ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7828/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7828/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

a) Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 18

august 2011 și precizată ulterior, reclamanta SC P.B. SRL a solicitat

instanței, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru

Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate:

- anularea Deciziei

nr. 114 din 13 mai 2011 emisă de Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de

Produse Supuse Accizelor Armonizate din cadrul Ministerului Finanțelor Publice,

prin care s-a dispus revocarea Autorizației de antrepozit fiscal din 29 mai

2007 cu ultima modificare la 1 aprilie 2009 și respingerea cererii de

reautorizare înregistrată la Ministerul Finanțelor Publice din 31 august 2010,

întrucât urmare a Deciziei nr. 366/2011, Comisia a luat aceasta decizie în baza

unor date și informații care nu corespundeau realității, societatea neavând

obligații fiscale restante către bugetul de stat;

- anularea Deciziei

nr. 142 din 29 iulie 2011 emisă de Comisie prin care plângerea prealabilă introdusă

de societate împotriva deciziei de revocare a fost respinsă ca neîntemeiată;

- obligarea pârâtei

la reautorizarea Societății ca antrepozitar autorizat urmare a cererii de

reautorizare înregistrată la Ministerul Finanțelor Publice din 31 august 2010,

cu cheltuieli de judecată.

În subsidiar, în

situația respingerii primelor trei capete de cerere, a solicitat desființarea

în totalitate a actelor administrative atacate și obligarea Comisiei la

refacerea/emiterea actului de control în baza căruia a fost luată măsura

revocării întrucât datele și informațiile avute în vedere de Comisie au fost

modificate urmare Deciziei nr. 366 din 19 septembrie 2011 și, pe cale de

consecință, obligarea Comisiei la reanalizarea măsurii revocării și a cererii

de reautorizare a Societății, întrucât nu mai există motivele legale care au

împiedicat reautorizarea.

Reclamanta a explicat

în motivarea acțiunii că prin Decizia de impunere nr. 3 din 28 ianuarie 2011

s-au stabilit în sarcina societății obligații suplimentare, respectiv TVA în

cuantum de 3.804.743 și 941.159 RON majorări de întârziere, din care s-a

compensat o parte a datoriei, rămânând de plată numai majorările de întârziere,

respectiv 941.159 RON.

S-a precizat că la

data de 24 mai 2011 avea o creanță exigibilă de 23.553.363 RON împotriva

autorității fiscale, astfel că la data de 10 iunie 2011 când a produs efecte

decizia de revocare nu avea obligații restante.

Reclamanta a motivat

că potrivit art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 88/2010, prin care au fost

modificate dispozițiile art. 116 C. proc. fisc. citate mai sus, se dispun

următoarele - "(3) Executarea silită se suspendă de drept și în cazul în

care la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență există o

cerere de rambursare în curs de soluționare, iar cuantumul sumei solicitate

este egal sau mai mare decât creanța datorată de debitor. În acest caz

executarea silită se suspendă la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe

de urgență".

Acesta este motivul

pentru care Titlul executoriu nr. 1572 din 2 martie 2011 a fost emis pentru

suma de 17.561.827 RON și are la bază drept document prin care s-a

individualizat suma de plată Decizia nr. 28 pentru suma de 16.594.477 RON,

diferența de 26.200 RON reprezentând amenzi achitate de reclamantă, întrucât

chiar dacă organele fiscale au emis decizii de impunere pentru o sumă totală de

41.115.190 RON (40.147.840 RON prin Decizia nr. 28 și 941.159 RON prin Decizia

nr. 3), organul fiscal a început executarea doar pentru diferența dintre suma

impusă prin cele două decizii și suma aferentă Decontului de TVA, respectiv

17.561.827 RON.

Prin Decizia de

revocare nr. 114 comunicată societății în data de 10 iunie 2011, Comisia a

dispus revocarea Autorizației de antrepozit fiscal.

Având în vedere data

comunicării Deciziei de Revocare coroborat cu prevederile art. 3 din Decizia

nr. 114 care dispune că "Prezenta decizie produce efecte de la data

comunicării rezultă că Decizia de revocare nr. 114 produce efecte începând cu

data de 10 iunie 2011.

