.

Se susține că instanța de fond a considerat neîntemeiat că reclamantei îi sunt aplicabile disp. art. I pct. 2 lit. b) din OMFP nr. 378/2016 pentru modificarea și completarea Procedurii de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 44/2015, aprobată prin OMFP nr. 383/2015.

Prima instanță nu a avut în vedere că potrivit art. 352 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, "procedurile de administrare începute înainte de intrarea în vigoare a prezentului cod rămân supuse vechii legi".

În speță, Decizia de impunere nr. x/25.09.2015 și Raportul de Inspecție Fiscală nr. x/25.09.2015 au fost emise sub imperiul vechii legi.

Conform dispozițiilor art. 2 alin. (3) din OMFP nr. 3831/2015, modificată și completată, prin OMFP nr. 378/2016, obligațiile de plată accesorii prevăzute la alin. (2) sunt aferente [...] e) obligațiilor de plată principale cuprinse în decizii de impunere emise ca urmare a unei inspecții fiscale și comunicate în perioada 1 octombrie - 21 octombrie 2016.

Reclamanta nu se încadrează în prevederile lit. e) din actul normativ menționat, decizia de impunere a fost comunicată acesteia în data de 23.10.2016, ce nu se încadrează în perioada mai sus arătată.

Reclamanta nu poate primi facilitățile fiscale solicitate, însă prin Adresa nr. x/26.01.2016, organul de inspecție fiscală a comunicat faptul că pentru perioada 19.07.2013 - 20.08.2015, societatea nu datorează accesorii, iar prin Deciziile privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 6103/24.11.2015 și nr. 6090/24.11.2015, s-a dispus compensarea sumei de 9.660.416 RON, deciziile nu au fost contestate.

Recurenta-pârâtă susține și nelegalitatea hotărârii primei instanțe în ceea ce privește obligarea sa la plata sumei de 20.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantă, arătând că nu se află în culpă, iar suma pretinsă este nejustificat de mare în raport cu valoarea și complexitatea cauzei.

3.2. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive și respingerea acțiunii în ceea ce o privește ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Recurenta-pârâtă susține nelegalitatea respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive în ceea ce o privește, invocând interpretarea greșită a disp. art. 1 alin. (1) coroborat cu disp. art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

Potrivit dispozițiilor legale sus-menționate, raportul juridic de drept administrativ se naște între persoana pretins vătămată și autoritatea emitentă a actului administrativ.

De asemenea, prevederile art. 36 din C. proc. civ. reglementează calitatea procesuală ca reprezentând identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic în litigiu, astfel cum acesta este dedus judecății.

În cauză, ambele acte a căror anulare se solicită, și anume, Decizia nr. 2380EV2/17.04.2016 și Decizia nr. 6649/24.11.2016, sunt emise de către Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și nu de către Agenția Națională de Administrare Fiscală, astfel încât raportul de drept administrativ se desfășoară între A. S.R.L. și DGAMC.

Este irelevant faptul că ANAF figurează în antetul actelor atacate, din moment ce ANAF și DGAMC sunt instituții publice distincte.

De asemenea, împrejurarea că DGAMC se află în subordinea ANAF nu schimbă cu nimic calitatea de emitentă de către DGAMC a actelor administrativ-fiscale atacate.

Prin notele de ședință depuse la dosar, intimata-reclamantă susține respingerea recursurilor formulate de DGAMC și ANAF, arătând că decizia de impunere a fost comunicată la 21.10.2015, iar actele atacate au fost emise de DGAMC, autoritate ce se află în subordinea ANAF.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor formulate de recurentele-pârâte Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală

Analiza motivelor de casare

Recurenta-pârâtă susține nerespectarea prevederilor art. 4 din O.U.G. nr. 44/2015, însă potrivit acestor dispoziții legale, penalitățile de întârziere, precum și o cotă de 54,2% din dobânzile aferente obligațiilor de plată principale administrate de organul fiscal central, cu termene de plată până la 30.09.2015, inclusiv, și individualizate în decizii de impunere emise urmare a unei inspecții fiscale în derulare la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, se anulează sub condiția îndeplinirii cerințelor prevăzute la art. 4 lit. b) și c).

Prin art. II din Legea nr. 4/2016 pentru aprobarea O.U.G. nr. 44/2015 s-a modificat și completat art. 4 prin acordarea unor facilități fiscale și în situația în care intervine comunicarea deciziei de impunere, în perioada 1.10.2015 și data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 44/2015.

