ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2757/2015

Decizia nr. 2757/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin Cererea înregistrată sub nr. 6971/91 din 21 noiembrie 2012 inițial pe rolul Tribunalului Vrancea reclamanta SC A. SRL Focșani, prin reprezentant legal, a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operațiunilor de produse Supuse Accizelor Armonizate, solicitând suspendarea executării Deciziei nr. 118 din 31 octombrie 2012 emisă de pârâtă, anularea acestei decizii și obligarea pârâtei să dea curs cererii de reautorizare exprimată prin Adresa nr. 2251 din 27 august 2010 în sensul dispunerii reautorizării reclamantei, cu obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.

Prin cererea depusă la data de 27 februarie 2013 reclamanta și-a completat cererea de chemare în judecată, arătând că înțelege să conteste și Decizia nr. 014 din 30 ianuarie 2013 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operațiunilor de produse Supuse Accizelor Armonizate, solicitând anularea acesteia ca nelegală și netemeinică.

Reclamanta a arătat că motivarea în fapt este legată de pretinsa creanță datorată de SC A. SRL, fapt ce nu poate conduce nici la revocarea autorizațiilor emise, nici la respingerea Cererii nr. 2251/2010, condițiile privind revocarea, respingerea cererii fiind reglementate în mod limitativ. Comisia, care avea obligația soluționării cererii reclamantei în termen de 60 de zile de la data depunerii acesteia, avea obligația de a se raporta la legislația în vigoare și a situația de fapt de la momentul formulării cererii.

SC A. SRL nu se află în procedura falimentului sau a lichidării judiciare, astfel încât măsura revocării, respectiv a respingerii cererii de reautorizare este vădit nelegală.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operațiunilor de produse Supuse Accizelor Armonizate prin mandatar DGFP Vrancea, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 18 ianuarie 2013 a înțeles să invoce excepția inadmisibilității acțiunii de față, motivat de faptul că reclamanta nu a parcurs procedura prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 a plângerii prealabile, însă în ședința publică din data de 13 martie 2013 reprezentantul pârâtei a menționat că această excepție a rămasă fără obiect, având în vedere că s-a emis Decizia nr. 014 din 30 ianuarie 2013.

Hotărârea și considerentele Curții de Apel Galați

Prin Sentința nr. 102 din 17 aprilie 2014, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operațiunilor de produse Supuse Accizelor Armonizate, având ca obiect anularea act administrativ.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 118 din 31 octombrie 2012 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operațiunilor de produse Supuse Accizelor Armonizate, s-a decis la art. 1, revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal nr. RO0056239PP01 din 19 decembrie 2003; RO0056239PP02 din 19 decembrie 2003, RO0056239PP03 din 19 decembrie 2003 și RO0056239PP04 din 14 mai 2007 emise SC A. SRL, iar prin art. 2 a fost respinsă cererea de reautorizare nr. 2251 din 25 august 2010 depusă de SC A. SRL” la Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamală Vrancea, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile legale în vigoare.

La emiterea acestei decizii au fost avute în vedere următoarele acte: Adresa nr. 126094 din 12 octombrie 2012 prin care Comisariatul general al Gărzii Financiare a transmis, ca urmare a unui control operativ și inopinat la antrepozitul fiscal de producție vinuri liniștite aparținând SC A. SRL, Nota de constatare nr. 011909 din 21 septembrie 2012 și s-a solicitat comisiei să analizeze și să dispună revocarea autorizației societății de antrepozit fiscal de producție deoarece s-a constatat că societatea înregistra în luna iulie 2012, conform balanței de verificare aferente, obligații fiscale restante la bugetul general consolidat provenite din perioada noiembrie 2011 - iulie 2012.

De asemenea, s-a avut în vedere Adresa nr. 6277 din 22 octombrie 2012 prin care Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea - Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii a comunicat următoarele informații valabile la data transmiterii adresei: SC A. SRL a intrat în procedura generală a insolvenței la 15 februarie 2012, prin încheierea nr. 51 pronunțată de Tribunalul Vrancea și se afla în perioada de observație prevăzută de Legea nr. 85/2006; - Până la acea dată nu a fost propus un plan de reorganizare; - La momentul deschiderii procedurii insolvenței înregistra obligații fiscale restante la bugetul general consolidat în valoare de 969.276 RON.

- La data de 22 octombrie 2012 totalul obligațiilor fiscale restante la bugetul general consolidat este de 3.062.235 RON, din care 2.468.988 RON obligații cu întârziere la plată mai mare de 60 de zile față de termenul legal de plată.

