ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2384/2023

Ședința publică din data de 8 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 05.08.2020, A. S.R.L. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziei nr. 478/27.11.2019 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x din 16.12.2015 și Raportului de Inspecție Fiscală nr. x din 16.12.2015, cu privire la suma de 15.357.016 RON, emise de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, din care suma de 10.310.400 RON reprezintă impozit pe profit suplimentar iar suma de 5.046.616 RON reprezintă dobânzi fiscale și penalități de întârziere, ca fiind nelegale și netemeinice, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. și B., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională De Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Agenția Națională De Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a anularea Deciziei nr. 172/30.07.2020 și anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x din 30.09.2015 și Raportului de inspecție Fiscală nr. x din 30.09.2015 cu privire la suma de 21.446.463 RON, emise de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, din care suma de 14.400.000 RON reprezintă TVA suplimentar iar suma de 7.046,463 RON reprezintă dobânzi fiscale și penalități de întârziere, ca fiind nelegale și netemeinice; - obligarea pârâtelor la rambursarea TVA în cuantum de 669.318 RON și 1.126.439 RON, solicitat prin DNOR nr. x/17.09.2013, respectiv DNOR 2283/26.01.2015 precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 12.03.2021, pronunțată în dosarul x/2021, Curtea a dispus conexarea cererii înregistrate sub acest număr cu cea înregistrată sub nr. x/2020.

Relativ la excepțiile invocate de pârâte prin întâmpinare, respectiv excepția tardivității, invocată de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în dosarul x/2020, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. S.R.L., societate în faliment, și a calității de reprezentant a av. C., invocate de aceeași pârâtă, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantului B., invocată de ambele pârâte în ambele dosare, instanța le-a soluționat la termenele de judecată din 15.12.2020 și 18.05.2021, în sensul respingerii ca nefondate, pentru considerentele reținute în respectivele încheieri.

Prin sentința nr. 199/F-CONT din 2 noiembrie 2021, Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanții A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar D., și B., în contradictoriu cu pârâtele AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR și AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI; a anulat Decizia nr. 478/27.11.2019, a anulat în parte Decizia nr. 2358/16.12.2015 și RIF nr. x/16.12.2015 cu privire la suma de 15.357.016 RON; a admis, în parte, cererea formulată de reclamanții A. S.R.L., prin lichidator judiciar, și B., în contradictoriu cu pârâtele AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR și AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI; a anulat Decizia nr. 172/30.07.2020, a anulat în parte Decizia nr. 2216/30.09.2015 și RIF nr. x/30.09.2015 cu privire la suma de 21.446.463 RON; a respins capătul de cerere privind rambursarea TVA în cuantum de 669.318 RON și 1.126.439 RON; a obligat pârâtele, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4050 RON, reprezentând onorariul expertului și taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a declarat recurs și împotriva încheierii din data de 15 decembrie 2020 a Curții de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

3.1. Prin recursul formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a susținut că instanța de fond, în motivarea hotărârii recurate, s-a rezumat la a cita prevederile art. 21 alin. (1) și art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, forma în vigoare la data efectuării operațiunilor și la a invoca întocmai ca și societatea reclamantă jurisprudența CJUE, respectiv cauza 430/19, Hotărârea din 4 iunie 2020.

Ori, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt.

Instanța de fond trebuia să aplice prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) coroborate cu dispozițiile art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că legiuitorul condiționează acordarea dreptului de deducere al taxei pe valoarea adăugată de îndeplinirea atât a cerințelor de fond cât și a cerințele de formă, îndeplinirea cerințelor de fond reglementând însăși existența dreptului de deducere, iar cele de formă condițiile de exercitare a acestuia.

Totodată, instanța trebuia să aibă în vedere faptul că îndeplinirea cerințelor de fond presupune realizarea de către persoana impozabilă a unei achiziții, aceasta urmând să obțină un bun/să i se livreze un bun care să fie destinat utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile.

Potrivit acestor prevederi legale, persoana impozabilă are drept de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă achizițiilor de bunuri dacă deține o factură în original completată cu toate datele cerute de formular și dacă justifică cu documente că achizițiile sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile.

Chiar dacă jurisprudența nu impune alte cerințe de fond în acordarea dreptului de deducere, "destinația" achiziției, în speță "operațiuni taxabile" trebuie respectată și demonstrată.

Deținerea unei facturi care conține informațiile obligatorii prevăzute de lege, nu este suficientă pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA, întrucât societatea trebuie să justifice în primul rând faptul că bunurile/serviciile achiziționate pe bază de factură sunt în beneficiul său, respectiv sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile, în conformitate cu prevederile legale citate în speță.