OMFP nr. 3831/2015, modificat prin OMFP nr. 378/2016 a precizat că prin inspecții fiscale în derulare la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență se înțelege inspecțiile începute anterior acestei date și pentru care decizia de impunere, fie s-a emis și comunicat începând cu ziua următoare intrării în vigoare a ordonanței de urgență, fie s-a emis înainte de data intrării în vigoare a ordonanței de urgență și s-a comunicat începând cu ziua următoare acestei date.

Astfel, obligațiile de plată principale cuprinse în decizii de impunere emise ca urmare a unei inspecții fiscale și comunicate în perioada 1 octombrie - 21 octombrie 2015, intră sub incidența ordonanței de urgență.

Din actele dosarului reiese faptul că Decizia de impunere nr. x/25.09.2016 a fost expediată de organul fiscal în data de 21.10.2015 și primită de reclamantă la 23.10.2015.

Recurenta-pârâtă susține că data primirii efective a deciziei de impunere reprezintă data comunicării și nu data expedierii acesteia.

Înalta Curte reține că o astfel de apărare nu s-a formulat în fața instanței de fond și nici cu ocazia soluționării contestației administrativ-fiscale.

Invocarea motivului direct în calea de atac a recursului este neavenită, iar pe fondul criticii, susținerea este contrară dispozițiilor legale aplicabile, respectiv cu cele prevăzute de art. 183 C. proc. civ., conform cărora actele depuse înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal este socotit a fi în termen.

Data primirii de către destinatar a actului reprezintă începutul curgerii termenului de contestare a acestuia, însă organul fiscal nu poate nega dreptul reclamantei de a obține scutirea de la plata unor accesorii fiscale, prin interpretarea unei prevederi legale contrar scopului pentru care a fost edictată .

Recurenta-pârâtă susține că instanța de fond a interpretat greșit și disp. art. 352 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, conform cărora procedurile de administrare începute înainte de intrarea în vigoare a prezentului cod rămân supuse legii vechi.

Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă invocă faptul că la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 44/2015, inspecția fiscală nu era în derulare, organul fiscal ignoră prevederile legale prin care s-au modificat și completat dispozițiile O.U.G. nr. 44/2015, respectiv art. II din Legea nr. 4/2016, care au permis acordarea de facilități și în cazul în care inspecția fiscală a avut loc în perioada 01.10.2015 și data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 44/2015, care este data de 21.10.2015.

Înalta Curte reține și îndeplinirea prevederilor art. 2 alin. (8) lit. a) din OMFP nr. 3831/2015 modificat prin OMFP nr. 378/2016, în sensul că obligațiile fiscale principale au fost achitate în termen de 30 zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 4/2016, până la 16.02.2016, mai precis erau deja achitate în data de 11.02.2016.

Și condiția înscrisă la art. 2 alin. (8) lit. b) din ordinul sus-menționat este îndeplinită, cum în mod corect a arătat și prima instanță, cota de 45,8% din dobânzile aferente obligațiilor principale este stinsă prin orice modalitate de plată prevăzută de lege în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 4/2015, la 17.04.2016.

Prin urmare, sunt îndeplinite condițiile impuse de lege, de aceste facilități pot beneficia și contribuabilii cărora li se emisese o decizie de impunere anterior datei de 21.10.2015, dar decizia a fost comunicată în perioada 01.10. - 21.10.2015, urmând ca motivul de nelegalitate să fie respins ca nefondat.

Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul cuvenit apărătorului ales, Înalta Curte reamintește Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, conform căreia motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă critică respingerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, invocând interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

Din actele dosarului reiese că prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a ANAF, motivând că aceasta a emis ambele acte atacate, respectiv Decizia nr. 2380EV2/17.04.2018 și Decizia nr. 6649/24.11.2016, deși prin dispozitiv s-a reținut că actele sunt emise de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Motivul de nelegalitate este fondat, din lecturarea celor două acte administrativ-fiscale se constată cu ușurință că actele atacate sunt emise de DGAMC, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, care impun existența unei identități între emitentul actului și autoritatea chemată în judecată în calitate de pârâtă.

Față de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborate cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Urmează să se dispună admiterea recursului declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a ANAF și respingerea acțiunii reclamantei față de această pârâtă pentru lipsa calității procesuale pasive, precum și respingerea cererii reclamantei de obligare a ANAF la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul disp. art. 451 C. proc. civ., se va obliga recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata către intimata-reclamantă a sumei de 23.800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată pentru recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinței nr. 160 din 5 noiembrie 2019 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva aceleiași sentințe.

Casează în parte sentința recurată și, în rejudecare,

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală și respinge acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. față de această pârâtă pentru lipsa calității procesuale pasive, precum și cererea reclamantei de obligare a ANAF la plata cheltuielilor de judecată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Obligă recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a sumei de 23.800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată pentru recurs.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 octombrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

GGC - NN