Prin Decizia nr. 014 din 30 ianuarie 2013 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse Supuse Accizelor Armonizate a fost respinsă contestația formulată de SC A. SRL ca neîntemeiată, fiind menținută măsura stabilită prin Decizia nr. 118 din 31 octombrie 2012.

În acest context faptic, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 206

23

alin. (1) lit. g) din Codul fiscal, în forma în vigoare la data emiterii Deciziei nr. 118/2012, „Autoritatea competentă eliberează autorizația de antrepozit fiscal pentru un loc numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: g) persoana care urmează să își desfășoare activitatea ca antrepozitar autorizat să nu înregistreze obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de ANAF;”, iar conform art. 206

28

alin. (2) lit. f) din Codul fiscal, în forma în vigoare la aceeași dată, „Autoritatea competentă poate revoca autorizația pentru un antrepozit fiscal în următoarele situații: f) antrepozitarul autorizat înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de ANAF, mai vechi de 60 de zile față de termenul legal de plată.”

Aplicând aceste dispoziții legale la situația de fapt reținută, curtea de apel a constatat, contrar celor susținute de către reclamantă, că Decizia nr. 118/2012 cuprinde obiectul acesteia, atât din partea introductivă, cât și din partea finală a deciziei rezultând cu evidență faptul că aceasta are ca obiect revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal emise societății reclamante și cererea de reautorizare nr. 2251/2010 depusă de această societate.

De asemenea, a reținut instanța că la art. 3 din Decizia nr. 118/2012 este indicat faptul că aceasta produce efecte de la data comunicării, iar împotriva acesteia se poate formula plângere prealabilă în conformitate cu prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește susținerile reclamantei în sensul că Decizia nr. 118/2012 a fost emisă în baza unor înscrisuri nelegale, Curtea de apel a apreciat că acest motiv al contestației este nefondat, având în vedere faptul că la emiterea deciziei contestate a fost avută în vedere situația societății comunicată de organul de administrare competent, respectiv Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, prin Adresa nr. 6277 din 22 octombrie 2012, iar din această adresă rezultă că societatea înregistra obligații fiscale restante la bugetul general consolidat cu întârziere la plată mai mare de 60 de zile față de termenul legal de plată, în sumă de 2.468.988 RON.

Sub acest aspect, instanța de fond a reținut incidența prevederilor art. 206

22

alin. (1

1

) din Codul fiscal, potrivit cărora „În exercitarea atribuțiilor sale, direcția de specialitate poate solicita de la diferite structuri centrale și teritoriale din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și, respectiv, de la ANAF orice alte informații și documente pe care le consideră necesare în soluționarea cererilor înregistrate.”

A mai constatat instanța de fond, că societatea reclamantă nu contestă existența unor obligații fiscale restante la data emiterii deciziei contestate, ci contestă doar cuantumul acestor obligații, iar la data emiterii Deciziei nr. 118/2012 obligațiile fiscale nu erau cuprinse într-un plan de reorganizare confirmat de judecătorul sindic.

Referitor la motivul invocat de contestatoare privind nesoluționarea în termen a cererii de reautorizare, pe baza documentației anexate de aceasta cererii înregistrate sub nr. 2251 din 27 august 2010, Curtea de apel a reținut următoarele:

- Prin O.U.G. nr. 54/2010 au fost aduse modificări și completări Codului fiscal, inclusiv prin introducerea prevederilor art. 206

23

alin. (1) lit. g) și art. 206

28

alin. (2) lit. f), iar conform prevederilor art. IV din O.U.G. nr. 54/2010 antrepozitarii autorizați care la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență dețineau autorizații valabile, care au depășit perioada de 3 ani în cazul contribuabililor mari și mijlocii stabiliți conform reglementărilor în vigoare și, respectiv, de un an în celelalte cazuri de la data de începere a valabilității autorizației și doreau să își continue activitatea ca antrepozitar autorizat, aveau obligația de a solicita reautorizarea până la data de 31 august 2010 inclusiv.

- Conform precizărilor date în aplicarea art. IV din O.U.G. nr. 5/2010 prin art. III alin. (11) din H.G. nr. 768/2010, „Antrepozitarii autorizați deținători de autorizații valabile a căror valabilitate, la data intrării în vigoare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 54/2010, a depășit, de la data autorizării antrepozitului fiscal, 3 ani în cazul contribuabililor mari și mijlocii și, respectiv, un an în celelalte cazuri, care solicită reautorizarea până la data de 31 august 2010, pot desfășura activitatea în baza vechilor autorizații până la eliberarea de către Comisie a noilor autorizații.”

