ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1924/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 28.06.2021 pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în principal, recunoașterea dreptului de a beneficia de dobânzi de întârziere în cuantum de 3.078.545 RON, ca urmare a restituirii, cu depășirea termenului legal, a sumei totale de 29.084.123 RON, achitată de societate în mod nejustificat în baza deciziei de impunere nr. x/8.04.2016 ce a fost desființată definitiv și obligarea autorității fiscale la plata efectivă către societate a sumei de 3.078.545 RON, reprezentând dobânzi de întârziere aferente sumelor impuse la plată prin decizia de impunere desființată și restituită cu depășirea termenului legal. În subsidiar, în situația în care se va respinge primul capăt de cerere, reclamanta a solicitat obligarea Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili la soluționarea cererii privind acordarea dobânzilor înregistrate la aceasta sub nr. x/09.11.2020 în termen de 30 zile de la pronunțarea hotărârii, conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Nu în ultimul rând, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 167 din 23 septembrie 2021, Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de obiect și a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, obligând pârâta la plata sumei de 3.072.728 RON către reclamantă. Totodată, prima instanță a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 de mai sus, au declarat recurs principal pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și recurs incident reclamanta societatea A. S.R.L. 3.1. Prin recursul principal, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta - pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicita casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca rămasă fără obiect. În susținerea căii de atac exercitate, recurenta – pârâtă a arătat că sentința atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura și obiectul sau conținutul cauzei, întrucât, deși prima instanță a reținut, în considerente, că pârâta a recunoscut îndrituirea reclamantei la dobânzi pentru suma restituită cu întârziere prin decizia nr. 29173/29.07.2021, după depunerea și comunicarea cererii de chemare în judecată, până la primul termen de judecată, aceeași instanță a reținut, pe de altă parte, că, prin decizia nr. 29173/29.07.2021, pârâta recunoaște în mare parte pretențiile reclamantei, fără însă ca acest act administrativ fiscal să reprezinte titlu executoriu în favoarea acesteia din urmă. În opinia recurentei - pârâte, contrar aspectelor reținute de instanța de fond, atât decizia de restituire nr. 29173/29.07.2021, dar și Procesul-verbal nr. x/29.07.2021 privind calculul dobânzilor acordate contribuabilului și Nota nr. x/02.08.2021 privind restituirea sumei, reprezintă titluri executorii, fiind acte administrative fiscale comunicate contribuabilului și față de care acesta poate formula și contestație în termen de 45 de zile de la data comunicării. Printr-un alt set de argumente, recurenta - pârâtă a învederat că incidența motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este atrasă de greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 194 și art. 436 C. proc. civ. În acest sens, recurenta – pârâtă a arătat că instanța de fond s-a aflat într-o gravă eroare în ceea ce privește soluționarea excepției rămânerii fără obiect, de vreme ce au fost cerute dobânzi în cuantum de 3.078.545 RON, iar autoritatea fiscală a emis, în privința cuantumului de 3.072.728 RON, înainte de primul termen de judecată, acte administrative de recunoaștere a pretențiilor reclamantei. Astfel, ceea ce s-a dedus judecății a fost deja executat de pârâtă de bună voie, înainte de finalizarea procesului. A opinat recurenta – pârâtă că, prin hotărârea dată, raportat la situația de fapt, instanța de fond a restrâns nejustificat aplicarea normelor la situația de fapt determinată, întemeindu-și greșit hotărârea pe dispozițiile art. 436 C. proc. civ., ce reglementează ipoteza achiesării pârâtului, în tot sau în parte, la pretențiile reclamantului. În concluzie, recurenta – reclamantă a susținut că, având în vedere că reclamantei nu numai că, prin emiterea actelor administrativ fiscale înainte de primul termen de judecată, i s-a recunoscut dreptul la dobânzi, ci i s-a și achitat efectiv suma de 3.072.728 RON, hotărârea instanței de fond ar fi nelegală, solicitarea de plată a dobânzilor fiind rămasă fără obiect. 