Motivul invocat și

menționat în Decizia nr. 114 ca temei de fapt pentru măsura revocării îl

constituie afirmația Comisiei că Societatea înregistrează obligații fiscale

restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de zile față de termenul

legal de plată.

Reclamanta a

menționat că emiterea deciziei de revocare s-a întemeiat pe o creanță de

40.174.040 RON, pentru care s-a emis Decizia de impunere nr. 28/2010 și pe

Decizia nr. 3/2011 pentru suma de 4.745.902 RON, Decizia nr. 28/2010 a fost

desființată parțial pentru suma de 34.446.510 RON, prin Decizia nr. 366 din 19

septembrie 2011.

S-a precizat că

societatea a avut o cerere de rambursare înregistrată pentru o creanță în sumă

de 23.553.363 RON la data de 24 mai 2011, iar orice creanță a statului

împotriva societății își pierde executorialitatea și nu mai este exigibilă

împotriva societății începând cu data de 24 mai 2011, în ceea ce privește un

cuantum egal cu cel al creanței solicitate la rambursare de 23.553.363 RON.

Coroborând efectele

Decontului de TVA aferent lunii aprilie 2011 cu efectele juridice ale Deciziei

nr. 366 în sensul că, începând cu data de 15 decembrie 2010, creanța impusă

suplimentar în sarcina Societății prin Decizia nr. 28 a fost redusă de la

40.174.040 RON la 5.701.329 RON, rezultă că la data măsurii revocării Societatea

nu avea debite restante fată de bugetul de stat, din contră Societatea avea de

primit de la buget diferența dintre suma de rambursat 23.553.363 RON și suma

rămasă neanulată prin Decizia nr. 366, respectiv 5.701.529 RON, acest fapt este

confirmat și prin certificatul de atestare fiscală.

Reclamanta a mai

susținut că deși Societatea a constituit în favoarea autorităților fiscale o

garanție în sumă de 3.064.614 RON sub forma scrisorii de garanție bancară din

data de 24 august 2010, acestea nu au întreprins nicio măsură de a executa suma

aferentă garanției, executare care ar fi stins în totalitate suma de 2.677.776

RON care reprezintă debitul principal.

În ceea ce privește

decizia de revocare, s-a menționat că aceasta ca act administrativ-fiscal,

trebuie să îndeplinească toate cerințele de forma menționate de art. 43 C.

proc. fisc. Potrivit art. 43 alin. (2) lit. e) și f) C. proc. fisc., actul

administrativ-fiscal trebuie să includă motivele de fapt care au stat la baza

emiterii sale, ceea ce înseamnă că acesta trebuie să reflecte: precizarea

sumelor restante care îndreptățeau organul fiscal să dispună măsura, titlurile

de creanță care au format respectivul debit restant precum și perioada fiscală

aferentă acestui debit.

Încălcarea acestor

cerințe de forma ale actului administrativ fiscal se sancționează cu nulitatea

actului administrativ-fiscal în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

care se aplică în această materie cu titlu de drept comun, potrivit art. 2

alin. (3) din C. proc. fisc.

Lipsa motivării în

fapt pune reclamanta în situația de a nu se putea apăra în mod corespunzător,

formulând argumente pe ghicite, iar pe organul ce verifică legalitatea actelor

administrativ fiscale în imposibilitate de a-și îndeplini misiunea de a-și

cenzura activitatea întrucât nu este deloc clară motivarea actelor.