Astfel cum se arată și în decizia de soluționare a contestației, societatea reclamantă, fiind autorizată din anul 2004 ca antrepozitar, a depus în termen cererea de reautorizare și prin urmare a desfășurat activitatea în baza vechilor autorizații până la data soluționării cererii de reautorizare, prin Decizia nr. 118 din 31 octombrie 2012.

În acest context, curtea de apel a constatat că nu se poate reține că prin soluționarea cererii de reautorizare la data de 31 octombrie 2012 s-a creat societății reclamante vreun prejudiciu, având în vedere, pe de o parte, faptul că aceasta a continuat în toată această perioadă să desfășoare activitate în baza vechilor autorizații.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi examinat în termen de 60 de zile cererea de reautorizare și ar fi fost admisă cererea respectivă pe baza documentației depuse de reclamantă la data formulării cererii de reautorizare, autoritatea pârâtă ar fi avut în egală măsură posibilitatea revocării în anul 2012 a autorizației respective, în temeiul prevederilor art. 206

28

alin. (2) lit. f) din C. fisc., ca urmare a faptului că societatea reclamantă a înregistrat obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de ANAF, mai vechi de 60 de zile față de termenul legal de plată.

Având în vedere că la data de 22 octombrie 2012 societatea reclamantă înregistra obligații fiscale restante, instanța de fond a apreciat că, în mod temeinic și legal, autoritatea pârâta a procedat, în conformitate cu prevederile art. 206

28

alin. (2) lit. f) din C. fisc. la revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal emise societății reclamante.

De asemenea, prima instanță a reținut că, în mod legal, în analiza cererii de reautorizare Comisia s-a raportat la situația fiscală a societății de la data soluționării cererii, în raport de care s-a constatat în mod legal că societatea nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 206

23

alin. (1) lit. g) din C. fisc.

În final, a mai reținut instanța de fond că, în situația în care împrejurările de fapt avute în vedere la emiterea deciziei contestate s-au schimbat ulterior emiterii acestei decizii, acest aspect nu este de natură a conduce la anularea deciziei emise, reclamanta având posibilitatea de a formula o altă cerere de reautorizare, în ipoteza în care consideră că îndeplinește condițiile prevăzute de lege în acest sens.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ. și art. 304

1

C. proc. civ., solicitându-se în principal casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, iar în subsidiar admiterea cererii inițiale, în sensul de a dispune reautorizarea societății.

În motivarea acestuia s-a invocat incidenta în cauza a disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța analizând trunchiat și doar în parte motivele de nelegalitate prezentate de contestatoarea SC A. SRL, fiind încălcate totodată dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Hotărârea trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echidistant al procedurii judiciare și a respectării dreptului de apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților" (art. 261 pct. 5 C. proc. civ.).

În cauză, instanța de fond nu a înțeles să argumenteze în drept hotărârea adoptată, făcând o expunere incompletă, lapidară, subiectivă prin analiza unilaterală a argumentelor, neanalizând practic toate motivele de nelegalitate expuse de contestatoare și neargumentând în nici un mod înlăturarea probelor administrate de contestatoare în cauză.

Considerentele hotărârii (ce reprezenta explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia și care face corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat) conține, pe de o parte reproducerea unor texte de lege (fără ca aceasta să reprezinte o motivare a sentinței în sensul impus de legiuitor), fără o transpunere efectivă a acestor norme în cauza pendinte, fără o raportare clară la probele administrate în cauza, instanța de judecată înlăturând practic, fără nici o motivare, probele administrate de subscrisă - în combaterea Deciziei nr. 118/2012.

Incidența în cauză a disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea dată este lipsită de temei legal, instanța făcând totodată o greșită aplicare a legii, prin încălcarea disp. art. 10 lit. d) din Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 291/2010 - în sensul că Decizia nr. 118/2012 este lipsită de obiect - instanța neînțelegând să analizeze această critică, făcând doar o scurtă mențiune în sensul că acest motiv invocat de recurentă nu ar fi întemeiat.

Nu se poate observa care anume a fost obiectul analizei acestei Comisii, nefiind indicat în nici un mod obiectul, anume: revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal sau soluționarea cererii de reautorizare nr. 2251 din 27 august 2010.