3.2. Împotriva sentinței civile nr. 167 din data de 23.09.2021 a declarat recurs incident și reclamanta societatea A. S.R.L., prin care a solicitat casarea parțială a hotărârii recurate, și, în rejudecare, admiterea capătului de cerere prin care societatea a cerut obligarea recurentei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei, conform dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.. Totodată, recurenta – reclamantă a solicitat obligarea recurentei DGAMC la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului. Calea de atac a fost întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, în susținerea acesteia, recurenta – reclamantă a evocat o interpretare eronată, de către prima instanță, a dispozițiilor art. 150 coroborate cu art. 452 și art. 453 C. proc. civ. în condițiile în care aceasta nu a acordat cheltuieli de judecată formate din costurile antamate cu plata taxei judiciare de timbru depusă la dosarul cauzei în original și costurile cu onorariul de avocat. În opinia recurentei – reclamante, ar fi fost îndreptățită la plata cheltuielilor de judecată efectuate chiar și în situația în care, după sesizarea instanței, capetele sale de cerere principale ar fi rămas fără obiect, deoarece DGAMC, prin comportamentul său a pus societatea în situația de a sesiza instanța de judecată și de a efectua aceste cheltuieli. Conform prevederilor art. 453 C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. Acestea se compun din taxa judiciară de timbru, onorarii avocațiale și alte cheltuieli efectuate în timpul procesului. La baza principiului ce rezultă din dispozițiile art. 453 C. proc. civ. stă culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții, precum și unicitatea procesului civil, ce impune ca toate cheltuielile făcute în proces de partea care a câștigat să fie suportate de partea care a pierdut procesul. În speță, după introducerea acțiunii la instanță și efectuarea de către reclamantă de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru și angajarea serviciilor unui apărător ales, pârâta recurentă DGAMC a emis o decizie prin care a soluționat parțial favorabil cererea de dobânzi depusă de reclamantă, motiv pentru care s-a apreciat ca neîntemeiată excepția lipsei de obiect a cererii principale. Printr-un alt set de argumente, recurenta – reclamantă a învederat că, în ceea ce privește taxa judiciară de timbru, dovada achitării acesteia se găsește, în original, la dosarul cauzei, motiv pentru care soluția instanței de fond este greșită având în vedere că nu i se poate reproșa societății că nu s-ar fi conformat acestei cerințe. În ceea ce privește cheltuielile avansate cu costurile onorariilor avocațiale, recurenta a arătat că nu există nicio prevedere legală care să impună obligația de a se depune dovada cheltuielilor de judecată în original, acest aspect fiind întărit de prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, potrivit cărora documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitatea financiară se păstrează în arhiva persoanelor juridice timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exercițiului financiar în cursul căruia au fost întocmite și de pct. 41 din Ordinul nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile de aprobare a Normelor Metodologice din 27 noiembrie 2008 de întocmire și utilizare a documentelor financiar-contabile, care prevede că, pentru a putea fi înregistrate în contabilitate, operațiunile economico - financiare trebuie să fie justificate cu documente originale. Astfel, din dispozițiile mai sus citate rezultă că orice persoană juridică se află în imposibilitate de a depune la instanță exemplarele originale care dovedesc prestarea serviciilor juridice, având în vedere că, în ceea ce privește aceste documente, există, pe de-o parte, obligația arhivării și, pe de alta parte, pentru a înregistra operațiunile în contabilitate, trebuie ca acestea să fie justificate de documente originale. Raportat la obligativitatea depunerii dovezilor certificate pentru conformitate cu originalul, recurenta a apreciat că, pe de-o parte, în ceea ce privește factura, aceasta este valabilă fără semnătură și ștampilă, dacă conține informațiile minime obligatorii stabilite prin art. 155 alin. (19) din Codul fiscal, motiv pentru care factura transmisă via email este chiar originalul facturii emise de către societatea de avocatură, motiv pentru care aplicarea semnăturii și a mențiunii "conform cu originalul" ar fi însemnat tocmai certificarea pentru conformitate a unui document care este deja originalul. Pe de altă parte, în ceea ce privește ordinul de plată, prin care societatea a achitat suma din factură, recurenta a învederat că formalismul excesiv duce la o interpretare sau aplicare prea rigida a substanței legii în condițiile în care copia xerox a unei pagini scrise este fidelă în conținut cu originalul, cu atât mai mult în contextul digitalizării informației, astfel că norma prevăzută la art. 150 alin. (2) C. proc. civ. ar trebui considerată ca fiind supletivă, facultativă sau "de recomandare". Totodată, recurenta – reclamantă a argumentat în sensul că art. 292 alin. (2) C. proc. civ. prevede