În tot cuprinsul

Deciziei de revocare nu se menționează care este cuantumul sumei presupus

datorate de către societate; care este perioada de când se datorează

presupusele obligații fiscale suplimentare și în baza căror acte administrativ

fiscale și nici care este actul de control în baza căruia s-a calculat debitul

restant total al societății raportat la data la care Decizia nr. 114 a produs

efecte juridice (10 iunie 2011), astfel încât să se poată stabili o perioadă de

întârziere mai mare de 60 de zile.

b) Întâmpinarea

formulată în cauză

Prin întâmpinare, s-a

solicitat respingerea acțiunii, cu precizarea că Decizia nr. 114 emisă la data

de 13 mai 2011 a fost adoptată ca urmare a încălcării, de către reclamantă, a

prevederilor art. 206

28

alin. (2) lit. f) și pe cele ale art. 206

23

alin. (1) lit. g) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările

și completările ulterioare, aceasta înregistrând obligații de plată la bugetul

general consolidat mai vechi de 60 de zile, evidențiate în fișa sintetică pe

plătitor editată la data de 8 martie 2011.

Decizia de revocare a

autorizației de antrepozit fiscal a fost luată având în vedere adresa din 31

martie 2011, înregistrată la Ministerul Finanțelor Publice sub din 5 aprilie

2011, prin care Direcția Municipiului București pentru Accize și Operațiuni

Vamale, urmare adresei Direcției Generale a Finanțelor Publice pentru

Contribuabili Mijlocii din 22 martie 2011, a transmis referatul cu propunerea

de revocare a autorizației de antrepozit fiscal din 29 mai 2007, deținută de SC

P.B. SRL București.

În ceea ce privește

garanția, s-a arătat că potrivit pct. 8 alin. (2

3

) din H.G. nr.

44/2004, garanția poate fi executată atunci când se constată că antrepozitarul

autorizat, destinatarul înregistrat sau expeditorul înregistrat nu și-a

respectat obligațiile legale privind plata accizei sau înregistrează orice alte

obligații fiscale restante cu mal mult de 30 de zile față de termenul legal de

plată. Executarea garanției atrage suspendarea autorizației până la momentul

reîntregirii acesteia.

S-a precizat că

adoptarea Deciziei nr. 366 din 16 septembrie 2011 nu este de natură să modifice

elementele care au stat la baza propunerii de revocare a autorizației de

antrepozit fiscal, atâta timp cât, pe de o parte, această decizie de impunere

nu a stat la baza revocării autorizației de antrepozit fiscal, iar, pe de altă

parte, pentru suma totală de 5.701.329 RON, din care suma de 2.677.776 RON

reprezintă accize și suma de 3.023.553 RON reprezintă accesorii aferente,

contestația formulată de SC P.B. SRL a fost respinsă ca neîntemeiată.

În ceea ce privește

solicitarea reclamantei ca instanța să oblige Comisia pentru Autorizarea

Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate să reanalizeze contestația

Societății având în vedere modificarea situației de fapt și de drept produsă

prin Decizia de soluționare și să dispună reautorizarea Societății, este

inadmisibilă, în raport de motivele de fapt și de drept care au stat la baza

emiterii celor două decizii.

c) Sentința și

considerentele primei instanțe

Prin Sentința nr.

7821 din 21 decembrie 2014 Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta SC P.B. SRL în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse

Accizelor Armonizate.

A anulat Decizia nr.

114 din 13 mai 2011 și Decizia nr. 142 din 29 iulie 2011, a obligat pârâtul la

reanalizarea măsurii revocării autorizației de antrepozit fiscal și a cererii

de reautorizare a reclamantei și a respins în rest pretențiile reclamantei.

Pentru a pronunța

această sentință Curtea de apel a reținut că analiza art. 206

28

alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 relevă că incidența unor atare

restanțe nu antrenează automat și nici obligatoriu sancțiunea revocării

autorizației de antrepozit fiscal.

Astfel, însuși textul

legii prevede că autoritatea competentă "poate" revoca autorizația;

cât timp simpla întrunire a acestei ipoteze nu antrenează obligatoriu revocarea

autorizației, atunci când autoritatea decide în acest sens trebuie să o facă

argumentat, să precizeze de ce, din alternativa permisă de textul legii, a

optat pentru soluția extremă, mai exact cum anume și-a exercitat puterea

discreționară lăsată la îndemâna sa de legiuitor.