Potrivit disp. art. 10 din Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 291/2010 - (1) Deciziile Comisiei sunt acte administrative emise numai în formă scrisă iar în conformitate cu disp. art. 10 lit. d) Deciziile Comisiei trebuie să conțină obiectul acesteia, sancțiunea aplicabilă fiind cea indicată de art. 13 din Ordinul nr. 291/2010, în sensul "lipsa unuia dintre elementele deciziei .. referitoare la .. obiectului deciziei atrage nulitatea actului administrativ. Nulitatea se constată de instanța judecătorească de contencios administrativ.

Din conținutul Deciziei nr. 118/2012 rezultă că aceasta cuprinde o parte introductivă (scurtă enunțare a unor adrese fără relevanță juridică), o sumară motivare în drept (invocându-se temeiuri străine de dispozițiile legale privind condițiile reautorizării), urmând apoi dispozitivul deciziei, în sensul revocării autorizațiilor emise anterior și respingerii cererii.

În lipsa indicării în mod clar a obiectului deciziei contestate, nu se poate face o analiză a modalității de lucru a acestei comisii, a probelor administrate, a voturilor Comisiei raportat la obiectul analizat (anume revocare autorizație de antrepozit sau respingerea cererii de reautorizare) în condițiile art. 8 din Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 291/2010.

Nefiind indicat în nici un document anexat Deciziei nr. 118/2012 este imposibil de analizat modalitatea de vot, numărul voturilor aferente fiecărui punct al ordinii de zi.

În nici un caz, Comisia nu putea analiza cererea recurentei de reautorizare, în cuprinsul Deciziei 118/2012 nefiind indicat temeiul de drept aferent acestei cereri, anume art. 206

25

C. fisc.

Decizia nr. 118/2012 nu conține obiectul deciziei, lipsa obiectului fiind sancționată de legiuitor cu nulitatea absoluta.

S-a mai invocat greșita aplicare a disp. art. 206

28

alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, dispoziții invocate în mod nelegal în cuprinsul deciziei contestate.

În cuprinsul actului administrativ contestat s-a indicat ca și temei art. 206

28

alin. (2) lit. f din Legea nr. 571/2003, text potrivit căruia autorizația de antrepozit fiscal poate fi revocată în ipoteza în care «antrepozitarul autorizat înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de Agenția Națională de Administrare Fiscală mai vechi la 60 de zile față de termenul legal de plată».

Inaplicabilitatea acestor dispoziții legale este dată de Certificatul de atestare fiscală nr. 1441072 din 5 august 2010 emis de ANAF - DGFP Vrancea, înscris potrivit căruia recurenta nu înregistrează obligații fiscale restante, documentația depusă de aceasta în vederea reautorizării fiind completă și anexată cererii formulate.

Soluționarea cererii de reautorizare nr. 2251 din 27 august 2010 la mai bine de 2 ani de la data depunerii acesteia, anume la data de 31 octombrie 2012, prin respingerea acesteia și respectiv revocarea autorizațiilor deținute de contestatoare, reprezintă o dovada a măsurii abuzive din partea intimatei, o încălcare flagranta a disp. art. 206

23

.

Decizia nr. 118 din 31 octombrie 2012 este emisă în temeiul unor înscrisuri nelegale (adresa Direcției Județene pentru Accize și Operațiuni Vamale Vrancea Adresa nr. 126094 din 12 octombrie 2012, Adresa nr. 6277 din 22 octombrie 2012), acte ce nu poartă natură juridică de acte administrativ fiscale care să stabilească existența sau nu a unei creanțe certe, exigibile, acte îndeplinite cu nerespectarea dispozițiilor legale și cu depășirea competentelor structurilor emitente.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., s-a arătat că instanța de fond nu a analizat motivele de netemeinicie a actului administrativ atacat.

Apărările intimatei și procedura derulată în recurs

Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că societatea nu a negat că la momentul emiterii Deciziei nr. 118 din 31 octombrie 2012 avea obligații de plată la bugetul general consolidat.

În acest sens, menționează înscrisurile pe care însăși recurenta-reclamantă le indică la pagina 12 ultimele paragrafe din recursul promovat - o.p. nr. 1700 din 27 decembrie 2012 prin care a fost achitată suma de 181.187 RON, o.p. nr. 1701 din 27 decembrie 2012 ce vizează suma de 560.470 RON, o.p. nr. 2952 din 28 februarie 2012 privind suma de 1.461.535 RON, aceste sume fiind achitate ulterior emiterii Deciziei nr. 118 din 31 octombrie 2012 de către Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate.