o sancțiune specială, în sensul că: "Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul și, la cerere, să îl prezinte instanței, sub sancțiunea de a nu se ține seama de înscris". Așadar, lipsa mențiunii "conform cu originalul" de pe copia unui înscris ar fi putut fi acoperită având în vedere că judecătorul pricinii trebuia să ceară înfățișarea originalelor, potrivit art. 286 alin. (2) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, recurenta – reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului recurentei – pârâte, ca nefondat, argumentând, în esență, în sensul că sentința atacată cuprinde o motivare clară și coerentă, bazată pe analiza apărărilor părților și a probatoriului administrat, relevând și raționamentul logico – juridic al judecătorului. De asemenea, recurenta – reclamantă a mai arătat că pretinsa interpretare și aplicare greșită a prevederilor de drept material este neîntemeiată, câtă vreme prima instanță ar fi analizat, în opinia sa, corect prevederile art. 436 C. proc. civ., continuând judecata pentru suma de 5.817 RON. 4.2. În cauză a depus întâmpinare și recurenta – pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală -Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de recurenta – reclamantă A. S.R.L., apreciind că prima instanță a interpretat și aplicat în mod corect prevederile art. 150 și art. 452 C. proc. civ., câtă vreme la dosar nu au fost depuse, în original, cheltuielile de judecată și înscrisurile depuse în copie nu erau conformate cu originalul.

Procedura de soluționare a recursurilor În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 indice 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 5 ianuarie 2022, a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente, dar și de apărările expuse în întâmpinări, Înalta Curte constată că recursul principal declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. sunt fondate, pentru următoarele considerente: În privința recursului principal formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Înalta Curte reține că un prim motiv de casare invocat este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dată fiind, în accepțiunea titularului căii de atac, pretinsa încălcare a prevederilor art. 6 din Convenția EDO și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Contrar celor afirmate de recurenta - pârâtă, Înalta Curte consideră că, în cauza pendinte, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât cerința existenței unei motivări concise, care respectă standardele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită de sentința recurată, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Din această perspectivă, Înalta Curte arată că obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părților, stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raționament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluției date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză. Instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluția adoptată, fiind respectate prevederile art. 425 C. proc. civ. și arătat silogismul logico-juridic ce a stat la baza sentinței pronunțate. În jurisprudența sa constantă, instanța supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului." Se rețin a fi incidente și argumentele statuate în jurisprudența CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza B. contra României): "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)". Înalta Curte nu poate să dea eficiență criticilor recurentei privind existența unei contradictorialități între argumentele expuse de judecătorul fondului, câtă vreme criticile antereferite privesc, în realitate, modul în care instanța de fond a interpretat și aplicat prevederile legale în raport de situația de fapt incidentă cauzei, aspecte ce nu intră în categoria argumentelor ce pot fi calificate drept motivare contradictorie. O motivare contradictorie ar fi fost cea în care, spre exemplu, în privința aceleiași ipoteze s-ar fi afirmat, mai întâi, întrunirea condițiilor reținerii rămânerii fără obiect a cauzei, iar apoi, în alt paragraf, s-ar fi reținut contrariul, or, în cauza pendinte, nu este incidentă o astfel de situație, câtă vreme instanța a analizat dacă actele de recunoaștere a pretențiilor reclamantei au aptitudinea de a genera sau nu rămânerea fără obiect a cauzei. Verificarea caracterului corect sau incorect al analizei antereferite nu intră, însă, în sfera de reglementare a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., așa încât astfel de critici vor fi avute în vedere cu ocazia examinării motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În acest context, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar argumentele care au fundamentat soluția adoptată, neputând fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv pentru care sunt nefondate susținerile recurentei - pârâte subsumate acestui caz de casare. Pe de altă parte, în condițiile în care recurenta – reclamantă a emis, anterior pronunțării sentinței civile nr. 167 din 23 septembrie 2021, decizia de restituire nr. 29173/29.07.2021, Procesul-verbal nr. x/29.07.2021 privind calculul dobânzilor acordate contribuabilului și Nota nr. x/02.08.2021 privind restituirea sumei, Înalta Curte apreciază că, din perspectiva atât a motivului de casare prevăzut pct. 8, dar și a celui reglementat de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., recursul declarat de recurenta - pârâtă este fondat, instanța de fond făcând aplicarea greșită a normelor de drept material și procedural în cauză. Astfel, instanța de control judiciar reține că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală ("Codul de procedură fiscală") prin noțiunea de "act administrativ fiscal" se înțelege actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuțiilor de administrare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, pentru stabilirea unei situații individuale și în scopul de a produce efecte juridice față de cel căruia îi este adresat. Potrivit art. 1 pct. 22 și art. 2 din Ordinul Președintelui ANAF nr. 967/2017 pentru aprobarea modelelor unor formulare utilizate în domeniul colectării creanțelor fiscale, emise și tipărite prin intermediul unității de imprimare rapidă și a anexei nr. 22 la acesta, decizia de restituire a sumelor de la buget sau de acordare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget se emite în exercitarea atribuțiilor de administrare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, pentru punerea în aplicare inclusiv a prevederilor art. 182 Codul de procedură fiscală. În raport de aceste aspecte se constată, contrar celor învederate de prima instanță, că decizia de restituire are natura juridică a unui act administrativ fiscal ce produce efecte de la data comunicării potrivit art. 47 Codul de procedură fiscală și are caracter executoriu. Dintr-o altă perspectivă se reține că din cuprinsul deciziei de restituire nr. 29173/29.07.2021 rezultă că la baza emiterii acesteia a stat Procesul-verbal nr. x/29.07.2021 privind calculul dobânzilor acordate contribuabilului, emis în temeiul art. 182 alin. (2) Codul de procedură fiscală, iar în cuprinsul acestuia s-a reținut că recurenta – reclamantă A. S.R.L. este îndreptățită la dobânzi în cuantum de 3.072.726 RON, solicitate prin cererea de acordare a dobânzilor nr. x/09.11.2020, ca urmare a restituirii sumei achitate de societate în mod nejustificat în baza deciziei de impunere nr. x/8.04.2016, ce a fost desființată definitiv. De asemenea, din documentele existente pe suportul optic – DVD- depus la dosar de recurenta – pârâtă, constând în Decizia privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 29182/02.08.2021 pentru suma de 132 RON, Nota nr. x/02.08.2021 privind restituirea sumei de 3.072.596 RON și fișele sintetice ce atestă plata din data de 03.08.2021, rezultă că suma de 3.072.728 RON a fost achitată reclamantei A. S.R.L. cu titlu de dobânzi de întârziere. Or, cum prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat recunoașterea dreptului recurentei – reclamante de a beneficia de antereferitele dobânzi și obligarea pârâtei la achitarea efectivă a acestora, emiterea deciziei de restituire nr. 29173/29.07.2021 și achitarea sumei de 3.072.728 RON în maniera descrisă mai sus, anterior pronunțării hotărârii pe fondul cauzei, afectează legalitatea sentinței recurate și pune problema subzistenței obiectului cererii de chemare în judecată în limita sumei de 3.072.728 RON, pentru care pretențiile reclamantei au fost admise, având în vedere că, la acel moment, era deja satisfăcută pretenția acesteia. Nu se poate reține incidența, în cauză, a prevederilor art. 436 C. proc. civ., câtă vreme, prin întâmpinarea depusă în etapa de judecată a fondului, recurenta – pârâtă nu a achiesat la cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ci a solicitat respingerea acesteia ca rămasă fără obiect. Faptul că actele emise de recurenta – pârâtă au vizat doar parte din suma solicitată de reclamantă nu justifică o continuare a judecății pentru suma de 3.072.728 RON, întrucât, în condițiile stingerii prin plată a acesteia anterior pronunțării sentinței, în limita acestei sume pentru care cererea a fost admisă, soluția fiind recurată, obiectul cauzei nu mai subzistă (neputându-se dispune, după cum eronat a procedat prima instanță, obligarea pârâtei la plata unei sume ce era deja recunoscută prin act administrativ și achitată). Astfel, Înalta Curte amintește că, potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind obiectul cererii/formularea unei