Astfel, legiuitorul condiționează acordarea dreptului de deducere a TVA de îndeplinirea atât a cerințelor de fond cât și a cerințelor de formă, îndeplinirea cerințelor de fond reglementând însăși existența dreptului de deducere, iar cele de formă condițiile de exercitare a acestuia.

Prin urmare, aceste cerințe legale trebuie îndeplinite în mod cumulativ, astfel că neîndeplinirea unei cerințe, respectiv îndeplinirea doar a uneia, duce la pierderea dreptului de deducere a TVA.

Deși instanța de fond a reținut că din analiza facturilor de achiziție a rezultat că în acestea nu sunt înscrise informații privind numărul avizului de însoțire a mărfii, denumirea, cantitatea bunurilor livrate, singura mențiune fiind referitoare la denumirea bunurilor "materiale de construcții conform anexă contract", nu a aplicat în concret dispozițiile art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991.

Totodată, instanța de fond a restrâns de la aplicarea în speță și prevederile pct. 2 și pct. 3 din Normele Metodologice de întocmire și utilizare a documentelor financiar-contabile prevăzute în OMEF nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile și nu a luat în considerare nerespectarea prevederilor pct. 184 alin. (2-3) din OMF nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene.

A mai susținut recurenta că principiul prevalenței economicului asupra juridicului presupune prezentarea valorilor din cadrul elementelor din bilanț și contul de profit și pierdere ținând seama de fondul economic al tranzacției sau al operațiunii raportate și nu numai de forma juridică a acestora, iar respectarea acestui principiu are drept scop înregistrarea în contabilitate și prezentarea fidelă a operațiunilor economico-financiare, în conformitate cu realitatea economică.

Reclamanta avea obligația verificării documentelor de achiziție în speță modul de completare a facturilor și avizelor de însoțire, a întocmirii documentelor de recepție a bunurilor achiziționate (Note de recepție și constatare de diferențe), de intrare în gestiune a bunurilor achiziționate (fișe de magazie), precum și întocmirea documentelor de ieșire a acestor bunuri din gestiune (Bonuri de consum) în vederea justificării dacă achizițiile au fost efectuate în scopul desfășurării activității, respectiv în scopul realizării de operațiuni taxabile.

În ceea ce privește Decizia de impunere nr. x din 30.09.2015, întocmită în baza Raportului de inspecție Fiscală nr. x din 30.09.2015, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale în cuantum de 21.446.463 RON, reprezentând TVA suplimentar - 14.400.000 RON și dobânzi fiscale și penalități de întârziere - 7.046,463 RON, hotărârea instanței de fond este nelegală, având în vedere dispozițiile art. 120

1

alin. (1-2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, principiul de drept "accesorium sequitur principale", precum și faptul că a fost hotărârea instanței de fond este nelegală pentru debitul principat care le-a generat.

În ceea ce privește aprecierea Curții cu privire la documentele .justificative, respectiv la contractele încheiate de reclamantă cu diverși beneficiari și documentele emise în derularea lor și faptul că organele de inspecție fiscală nu au făcut vreo referire, în ciuda obligației prev. de art. 6 din O.G. nr. 92/2003, de a stabili starea de fapt fiscală în temeiul unor constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză, recurenta a susținut că organului de inspecție fiscală îi revenea obligația să analizeze și să ia în considerare, din oficiu, toate argumentele de fapt și de drept pe care le invocă în stabilirea completă a stării de fapt fiscale în condițiile în care societatea a participat la efectuarea inspecției fiscale prin punerea la dispoziția organelor de inspecție fiscală a tuturor documentelor solicitate, inclusiv a jurnalelor de vânzări, facturi fiscale emise către clienți, deconturile de TVA și documentele de plată a TVA, declarația informativă 394, apreciem că este vădit eronată, având în vedere că verificarea acestor documente presupune verificarea modului de înregistrare, declarare și plată a TVA și nu verificarea justificării dreptului de deducere a TVA.

De asemenea, hotărârea instanței de fond este greșită și în ceea ce privește faptul că reclamanta a mai fost supusă anterior altor inspecții fiscale, efectuate de organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Argeș, în cursul anului 2013, precum și de comisarii Gărzii Financiare Argeș, întrucât invocarea documentelor ce trebuie întocmite pentru TVA colectată nu pot înlocui documentele ce trebuie prezentate pentru justificarea dreptului de deducere a TVA.

3.2. Prin recursul formulat atât împotriva încheierii din 15.12.2020, cât și a sentinței civile nr. 199/02.11.2021, recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și respingerea acțiunii, ca neîntemeiate.

În ceea ce privește încheierea din data de 15 decembrie 2020, prin care instanța de fond a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului la acțiune al intimatei-reclamante, recurenta – pârâtă a susținut că din informațiile existente pe portalul instanței de judecată rezultă că cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 05.08.2020 în condițiile în care decizia de soluționare a contestației a fost comunicată reclamantei la data de 27.11.2019.

Instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere că potrivit prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, acțiunea privind anularea unui act administrativ se poate introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, în cazul de față în 6 luni de la data comunicării deciziei de soluționare.

Referitor la soluția de anulare în integralitate a Deciziei DGSC nr. 478/2019 și în parte a Deciziei DGSC nr. 172/2020, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond în mod greșit a interpretat și aplicat dispozițiile art. 21 alin. (1), art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 44 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991, art. 1 din OMFP nr. 2226/2006 privind utilizarea unor formulare financiar-contabile de către persoanele prevăzute la art. 1 din Legea contabilității nr. 82/1991, pct. 2 și pct. 3 din Normele Metodologice de întocmire și utilizare a documentelor financiar-contabile prevăzute în OMEF nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile.

Practic, prin soluția pronunțată, Curtea de Apel Pitești a ignorat o serie întreagă de dispoziții legale în vigoare aplicabile cauzei, reținând că factura "deși nu cuprinde toate mențiunile prevăzute de art. 155 alin. (5) Codul fiscal (forma în vigoare la data tranzacțiilor), parte dintre ele nefiind necesare, lipsa acestora nu este de natură să infirme realitatea tranzacțiilor".

În continuare, instanța de fond nu face altceva decât să preia concluziile expertului desemnat în cauză, evidențiind, neargumentat și nesusținut, opiniile acestuia.

Cu alte cuvinte, Curtea de Apel Pitești nu expune raționamentul logico juridic pe baza căruia a apreciat ca fiind întemeiate concluziile raportului de expertiza întocmit în cauză.

În ceea ce privește motivarea soluției de anulare a Deciziei DGSC nr. 478/2019, recurenta apreciază că în mod greșit instanța de fond s-a întemeiat pe concluziile raportului de expertiza efectuat în cauză fără să aibă însă în vedere și obiecțiunile formulate de instituția recurentă.

Prin obiecțiunile formulate la raportul de expertiză, intimata-recurentă a arătat în detaliu aspectele care combat întru totul concluziile instanței de fond motiv pentru care hotărârea atacată prin prezentul recurs este netemeinică și nelegală.

Expertiza este un mijloc de dovada la care instanța recurge în cazul în care, pentru stabilirea adevărului, este nevoie de lămurirea unor împrejurări de fapt, pentru rezolvarea cărora se cer anumite cunoștințe de specialitate. Aceasta nu înseamnă că expertul se substituie judecătorului, concluziile sale nefiind de natură a-l obliga pe judecător la darea unei anumite soluții.

În aceste condiții, în mod greșit instanța de fond a pronunțat soluția de admitere a acțiunii bazată pe concluziile prezentate în raportul de expertiza întocmit în cauză fără să aibă în vedere și celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei.

De asemenea, în mod greșit prin sentința atacată, Curtea de Apel Pitești face trimitere la hotărârea pronunțata în cauza 430/2019, aspect preluat din cererea de chemare în judecată.

Cauza CJUE C-430/19 S.C. C.F. S.R.L. împotriva A.J.F.P.M.-D.G.R.F.P.C nu este incidentă în speță, întrucât se referă la dreptul de deducere a TVA care nu a fost analizată prin Decizia nr. 478/27.11.2019, iar constatările prezentate nu se referă la simple bănuieli, ci au avut la bază toate documentele pe care societatea le-a prezentat.

A mai susținut recurenta că nici invocarea cauzelor conexe C-95/07 și C-96/07 Ecotrade Spa nu poate fi reținută având în vedere considerentele instanței europene reținute la pct. 68, iar Cauzele conexate C-80/11 și C-142/11 - Mahageben kft nu au legătură cu prezenta speță.

De asemenea, invocarea doar a unor paragrafe din cadrul deciziilor CJUE nu poate conduce la concluzia că nu a fost respectată jurisprudența CJUE.

Deciziile CJUE invocate în susținerea cererii de chemare în judecată trebuie să fie asemănătoare ca speță cu prezentul litigiu, având în vedere că prin enumerarea paragrafelor se efectuează analiza întrebărilor preliminare, iar invocarea numai a unuia/două sau trei paragrafe din decizia CJUE nu este relevantă.

A mai susținut recurenta că, în considerarea principiului de drept conform căruia accesoriile urmează soarta principalului, în mod corect reclamanta datorează accesoriile în sumă de 7.046.463 RON.

