ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1855/2020

Ședința publică din data de 14 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la 29.10.2019, reclamanta A. S.R.L., societate în insolvență, în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere x din 09.08.2019 precum și a Deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând penalități de nedeclarare, dobânzi și penalități de întârziere, până la soluționarea acțiunii în contencios administrativ.

Prin sentința civilă nr. 155/F-CONT/21 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-A civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea și a fost suspendată executarea Deciziei de impunere nr. x/09.08.2019 și a Deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii, până la soluționarea în fond a acțiunii în anulare a actelor administrative.

Împotriva sentinței civile nr. 155/F-CONT/21 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-A civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Direcția Generală de Administrare Fiscală a Marilor Contribuabili, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate cu consecința respingerea în tot a cererii de suspendare ca neîntemeiată.

În motivarea recursului a arătat că în cauză nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat și că instanța de fond a admis în mod nelegal cererea de suspendare cu privire la creanțele vizate de excepția prescripției dreptului organului fiscal de a stabili creanțe pentru operațiunile aferente anului 2013, după împlinirea termenului de 5 ani, reținând în mod eronat că acestea operează în favoarea reclamantei.

În speță, reclamanta nu a probat, ci numai a susținut nelegalitatea vădită a actului administrativ, nereușind să răstoarne prezumția de nelegalitate de care se bucură actele administrative.

Prescripția dreptului de a stabili obligații fiscale suplimentare la impozitul pe profit pentru anul 2013, dreptul societății de a deduce cheltuielile cu serviciile de închiriere în valoare de 26991,764 RON și prin urmare faptul că nu ar datora impozit pe venit suplimentar în sumă de 4318,632 RON, precum și dreptul de a deduce cheltuielile cu chiria nu pot fi analizate la nivel de aparență a dreptului. Cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin inserarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ întrucât acestea vizează fondul dreptului, care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare.

A mai arătat recurenta-pârâtă că îndoiala serioasă asupra legalității actelor administrative trebuie să poată fi constatată cu ușurință, în urma unei cercetări sumare a dreptului, având în vedere că măsura suspendării actelor administrative este o măsură provizorie.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, respectiv prevenirea unei pagube iminente, a menționat recurenta că instanța de fond nu a motivat printr-un raționament juridic sau pe baza probelor prezentate acest aspect și a considerat în mod greșit că această cerință se desprinde din datele prezentate de societate, fără a avea în vedere faptul că reclamanta nu este prejudiciată, întrucât nu poate fi luată în discuție redresarea debitoarei, având în vedere că se află în etapa preliminară a înscrierii creanței în tabelul preliminar, iar debitele înscrise în tabel nu pot fi executate de nici un creditor.

Condiția pagubei iminente nu este îndeplinită în prezenta cauză, întrucât plata debitului stabilit prin deciziile contestate nu ar pricinui reclamantei o pagubă iminentă, ci reprezintă consecința executării unui act administrativ, ceea nu poate constitui prin ea însăși o pagubă.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la dosarul cauzei, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, intimata a arătat, în esență, că în mod temeinic a reținut instanța de fond îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de Legea nr. 554/2004.

Intimata a invocat și excepția tardivității cererii de recurs înregistrate la 29.01.2020, arătând că termenul de recurs este de cinci zile de la data comunicării hotărârii. În privința primei cereri de recurs, depuse la 21.01.2020, a arătat că nu este în măsură să calculeze termenul, neavând acces la data comunicării hotărârii către recurent.

II. Soluția instanței de recurs

Cu titlu preliminar, în ceea ce privește excepția tardivității invocată de intimată, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată și urmează a fi respinsă, având în vedere că sentința a fost comunicată pârâtei la 16.01.2020, conform filei 464 dosar fond, iar prima cerere de recurs a fost transmisă prin e-mail la 21.01.2020, înăuntrul termenului de declarare a căii de atac. Totodată, Înalta Curte reține că a doua cerere de recurs, trimisă ulterior prin poștă, la 29.01.2020, este identică cu prima, nefiind invocate motive noi în cuprinsul acesteia.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu Direcția Generală de Administrare Fiscală a Marilor Contribuabili, suspendarea executării Deciziei de impunere x din 09.08.2019 precum și a Deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând penalități de nedeclarare, dobânzi și penalități de întârziere, până la soluționarea acțiunii în contencios administrativ.

Cererea de suspendare a executării a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea 554/2004.