Or, decizia de

revocare nu cuprinde nici un argument în acest sens, nu indică ce anume a

format autorității convingerea oportunității adoptării acestei măsuri, eventual

în raport de durata întârzierii la plată, de nivelul sumei datorate ș.a.m.d.,

cu atât mai mult cu cât, după cum se va vedea mai jos, există suficiente

elemente care să permită o analiză circumstanțiată a întrunirii ipotezei normei

legale.

Atunci când

legiuitorul lasă oportunitatea adoptării unei măsuri pe seama puterii

discreționare a autorității competente, aceasta din urmă se impune a respecta

principiul proporționalității măsurii adoptate, adică necesitatea asigurării

unei proporționalități între scopul urmărit și mijloacele realizate pentru

atingerea acestuia.

Din actele dosarului

reiese că emitentul deciziei de revocare și-a fundamentat decizia exclusiv pe

adresa menționată la pct. 1, fără a solicita reclamantei niciun fel de

informații cu privire la natura debitului, cu privire la eventuala lui

contestare, adoptând soluția extremă a revocării autorizației.

Astfel, cea mai mare

parte a obligațiilor fiscale reținute ca fiind restante sunt cele stabilite în

sarcina reclamantei prin Decizia de impunere nr. 28 din 14 decembrie 2010,

anume 20.024.966 RON accize alte produse accizabile și 20.122.874 RON

accesorii.

Or, această decizie

de impunere a fost parțial desființată în procedura contestației

administrative, prin Decizia nr. 366 din 19 septembrie 2011 pentru suma totală

de 34.446.510 RON, din care suma de 17.347.189 RON accize și suma de 17.099.321

accesorii aferente acestora, parțial respinsă ca neîntemeiată pentru suma de

5.701.329 RON din care suma de 2.677.766 RON accize, respectiv 3.023.553 RON

accesorii aferente.

Prin urmare, curtea

reține că cea mai mare parte a debitului imputat reclamantei, care a constituit

temei al revocării autorizației a fost desființată, cu efect retroactiv.

Desigur, desființarea

a avut loc ulterior adoptării deciziei, însă curtea apreciază că întârzierea

organului de soluționare a contestației, care a soluționat contestația

împotriva deciziei de impunere la aproape 8 luni de la înregistrarea acesteia,

este cea care a grevat situația reclamantei și implicit aprecierea autorității

asupra întrunirii cerinței legale.

Astfel, dacă această

contestație administrativă ar fi fost soluționată în termenul de 45 de zile

definit de lege, poate alta ar fi fost decizia Comisiei pentru autorizarea

operatorilor de produse supuse accizelor armonizate.

Or, acest aspect, cu

totul neimputabil reclamantei, al desființării actului de impunere la aproape 8

luni de la formularea contestației, coroborat și cu suma rămasă, cu faptul că

aceasta din urmă ar fi fost acoperită de garanția constituită de reclamantă,

precum și cu faptul că societatea are asupra statului o creanță mult mai mare,

reprezentând suma de rambursat către societatea reclamantă, de 23.553.363 RON,

sunt aspecte care nu pot fi ignorate de instanță în condițiile în care, după

cum s-a arătat mai sus, Comisia nu și-a argumentat soluția.

Toate aceste aspecte,

chiar dacă nu se constituie în mod nemijlocit în temeiuri de nelegalitate a

deciziei de revocare, sunt aspecte care trebuie avute în vedere la analiza de

oportunitate și proporționalitate, care trebuie analizată în legătură cu

puterea discreționară de care beneficiază comisia în abordarea revocări

autorizației, care trebuie astfel să își adapteze mijloacele și măsurile la

finalitatea urmărită, încălcarea principiului proporționalității echivalând cu

utilizarea excesivă a puterii discreționare.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs reclamanta SC P.B. SRL și pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse

Accizelor Armonizate.

a) Motivele de recurs

Recursul declarat de

reclamantă

Reclamanta a susținut

că în raport de probatoriile administrate în cauză, se impunea ca instanța să

anuleze Deciziile nr. 114 din 13 mai 2011 și nr. 142 din 29 iulie 2011, precum

și obligarea pârâtului să reautorizeze societatea ca antrepozit fiscal.

