ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2458/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-A civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.A. - societate în insolvență, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, a solicitat anularea deciziei nr. 31 din 26.02.2015 emisă de Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate instituită pe lângă Ministerul Finanțelor Publice privind respingerea cererii de reautorizare pentru antrepozitul fiscal situat în orașul Murfatlar, str. x nr. 1, jud. Constanța - autorizația nr. x/30.01.2012.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 169/CA de la 14 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-A civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x, a fost admisă excepția lipsei de obiect invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate și a fost respinsă cererea de suspendare a deciziei nr. 31/26.02.2015 ca lipsită de obiect; a fost respinsă cererea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate de suspendare a cauzei până la soluționarea definitivă a cauzei înregistrate sub nr. x/2015, ca nefondată; a fost admisă în parte cererea reclamantei S.C. A. S.A. - societate în insolvență - în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, astfel cum a fost completată la 01.09.2015; au fost anulate decizia nr. 31/26.02.2015 emisă de Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate și decizia nr. 69/29.06.2015 în soluționarea plângerii prealabile.

2.1. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate a formulat recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 8 din C. proc. civ. și solicitând casarea sentinței, cu respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., la pronunțarea sentinței, instanța de fond a procedat la o aplicare greșită in speță a normelor de drept material, având in vedere exclusiv susținerile intimatei-reclamante și înscrisurile depuse de aceasta la dosarul de fond. Față de cele reținute de instanța de fond sub aspectul motivelor de fapt și de drept invocate și a probelor administrate, se arată ca instanța de fond a reținut in mod exclusiv susținerile intimatei-reclamante și in mod eronat a apreciat ca nelegală interpretarea dată dispoziției legale incidente spetei- art. 206

23

alin. (1) lit. g) Codul fiscal, de către organul emitent al actelor contestate.

In speță, intimata-reclamantă a deținut pana in data de 31.01.2015 autorizațiile de antrepozit fiscal nr. x/30.01.2012 și nr. x/30.01.2012 emise de către Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate din cadrul MFP, prin care a dobândit calitatea de antrepozitar fiscal autorizat pentru producția de bere, vinuri liniștite, băuturi fermentate liniștite, vinuri spumoase, produse intermediare și băuturi spirtoase. In calitatea sa de antrepozitar fiscal autorizat, reclamanta avea obligația la plata in termenul legal a accizelor pentru produsele accizabile pentru producția cărora a fost autorizata conform legii.

În ceea ce privește obligația reclamantei - ca antrepozit fiscal autorizat - de plata la termenul legal a accizelor aferente produselor accizabile pentru producție cărora a fost autorizată, organele competente au constatat faptul ca reclamanta figurează cu obligații fiscale restante la bugetul general consolidat al statului reprezentând accize, motiv pentru care a fost dispusa măsura de suspendare a autorizațiilor de antrepozit fiscal in cauza, măsura menținută definitiv de către instanțele de judecata - in acest sens sunt sentința civilă nr. 765/05.05.2015 pronunțată de Tribunalul Constanta in Dosarul nr. x, rămasa definitiva prin decizia civilă nr. 1032/19.10.2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanta; sentința civilă nr. 1172/16.09.2015 pronunțata de Tribunalul Constanta în dosarul nr. x precum și decizia civilă nr. 1828/12.11.2015 pronunțată de Judecătoria Constanta in Dosarul nr. x

Ministerul Finanțelor Publice- Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate in mod aplicarea strica a textului de lege, a emis Decizia nr. 031/26.02.2015, prin care s-a dispus respingerea cererii de reautorizare ca antrepozit fiscal (autorizația nr. x/30.01.2012). La data emiterii Deciziei nr. 031/26.02.2015 de respingere a reautorizării ca antrepozit fiscal, organul emitent a avut in vedere faptul că, potrivit certificatului de atestare fiscala nr. x/10.11.2014 emis de către A.J.F.P. Constanta, reclamanta figura la data de 31.10.2014 cu: obligații totale la bugetul general consolidat de 115.356.283 RON; sume de rambursat in valoare de 137.760.488 RON reprezentând sume negative de TVA solicitate la rambursare cu decontul nr. x; întrucât decontul de TVA a fost încadrat în categoria risc fiscal mare soluționarea acestuia se face numai pe baza de inspecție fiscala. In același timp, organul de inspecție fiscala a procedat la sesizarea organelor de urmărire penala (Parchetul de pe lângă Tribunalul București) cu privire la începerea cercetărilor penale in vederea constatării existentei elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscala prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, respectiv stabilirea de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea fara drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat.

De asemenea, organul de cercetare fiscală a mai avut în vedere faptul că, potrivit adresei nr. x/2015 emise de către Serviciul de Evidență Plătitori din cadrul AJFP Constanta, reclamanta figurează la data de 18.02.2015, conform evidentei fiscale, cu obligații de plata restante in suma totala de 118.394.159 RON.