Recursul formulat de pârâta Direcția Generală de Administrare Fiscală a Marilor Contribuabili a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica formulată pe această cale vizând aspectele reținute de către prima instanță în motivarea cererii de suspendare a executării, care, în opinia recurentei, necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecății și nu sunt suficiente pentru a demonstra îndeplinirea condițiilor cazului bine justificat și pagubei iminente, fiind aspecte ce țin de legalitatea în sine a actului administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Astfel, pentru a se dispune măsura de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiții cumulative, și anume: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În dreptul administrativ român operează, cu titlul de principiu, prezumția de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului normativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existența unui caz bine justificat și iminența producerii pagubei.

Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a reținut că, în speță, având în vedere circumstanțele de fapt ale cauzei, sunt îndeplinite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția referitoare la paguba iminentă.

În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, identificarea elementelor de nelegalitate a actului administrativ ce pot fi subsumate acestei condiții trebuie să se facă în urma unei analize sumare a legalității actului administrativ, soluționarea unei cereri de suspendare a executării nepermițând examinarea legalității actului, pentru că aceasta ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei.

În speță, se constată că în argumentarea condiției cazului bine justificat prima instanță a reținut o serie de neregularități de ordin formal, respectiv: aparenta incidență a prescripției dreptului organului fiscal de a stabili creanțe după îndeplinirea termenului de cinci ani prevăzut de art. 91 din O.G. nr. 92/2003 în ceea ce privește operațiunile aferente anului 2013, față de data efectuării inspecției fiscal, respectiv 09.07.2019; refuzul organului fiscal de a considera deductibile cheltuielile cu serviciile de închiriere în valoare de 26991,791 RON, față de stabilirea la nivel de aparență a naturii contractului încheiat între părți ca fiind de leasing operațional, în acest caz locatarul fiind cel care deduce chiria, iar nu amortizarea și dobânda, cum în mod eronat a reținut organul fiscal.

În privința celorlalte motive invocate, instanța de fond a apreciat în mod corect că analizarea acestora implică o depășire a limitelor prevăzute de procedura de față, presupunând o amplă examinare a situației de fapt și administrarea de probe suplimentare.

Înalta Curte constată, contrar celor invocate de către recurenta-pârâtă, că aspectele procedurale reținute de către prima instanță se circumscriu cerinței de verificare doar la nivel aparent a legalității actelor administrative atacate, prin această analiză nefiind antamat fondul cauzei, respectiv legalitatea sumelor stabilite în sarcina intimatei-reclamante, ci au fost verificate doar aspecte formale, fără a se face o analiză de fond a raportului juridic fiscal, respectiv fără a se intra pe fondul verificării aspectelor de legalitate a actelor administrative fiscale.

Cât privește criticile recurentei-pârâte referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că și această condiție este îndeplinită, raportat la efectul imediat al actelor administrative contestate, precum și la cuantumul sumelor stabilite prin acestea.

Înalta Curte reține că instanța de fond a avut în vedere situația concretă a reclamantei debitoare, fiind o societate aflată în procedura insolvenței, și a stabilit că obligațiile fiscale contestate, în cuantumul însemnat stabilit de către pârâtă, îi pot afecta considerabil perspectiva de redresare.

Condiția pagubei iminente presupune producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat, dar cu toate acestea, iminența prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenția unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul și în situația dedusă prezentei judecăți.

Prin urmare, se constată că sunt întemeiate aprecierile instanței de fond, în sensul îndeplinirii și a acestei condiții, fiind de necontestat că, în condițiile în care punerea în executare a unui act administrativ prin care a fost stabilită în sarcina societății reclamante o măsură care prin însăși natura ei, conduce la diminuarea patrimoniului societății și perturbarea întregii activități a acesteia, nu pot fi omise repercusiunile de natură economică și financiară cauzate în acest mod.

Astfel fiind, criticile invocate de către pârâtă nu sunt în măsură să conducă la reformarea hotărârii de primă instanță, soluția pronunțată de aceasta fiind legală.

Prin urmare, ținând seama de considerentele de ordin legal și de situația de fapt dovedită, de Recomandarea nr. x/13.09.1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, Înalta Curte apreciază că executarea actelor administrative ce fac obiectul cauzei este de natură a crea pagube serioase intimatei-reclamante, care pot să aibă consecințe grave în patrimoniul acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală de Administrare Fiscală a Marilor Contribuabili împotriva sentinței nr. 155/F-CONT din 21 noiembrie 2019 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității.

Respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală de Administrare Fiscală a Marilor Contribuabili împotriva sentinței nr. 155/F-CONT din 21 noiembrie 2019 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 mai 2020.