Și în ceea ce privește obligarea instituției recurente la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.050 RON, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică nereținând că nu pot fi reținute în sarcina instituției noastre, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile de art. 451 - 453 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți A. S.R.L. prin lichidator judiciar D. și B. au depus concluzii scrise și practică judiciară.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursurilor

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta – pârâtă DGAMC împotriva încheierii din 15 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că este nefondat, instanța de fond respingând în mod corect și legal excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâta ANAF, cererea reclamantei fiind depusă în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 coroborat cu 281 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Conform prevederilor art. 62 din Decretul nr. 240/2020, "Prescripțiile, uzucapiunile și termenele de decădere de orice fel, altele decât cele prevăzute la art. 63 alin. (12), nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență, dispozițiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. sau alte dispoziții legale contrare nefiind aplicabile" iar, conform prevederilor art. 63 alin. (12) din același decret, "(12) Termenele prevăzute de lege pentru efectuarea actelor de procedură sau pentru exercitarea plângerilor, contestațiilor și căilor de atac de orice fel în cauzele prevăzute la alin. (11), aflate în curs la data prelungirii stării de urgență, se întrerup, urmând a curge noi termene, de aceeași durată, de la data încetării stării de urgență".

Din conținutul acestor dispoziții legale rezultă că noțiunea de "suspendare" echivalează cu o operațiune de întrerupere, amânare, oprire temporară a unei activități de judecată ori de încetare temporară a unei acțiuni judiciare.

În raport de aceste norme legale, în cauză a avut loc o întrerupere a termenului de 6 luni de introducere a acțiunii împotriva Deciziei nr. 478/2019, termen care a început să curgă de la data de 16 mai 2020 și s-a împlinit la data de 16 noiembrie 2020, situație în care acțiunea reclamantei a fost introdusă în termenul legal.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. "(1) Hotărârea va cuprinde: … b) … motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Motivarea hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară și constituie o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Respectarea acestei dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (Cauza Albina împotriva României, Cauza Gheorghe împotriva României).

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că, la pronunțarea sentinței recurate, instanța de fond nu a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor invocate de pârâte, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii, care, în fapt, reprezintă, în esență, o reproducere a concluziilor expertului judiciar din cadrul raportului de expertiză, fără ca instanța să indice raționamentele pe baza cărora a înlăturat apărările autorităților fiscale pârâte, cu referire la înscrisurile depuse la dosar de către acestea, în condițiile în care, înscrisurile și expertiza reprezintă mijloace de probă reglementate ca atare de dispozițiile art. 265 și următoarele și art. 330 din C. proc. civ., fără ca legiuitorul să fi conferit o valoare probatorie de netăgăduit vreuneia dintre ele.

Raportul de expertiză contabilă efectuat în temeiul art. 336 din C. proc. civ. conține numai o opinie de specialitate a expertului asupra aspectelor contabile ale cauzei, opinie pe care instanța trebuia să o examineze în raport cu toate elementele probatorii și cu toate circumstanțele cauzei pentru a le da încadrarea juridică, în caz contrar neputându-se vorbi despre o cercetare judecătorească efectivă a fondului raportului juridic litigios.

Nu este suficientă achiesarea instanței la concluziile raportului de expertiză, fără a prezenta propriul raționament juridic care a stat la baza soluției pronunțate, chiar și în situația în care este de acord cu respectivele concluzii.

Mai mult, deși instanța de fond a respins obiecțiunile la expertiză formulate de pârâta DGAMC, apreciind că nu reprezintă veritabile obiecțiuni, ci argumente în susținerea legalității actului contestat, totuși a reținut nelegalitatea acestuia, fără să fi avut în vedere aceste argumentele pârâtei la motivarea hotărârii pronunțate.

Ori, în cadrul unei proceduri, fiecare parte are dreptul, în mod evident, să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și să pretindă organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil poate fi considerat efectiv doar dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță.

Așadar, însușindu-și concluziile expertului desemnat în cauză, cărora le-a dat o valoare absolută, fără a avea în vedere apărările autorităților fiscale, pe care le-a înlăturat fără a indica motivele, respingând inclusiv obiecțiunile la expertiză formulate de pârâta DGAMC, pe care le-a apreciat ca fiind argumente în susținerea legalității actului contestat, și, în același timp, le-a ignorat, așa cum rezultă din considerentele hotărârii, judecătorul de primă jurisdicție a hotărât fără a clarifica toate aspectele învederate, în raport de întregul context al cauzei, și fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt, punând instanța de recurs în situația de a nu putea exercita un control judiciar efectiv.

În consecință, Înalta Curte apreciază că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., împrejurare recurente raport de care, nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurente în cadrul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, acestea urmând a fi examinate de către prima instanță, cu ocazia rejudecării cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva încheierii din data de 15 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile declarate de recurentele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței nr. 199/F-CONT din 2 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 mai 2023.