S-a precizat că

debitul reținut pentru adoptarea deciziei de revocare a fost parțial desființat

prin Decizia nr. 366/2011, iar creanța a fost parțial compensată cu suma de

23.553.363 RON reprezentând creanța societății împotriva statului, care era

scadentă la 4 mai 2011, fiind invocate și prevederile art. II alin. (3) din

O.U.G. nr. 88/2010, conform cărora dacă începând cu 1 octombrie 2010 există o

cerere de rambursare în curs de soluționare, iar suma solicitată este egală sau

mai mare decât creanța datorată de debitor, executarea silită se suspendă de

drept.

Recurenta a depus

acte emise de autoritățile fiscale.

Recursul declarat de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor

de Produse Supuse Accizelor Armonizate.

Pârâtul a susținut în

motivele de recurs că instanța de fond nu a analizat legalitatea actului, în

raport de situația de fapt existentă la data emiterii deciziei, respectiv dacă

societatea reclamantă avea debite restante mai vechi de 60 de zile față de

termenul legal de plată, ci a avut în vedere oportunitatea actului,

substituindu-se astfel comisiei.

S-a arătat că

propunerea de revocare a autorizației de antrepozit fiscal a fost făcută de

Direcția municipiului București pentru accize și operațiuni vamale, care era

motivată și însoțită de înscrisuri, fiindu-i comunicată reclamantei Decizia de

impunere nr. 28 din 14 decembrie 2010.

S-a motivat că suma de plată era mai mare decât

garanția bancară, iar executarea garanției atrage suspendarea autorizației până

la momentul reîntregirii acesteia, așa cum prevede pct. 108 alin. (2) - (31)

din H.G. nr. 44/2004.

b) Analiza motivelor

de recurs

Înalta Curte,

examinând motivele de recurs, sentința primei instanțe, legislația aplicabilă

și probele cauzei, constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, iar

recursul pârâtului este nefondat, potrivit considerentelor ce se vor expune în

continuare.

Prin Decizia nr. 114

din 13 mai 2011, Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse accizabile

armonizate din cadrul Ministerului Finanțelor Publice a revocat autorizația de

antrepozit fiscal deținută de reclamantă, pentru că aceasta înregistra

obligații fiscale restante la bugetul de stat mai vechi de 60 de zile și s-a

respins cererea de reautorizare, ca fiind fără obiect.

La adoptarea acestei

decizii s-au avut în vedere adresa din 31 martie 2011 înregistrată la M.F.P. în

5 aprilie 2011 emisă de Direcția Municipiului București pentru Accize și

Operațiuni Vamale, precum și adresa din 22 martie 2011 a Direcției Generale a

Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii.

Împotriva acestei

decizii s-a formulat plângere prealabilă care a fost respinsă prin Decizia nr.

142 din 29 iulie 2011, care a reținut și faptul că s-a emis Decizia de impunere

nr. 28 din 14 decembrie 2010.

Prin Decizia de impunere

nr. 28/2010 s-au stabilit în sarcina reclamantei accize suplimentare de

20.024.966 RON și accesorii de 20.122.874 RON, ca urmare a raportului

inspecției fiscale încheiat la 9 decembrie 2010 de către Direcția Regională

pentru Accize și Operațiuni Vamale București.

Împotriva Deciziei de

impunere nr. 28 din 14 decembrie 2010 s-a exercitat contestația administrativă,

care a fost soluționată prin Decizia nr. 366 din 16 septembrie 2011, în sensul

desființării parțiale a acesteia pentru suma de 34.446.510 RON, compusă din

17.347.189 RON accize și 17.099.321 RON accesorii, respingându-se contestația

pentru suma de 5.701.329 RON.

Reclamanta a formulat

cerere de rambursare TVA în sumă de 23.553.363 RON la data de 24 mai 2011,

pentru perioada septembrie 2008 - aprilie 2011, rezultatul soluționării

decontului cu sumă negativă pentru taxa pe valoare adăugată fiind consemnat în

Decizia FB199 din 26 iulie 2013, act depus la instanța de recurs, potrivit

căruia reclamantei trebuie să i se ramburseze suma de 23.529.159 RON.