pretenții, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării cauzei în prima instanță, dar și în căile de atac. În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că, deși condiția existenței obiectului acțiunii pentru suma de 3.072.728 RON, a fost îndeplinită la data promovării acțiunii, ulterior, în condițiile descrise mai sus, pretenția reclamantei a fost satisfăcută astfel că obiectul cererii nu mai subzistă în privința acestei sume, iar soluția corectă presupunea respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind rămasă fără obiect (pentru suma de 3.072.728 RON). Cât privește suma de 5.817 RON, reprezentând diferența dintre cea de 3.078.545 RON, solicitată prin cererea de chemare în judecată, și cea de 3.072.728 RON, stabilită și achitată în condițiile descrise mai sus, Înalta Curte reține că, prin sentința civilă nr. 167 din 23 septembrie 2021, Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a apreciat, în fila x a sentinței, că aceste pretenții ale reclamantei nu sunt fondate. Antereferitele dezlegări ale primei instanțe nu au fost atacate cu recurs de niciuna dintre părțile litigante, motiv pentru care, în privința lor, sentința civilă nr. 167 din 23 septembrie 2021 a intrat în puterea lucrului judecat, urmând a fi menținute de instanța de recurs, fără a se putea realiza niciun fel de analiză asupra acestora. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile subsumate de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Totodată, analizând și recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. și întemeiat, de aceasta, tot pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl găsește, de asemenea, fondat, în contextul în care este greșită interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor art. 452-454, coroborate cu art. 150 C. proc. civ. Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.: Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală, pârâtul fiind în culpă (procesuală) atât când cererea reclamantului este admisă în tot sau în parte, dar și atunci când își execută obligațiile pe parcursul procesului și cererea reclamantului (întemeiată) este respinsă ca rămasă fără obiect. Astfel, trebuie realizată o departajare a ipostazei "lipsei de obiect" a cererii de chemare în judecata, de cea a "rămânerii fără obiect" a acesteia, întrucât între cele două nu există identitate. Lipsa de obiect a acțiunii vizează un viciu al cererii de chemare in judecata, ce, din punct de vedere temporal, este contemporan cu momentul învestirii instanței, unde culpa pentru viciile cereri aparține subiectului activ al procesului civil (i.e. reclamantul). Pe de altă parte, rămânerea fără obiect reprezintă un eveniment ulterior momentului învestirii instanței, cu impact asupra unei cereri ce îndeplinește condițiile de admisibilitate reglementate de art. 30 si urm. C. proc. civ. și care poate fi (ca în cazul de față) generat de acte ce provin de la pârât, ipostază în care faptul generator este independent de voința reclamantului. În ipoteza rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, drept efect al îndeplinirii de către pârât, cu întârziere, pe parcursul procesului, a obligațiilor pentru executarea cărora recurentul a recurs la forța de coerciție exercitată prin intermediul instanțelor de judecată, nu poate fi reținută teza unei lipse de culpă procesuală a pârâtului, în contextul în care demersul judiciar a fost generat tocmai de conduita acestuia, iar cererea reclamantului nu a fost respinsă ca neîntemeiată. De asemenea, după cum s-a reținut și în pct. 24 al Deciziei Curții Constituționale nr. 463 din 28 iunie 2016: "Buna-credință a părții care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, între partea care a obținut câștig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, și partea care acceptă judecata și pierde procesul, riscul acestei situații trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credință, a obligat pe partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Așa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia desfășurării procesului." Aplicând astfel de aspecte teoretice elementelor concrete ale cauzei de față, Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta - reclamantă la data de 28 iunie 2021. Decizia de restituire nr. 29173/29.07.2021 și achitarea sumei de 3.072.728 RON au fost realizate după acest moment, context în care litigiul a implicat cheltuieli de judecată pentru partea reclamantă, constând atât în taxă judiciară de timbru în cuantum de 400 RON, achitată potrivit chitanței aflate la dosarul instanței de fond, dar și în onorariul avocațial, în sumă de 17.539,77 RON, achitat de reclamantă potrivit dovezilor aflate la dosarul instanței de fond. După cum corect a stabilit prima instanță, în cauză nu se poate reține nici teza exonerării pârâtei de la