ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1594/2020

Ședința publică din data de 12 martie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 7 august 2019 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/28.03.2019.

Prin sentința nr. 131/CA/2019 din 17 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, fără cheltuieli de judecată.

3.1. Împotriva sentinței nr. 131/CA/2019 din 17 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x/28.03.2019, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 14 din Legea nr. 554/2004, care presupunea că instanța trebuia să verifice existența cazului bine justificat și a pagubei iminente.

Consideră că în speță sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ, respectiv: este îndeplinită condiția cazului bine justificat, față de nelegalitatea Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală; executarea actelor administrativ fiscale contestate este de natură să producă prejudicii grave și iremediabile societății; societatea a formulat contestație împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală; societatea a achitat suma de 74.257,11 RON cu titlu de cauțiune.

Invocă, drept motive de nelegalitate a actului administrativ a cărui suspendare o solicită, faptul că Decizia de impunere atacată este pentru suma de 37.887.501 RON principal și 22.868.687 RON accesorii și se impunea a fi analizată reținându-se prezumția de nevinovăție, care ar fi încălcată în eventualitatea executării actului.

Mai arată că, în speță, consecințele se reflectă atât asupra profitului, cât și în siguranța circuitului civil, a posibilității de a continua contractele în derulare, în contextul cuantumului obligației fiscale stabilite prin Decizia de impunere, ce ar avea efecte inclusiv asupra posibilității societății de a continua activitatea de producție în care sunt antrenați toți cei 1.448 angajați.

De asemenea, consideră că cererea de suspendare trebuia analizată prin raportare la natura actului administrativ, restrictiv de proprietate, și prin raportare la circumstanțele concrete ale speței, respectiv aparența dreptului și conduita părților ce au dus la apariția raportului litigios.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, arată că suspendarea executării nu produce nicio pagubă pârâtei, însă pentru recurentă, executarea acestora înainte de pronunțarea unei soluții pe fond va duce la imposibilitatea îndeplinirii obligațiilor față de clienți, bănci și salariați, apreciind că această condiție este îndeplinită în cauza de față.

În susținerea celor afirmate, recurenta-reclamantă invocă jurispudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

3.2. Printr-o dezvoltare a motivelor de recurs, înaintată prin poștă la data de 08.10.2019, cu respectarea termenului de declarare a căii de atac, recurenta-reclamantă susține că hotărârea recurată este nemotivată.

Astfel, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că sentința recurată nu respectă dispozițiile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., având în vedere că motivarea efectivă este redată în 4 paragrafe și că instanța nu a analizat condițiile prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004, respectiv existența cazului bine justificat și a pagubei iminente.

Consideră că instanța a motivat superficial soluția pronunțată, fără a indica niciun argument din doctrină sau jurisprudența instanțelor de judecată care să sprijine soluția din speță și nici nu a analizat motivele invocate de către recurenta-reclamantă în susținerea cazului bine justificat și pagubei iminente.

Referitor la același aspect, susține că în sarcina instanței de fond exista obligația legală de a analiza fiecare sumă refuzată la deducere TVA sau stabilită în mod suplimentar și de a arăta pentru fiecare în parte, motivele pentru care apreciază că susținerile reclamantei nu pot conduce la o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a Deciziei de impunere, cu atât mai mult cu cât motivarea soluției date cererii de suspendare era necesară instanței de control judiciar pentru verificarea legalității acesteia.

Intimata-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, apreciind în esență că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/28.03.2019.

Examinând cererea de recurs, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a întemeiat-o în drept și pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea recurată urmând a fi analizată din această perspectivă.

Înalta Curte constată că, deși prin sentința nr. 131/CA/2019 din 17 septembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. privind suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/28.03.2019, în considerentele respectivei hotărâri nu a arătat argumentele pentru care a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile cazului bine justificat și pagubei iminente și nici raționamentul logico-juridic care a condus instanța la această concluzie.

Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a reținut în considerentele hotărârii recurate cele consemnate de către organul fiscal în decizia de impunere a cărei suspendare a executării se solicită și în raportul de inspecție fiscală ce a stat la baza emiterii deciziei, precum și considerații de ordin general, concluzionând că nu se poate evidenția un "dubiu serios" asupra legalității actelor contestate, și că, din datele înscrise în bilanțul contabil al societății reiese că este neîndeplinită și condiția pagubei iminente.

Astfel, prima instanță a concluzionat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru suspendarea actului administrativ, fără a analiza împrejurările legate de starea de fapt ori de drept, invocate de societatea reclamantă, apreciind doar că nu sunt elemente de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ ori a iminenței producerii vreunei pagube.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea hotărârii judecătorești, respectiv a soluțiilor pronunțate, trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară și constituie o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanță, dar și că soluțiile adoptate de către instanțele judecătorești se întemeiază pe un raționament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanța a pronunțat o soluție justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei și temeiurile de drept aplicabile.

Or, în cauza de față, din perspectiva considerentelor generale înfățișate, Înalta Curte constată că în motivarea soluției adoptate prima instanță, deși a reținut textele de lege incidente și starea de fapt din speță, a omis a indica în concret motivele pentru care a înlăturat argumentele aduse de către reclamantă în susținerea cererii de suspendare a executării, circumscrise cazului bine justificat și pagubei iminente.

Astfel fiind, prima instanță nu a arătat motivele pentru care a apreciat că argumentele reclamantei nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ din litigiu, care să contureze îndeplinirea condiției cazului bine justificat.

De asemenea, se constată că nici în ceea ce privește condiția pagubei iminente, prima instanță nu a făcut o analiză punctuală a aspectelor invocate de reclamantă, reținând doar că această condiție nu este îndeplinită, fără a argumenta această concluzie.

Prin urmare, întrucât prima instanță nu a motivat îndeplinirea condițiilor cazului bine justificat și pagubei iminente într-un mod care să corespundă exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și exigențelor art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care să facă posibil controlul de legalitate a hotărârii recurate de către instanța de recurs, Înalta Curte constată că, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării cauzei, instanța urmează a analiza punctual argumentele reclamantei subsumate condițiilor cazului bine justificat și pagubei iminente, pe care le va reține sau le va înlătura motivat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cu respectarea limitării impuse de legiuitor în analiza la nivel aparent a elementelor de nelegalitate a actului administrativ atacat, în vederea neprejudecării fondului cauzei.

În raport cu această soluție nu se mai impune analizarea criticilor care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurentă, aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 131/CA/2019 din 17 septembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 131/CA/2019 din 17 septembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 martie 2020.