Din prevederile legale incidente spetei sus-citate, avute in vedere de către organul emitent al actului administrativ fiscal contestat rezulta fără echivoc faptul ca reautorizarea ca antrepozit fiscal este condiționată de inexistenta înregistrării cu obligații fiscale restante la bugetul general consolidat al statului in privința solicitantului reautorizării.

Recurenta a invocat faptul ca autorizația de antrepozit fiscal nr. x/30.01.2012 ce avea cu termen de valabilitate 31.01.2015, pentru antrepozitul fiscal situat in orașul Murfatlar, Calea x nr. 1, jud. Constanta, este expirată, iar pentru aceasta locație reclamanta nu a solicitat reautorizarea; în ceea ce privește autorizația de antrepozit fiscal nr. x/30.01.2012 ce avea termen de valabilitate 31.01.2015, pentru antrepozitul fiscal situat in orașul Murfatlar, strada x nr. 1, jud. Constanta, este expirata, iar pentru aceasta locație reclamanta a solicitat reautorizarea, cererea sa fiind soluționată prin Decizia nr. 031/26.02.2015 de respingere.

Recurenta a mai arătat că motivarea instanței de fond in sensul ca prin respingerea cererii de reautorizare pentru existenta obligațiilor fiscale restante la bugetul de stat, au fost nesocotite prevederile art. 116 din Codul de procedură fiscală care reglementează compensarea, întrucât reclamanta figurează cu sume de recuperat de la bugetul de stat, este eronat reținut. Astfel, reclamanta figurează in evidentele fiscale cu sume de recuperat de la bugetul de stat in valoare de 137.760.488 RON reprezentând soldul sumei negative de TVA solicitate la rambursare prin decontul nr. x

Procedura de soluționare a deconturilor cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare este prevăzuta în Ordinul MFP nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare. Se invocă pct. B alin. (7) din Capitolul 1 al Anexei I din Ordinul MFP 263/2010, pct. A alin. (5) din Capitolul 2 al Anexei I din Ordinul MFP 263/2010 și pct. A alin. (1) din Capitolul 3 al Anexei I din Ordinul MFP 263/2010.

Recurenta a arătat că în mod eronat a reținut instanța de fond în sensul incidenței dispozițiilor art. 116 Codul de procedură fiscală, din cuprinsul căruia se înțelege faptul ca momentul exigibilității creanțelor supuse compensării este reținut în raport de momentul emiterii Deciziei de aprobare la rambursare a TVA și numai in limita sumei aprobate. Depunerea decontului/cererii de rambursare nu echivalează automat cu încuviințarea/aprobarea rambursării TVA, întrucât dacă s-ar proceda astfel, nu ar mai avea eficiență juridică condiția legală a desfășurării inspecției fiscale în cazul deconturilor de TVA care prezintă risc fiscal mare.

Astfel, reclamanta a fost supusa, in perioada 05.08.2014 - 30.07.2015, unei acțiuni de inspecție fiscală ca urmare solicitării reclamantei privind rambursarea soldului sumei negative a TVA in suma de 137.760.488 RON prin decontul de TVA înregistrat sub nr. x, inspecție ce s-a finalizat prin emiterea Raportului de inspecție fiscala nr. x/06.08.2015. În raport de cele reținute prin Raportul de inspecție fiscala nr. x/06.08.2015 organul fiscal a emis titlul de creanța - Decizia de impunere nr. x/06.08.2015, prin care s-au stabilit obligații fiscale suplimentare de plata reprezentând TVA in cuantum de 6.647.330 RON.

Atât procedura de soluționare a deconturilor cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare, cat și procedurile aplicabile operatorilor economici in domeniul produselor supuse accizelor armonizate, sunt definite și reglementate de dispozițiile legale in vigoare. Fata de dispozițiile legale mai sus citate, în mod corect, Ministerul Finanțelor Publice-Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate a emis Decizia nr. 031/26.02.2015 prin care s-a dispus respingerea cererii de reautorizare formulata de către intimata-reclamanta in cauza de față.

In mod eronat a reținut instanța de fond in sensul ca motivele de fapt care au condus la adoptarea soluției de respingere a reautorizării sunt străine de temeiul legal avut in vedere de Comisie, nefiind incidente spetei prevederile art. 206

23

alin. (1) lit. g) Codul fiscal, fiind încălcate pe aceasta cale dispozițiile art. 116 Codul de procedură fiscală. care reglementează compensarea. Din interpretarea ad literam (literală) a textului de lege sus-citat rezultă condiția esențială cerută in mod imperativ de către legiuitor a fi îndeplinită în vederea fundamentării cererii de reautorizare ca antrepozit fiscal, aceea a neînregistrării de către antrepozitarul fiscal de obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de Agenția Națională de Administrare Fiscală. Mai mult, redactarea clara a prevederilor legale sus-citate incidente spetei nu poate da curs la interpretare iar ca fapt necontestat, intimata-reclamanta figurează și la acest moment cu obligații fiscale de plata restante la bugetul general consolidat. Recurenta a arătat că faptul că intimata-reclamantă figurează cu cereri de rambursare la organul fiscal teritorial nu are relevanță în condițiile in care dispozițiile legale cu privire la autorizarea unui antrepozitar fiscal nu creează un regim derogatoriu în sensul că, dacă operatorul economic a depus cereri de rambursare compensare, sumele neachitate la termenul legal de plata nu mai constituie obligații fiscale restante.