Din această sumă s-a

compensat datoria de 5.701.329 RON, care făcea parte din suma reținută ca fiind

datorată prin Decizia nr. 28/2010 și respinsă prin decizia asupra contestației

administrative nr. 366 din 19 septembrie 2011, acte depuse la instanța de

recurs.

La data de 22 martie

2011 D.G.F.P. Contribuabili Mijlocii a transmis referatul de revocare a

autorizației de antrepozit fiscal deținută de reclamantă, întrucât înregistra

obligații de plată restante conform fișei din 28 martie 2011, iar ca urmare,

Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate

a revocat autorizația și a respins cererea de reautorizare.

Din probatoriul

cauzei rezultă că reclamanta a solicitat la 31 august 2010 să fie reautorizată

ca antrepozitar fiscal, ca urmare a prevederilor art. IV din O.U.G. nr. 54/2010

privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale.

Potrivit art. IV din

O.U.G. nr. 54/2010, antrepozitarii autorizați care dețineau autorizații

valabile la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe au obligația de a

solicita reautorizarea până la 31 august 2010, în condițiile prevăzute de H.G.

nr. 44/2004.

La data depunerii

cererii de reautorizare - 31 august 2010, reclamanta nu avea obligații fiscale

restante, aspect ce rezultă chiar din certificatul de atestare fiscală din 25

august 2010.

Mai mult, la 24 mai

2011 reclamanta a depus cerere de rambursare TVA pentru perioada 2008 - aprilie

2011, care așa cum s-a expus mai sus, a fost aprobată, conform certificatelor

de atestare din perioada ulterioară și Deciziei FB 199/2013.

Astfel, prin

certificatul de atestare fiscală eliberat la 9 aprilie 2012 s-a atestat că

societatea nu avea obligații bugetare restante și că înregistra pentru

rambursare sumele de 23.553.363 RON cu titlu de TVA.

Ca urmare, organul

fiscal are obligația de a reanaliza cererea reclamantei, ținând seama că la

data solicitării nu avea datorii restante și că ulterior s-a admis și cererea

de rambursare pentru un drept de creanță preexistent, urmând a se avea în

vedere și referatul de reautorizare din 5 octombrie 2010.

În considerarea

stării de fapt reținute pe baza probatoriului aflat la dosarul cauzei, se

constată că măsurile dispuse sunt nelegale, cum de altfel, în mod corect, a

explicat și instanța de fond.

Trebuie precizat că

în vederea reautorizării era relevantă situația de fapt la data depunerii

cererii, or, debitul s-a constituit ulterior prin Decizia nr. 28 din 14

decembrie 2010 și mai mult, reclamanta avea de recuperat sume de la bugetul de

stat reprezentând TVA din perioada 2008 - aprilie 2011.

Suma constituită ca

debit a fost desființată parțial, respectiv pentru suma de 34.446.510 RON s-a

desființat Decizia de impunere nr. 28/2010, urmând a se proceda la reanalizarea

acesteia, astfel încât și acest debit este inexistent.

În concluzie, soluția

instanței de fond este legală, criticile aduse prin motivele de recurs sunt

nefondate, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtului se va

respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC "P.B." SRL împotriva Sentinței civile nr.

7821 din 21 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

recurată, în sensul că admite în parte acțiunea precizată.

Anulează

Decizia nr. 114 din 13 mai 2011 și Decizia nr. 142 din 29 iulie 2011, ambele

emise de Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor

Armonizate din cadrul Ministerului Finanțelor Publice.

Obligă pârâta să

reanalizeze cererea de reautorizare formulată de reclamantă.

Respinge restul

pretențiilor reclamantei.

Respinge recursul

declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea

Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate împotriva Sentinței civile

nr. 7821 din 21 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 decembrie 2013.

Procesat de GGC - CL