De asemenea, precizează faptul că, la data emiterii Deciziei nr. 118/2012, obligațiile fiscale nu erau cuprinse într-un plan de reorganizare confirmat de judecătorul sindic.

În dovedirea susținerilor sale, recurenta a depus înscrisuri apreciate ca relevante în cauză.

II. Soluția adoptată în recurs

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta critică neanalizarea aspectelor de nelegalitate ale Deciziilor nr. 118/2012 și nr. 014/2013 emise de intimată.

Prin Decizia nr. 118 din 31 octombrie 2012 s-au revocat autorizațiile de antrepozit fiscal emise pe numele reclamantei și s-a respins cererea acesteia de reautorizare, iar prin Decizia nr. 014/2013 s-a respins plângerea prealabilă formulată împotriva respectivei decizii.

Motivul deciziilor l-au constituit obligațiile fiscale restante la bugetul general consolidat înregistrate de reclamantă.

Incidență în deciziile adoptate au dispozițiile art. 206 alin. (1) lit. g) și art. 206

28

alin. (2) lit. f) din C. fisc.

Recurenta nu a contestat existența datoriilor la bugetul consolidat al statului ci cuantumul lor, ceea ce face pe deplin aplicabile dispozițiile Codului fiscal menționate.

Mai mult, față de reclamantă, la acea dată fusese deschisă procedura insolvenței prin Încheierea nr. 51 din 15 februarie 2012 ceea ce confirmă starea sa de incapacitate de plată (insolvență), iar o hotărâre de reorganizare judiciară nu fusese adoptată.

În aceste condiții raportat la aceste motive, critica de nelegalitate nu apare ca întemeiată.

Raportat la incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținerea că Decizia nr. 118/2012 ar fi lipsită de obiect întrucât încalcă dispozițiile art. 10 lit. d) din Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 291/2010 prin ceea ce nu s-a menționat obiectul deciziei contestate nu poate fi primită, procedura prealabilă vizând tocmai soluția adoptată în contestația împotriva actului administrativ.

Tot astfel, raportarea la un certificat de atestare fiscală din 2010 care menționa lipsa obligațiilor fiscale restante, nu poate fi primită în raport de data emiterii Deciziei nr. 118 din 19 noiembrie 2012.

Cât privește raportarea la Încheierea de ședință din 15 februarie 2012 a Tribunalului Vrancea dată în dosarul de insolvență prin care se suspendă de drept toate acțiunile judiciare și extrajudiciare pentru realizarea creanțelor contra debitoarei, aceasta nu este corectă câtă vreme Decizia nr. 118 din 31 octombrie 2012 a statuat asupra revocării autorizaților de antrepozit fiscal și cererilor de reautorizare în favoarea reclamantei, nefiind vorba despre vreo acțiune extrajudiciară contra debitoarei.

Ba chiar, aceasta ar fi presupus și neanalizarea cererilor de reautorizare antrepozit fiscal.

Susținerile precum că obligațiile fiscale restante ale reclamantei puteau fi analizate doar în procedura insolvenței nu pot fi primite cu atât mai mult cu cât nu s-a contestat niciunde existența ci doar întinderea lor. Or, existența unor debite la bugetul de stat reprezintă o cauză suficientă a revocării autorizației.

Mai mult, nu trebuia omis că, achitând obligațiile ulterior emiterii deciziilor contestate, s-a recunoscut implicit existența lor.

Referitor la motivele de netemeinicie ale sentinței prin raportare la dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., recurenta face referire la proporționalitatea măsurii.

Ori, un astfel de argument nu poate fi primit nici în raport de dispozițiile de continuare a activității date în dosarul de insolvență, continuarea activității neputându-se realiza decât cu respectarea întocmai a dispozițiilor legale.

Existența unui număr relativ mare de angajați nu are însă a avea legătură cu principiul proporționalității, analiza deciziilor contestate neputând fi legată în nici un fel de acest număr.

Cu atât mai mult situația economică a recurentei în anul 2013, în procedura reorganizării nu poate nici ea constitui argument just pentru anularea deciziilor, acest lucru fiind analizat la momentul emiterii lor.

Cum din analiza mai sus detaliată, nu rezultă incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 și nici art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 20 raportat la art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SRL, prin administrator judiciar C.I.I. B împotriva Deciziei nr. 102 din 17 aprilie 2014 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 septembrie 2015.

Procesat de GGC - LM