plata acestor cheltuieli, în temeiul art. 454 C. proc. civ., câtă vreme, conform art. 77 alin. (1) – (3) Codul de procedură fiscală, recurenta – pârâtă era, anterior pornirii procesului, de drept în întârziere cu privire la acordarea și achitarea sumei de 3.072.728 RON. Pe cale de consecință, nu poate fi reținută teza unei lipse a culpei procesuale a pârâtei sau inexistența cheltuielilor de judecată, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a realizat o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Cât privește chestiunea dovezii existenței și întinderii cheltuielilor de judecată, Înalta Curte observă că dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 400 RON a fost depună la dosar, în original. Totodată, depunerea, la dosar, prin poștă electronică, a copiei documentelor contabile (factura și ordinul de plată), ce fac dovada achitării onorariului de avocat, reprezintă, în contextul interpretării coroborate a art. 452 și art. 150 C. proc. civ., o dovadă suficientă în vederea probării antereferitului aspect (existența și întinderea acestor cheltuieli). Contrar celor arătate de prima instanță, instanța de control judiciar observă că prevederile art. 150 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează depunerea copiilor certificate de parte pentru conformitate cu originalul, nu reglementează sancțiunea de a nu se ține seama de înscris în ipoteza lipsei acestei mențiuni, iar prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ. reglementează această sancțiune, însă doar în ipoteza în care, dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus nu are asupra sa originalul, pentru ca, la cerere, să îl prezinte instanței. Astfel, extinderea sancțiunii neluării în seamă și în privința ipotezei depunerii copiilor necertificate nu are suport legal, fiind eronat aplicată de prima instanță. În concluzie, recurenta – reclamantă este îndreptățită la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 400 RON, achitată în fond, precum și în onorariu de avocat, pe care, însă, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte îl va reduce la suma de 5000 RON, apreciind că cererea reclamantei de acordare a onorariului de avocat în cuantumul de 17.539,77 RON, este, în raport de circumstanțele cauzei, precum și de gradul de complexitate a demersului dedus analizei, vădit disproporționată. În considerarea tuturor aspectelor arătate mai sus, fiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul principal declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L., va casa în parte sentința civilă nr. 167 din 23 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești– secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și, rejudecând, va admite excepția rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată în privința sumei de 3.072.728 RON și va respinge cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în privința acestei sume, ca rămasă fără obiect, menținând soluția pronunțată în privința restului pretențiilor formulate de reclamanta A. S.R.L. prin cererea de chemare în judecată. Totodată, va obliga pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 5400 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse în fond. Cât privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta - reclamantă A. S.R.L. în recurs, instanța de control judiciar o va respinge, reținând, în primul rând, că în ceea ce privește onorariul de avocat nu au fost neîndeplinite, în calea de atac, condițiile impuse de art. 452 C. proc. civ., mai precis nu au fost depuse, până la data închiderii dezbaterilor, dovezile existenței și întinderii acestor cheltuieli. De asemenea, se reține că, în ceea ce privește taxa judiciară de timbru aferentă recursului declarat de recurenta - reclamantă, prin Decizia nr. 2 din 20 ianuarie 2020, Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 raportat la art. 35 alin. (2), art. 9 și art. 34 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, nu sunt supuse taxei judiciare de timbru căile de atac atunci când acestea vizează soluțiile pronunțate de instanțele anterioare asupra cererii accesorii formulate în proces de părți, de acordare a cheltuielilor de judecată. Pe cale de consecință, recurenta – reclamantă, ce a formulat recurs incident doar în privința soluției date de prima instanță cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, nu avea obligația de a achita taxă judiciară de timbru în calea de atac. Faptul că recurenta – reclamantă, prin propria manifestare de voință, a plătit suma de 200 RON cu titlu de taxă de timbru, conform dovezii de la dosarul de recurs, nu poate genera o obligație, în sarcina recurentei – pârâte, de a achita această cheltuială, alta fiind calea procedurală pe care recurenta – reclamantă o poate urma în vederea recuperării acestei sume.