În drept, au fost invocate prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cererea a fost scutita de plata taxei de timbru, astfel cum dispune art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Recurenta a solicitat judecarea cauzei in conformitate cu art. 223 și art. 411 alin. (1) pct. 2 teza 2 din C. proc. civ.

2.2. Întâmpinarea

Intimata-reclamantă A. S.A. - societate în insolvență, reprezentată prin administrator special B. și administrator judiciar C. & C. prin practician în insolvență D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Referitor la critica privind aplicarea greșită de către instanța de fond a prevederilor art. 206

23

lit. g) Codul fiscal, se solicită să se constate caracterul nefondat al acesteia. Intimata a arătat că afirmațiile privind soluționarea ulterioară a cererii de rambursare TVA prin controlul fiscal ce s-a finalizat cu întocmirea Raportului de inspecție fiscală nr. x/06.08.2015 și a Deciziei de impunere nr. x/06.08.2015 nu sunt relevante, întrucât controlul judecătoresc de legalitate vizează respectarea la data întocmirii actului administrativ atacat a condițiilor de formă și fond prescrise de lege pentru încheierea sa valabilă, fără implicarea vreunei circumstanțe ulterioare.

În fapt, într-adevăr, prin decizia nr. 31 din 26.02.2015, Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate instituită pe lângă Ministerul Finanțelor Publice a dispus respingerea cererii de reautorizare pentru antrepozitul fiscal situat în orașul Murfatlar, str. x, nr. 1, jud. Constanța - autorizația nr. x/30.01.2012. în motivarea actului, s-a avut în vedere faptul că prin referatul nr. x întocmit de Biroul Vamal de Frontieră Constanța, acesta a apreciat că nu este oportună analiza cererii de reautorizare, întrucât autorizația de antrepozit fiscal este suspendată și revocată prin deciziile nr. 49/12.09.2014 și nr. 57/28.10.2014 ale Biroului Vamal Constanța, respectiv, prin decizia nr. 130/28.11.2014 a Comisiei pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate; de asemenea, s-a reținut că reclamanta nu îndeplinește condiția prevăzută la art. 206

23

Codul fiscal, aceea de a nu înregistra obligații fiscale restante la bugetul general consolidat al statului, ceea ce rezultă din adresa nr. x/2015 a Serviciului de Evidență pe plătitor din cadrul Administrației Finanțelor Publice Constanța.

Intimata a arătat că, la data emiterii actului administrativ atacat, toate deciziile de suspendare, respectiv, de revocare a autorizațiilor de antrepozit fiscal erau suspendate prin hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004. Astfel, Decizia nr. 49/12.09.2014 a Biroului Vamal de Frontieră Constanța, prin care s-a suspendat autorizația de antrepozit fiscal până la plata accizelor restante a fost suspendată la data de 27.11.2014 prin sentința civilă nr. 2742/CA/27.11.2014 pronunțată de Tribunalul Constanța; Decizia nr. 57/28.10.2014, a Biroului Vamal de Frontieră Constanța, prin care s-a suspendat autorizația de antrepozit fiscal până la reîntregirea garanției a fost suspendată la data de 26.02.2015 prin sentința civilă nr. 421/CA/26.02.2015 pronunțată de Tribunalul Constanța; Decizia nr. 130/28.11.2014 prin care Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate a revocat autorizația de antrepozit fiscal nr. x/30.01.2012, motivat de existența unor obligații restante, mai vechi de 60 de zile, la bugetul consolidat al statului, a fost suspendată la data de 26.02.2015 prin sentința civilă nr. 29/CA/26.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța.

După cum se poate observa, ultimele două decizii prin care s-au luat măsuri împotriva societății au fost suspendate de către instanțele judecătorești în chiar ziua în care a avut loc ședința Comisiei, respectiv 26.02.2015. Acest lucru a fost adus la cunoștința Comisiei, imediat ce soluțiile de suspendare a celor două decizii menționate mai sus au fost publicate pe portalul instanțelor judecătorești, conform adresei de înaintare înregistrată la registratura generală a Ministerului Finanțelor Publice sub nr. x/2015.

Cum suspendarea pronunțată de instanță lipsește de orice efect juridic actul administrativ suspendat pe toată durata suspendării conform art. 14 alin. (4) și (7) din Legea nr. 554/2004, fundamentarea deciziei de respingere a cererii de reautorizare pe existenta unor acte administrative, în fapt, suspendate a fost lipsită de suport legal.

Referitor la împrejurarea că societatea nu îndeplinește cerința instituită la art. 206

23

lit. g) Codul fiscal, aceea de a nu înregistra obligații fiscale restante la bugetul general consolidat al statului, recurenta susține că aceste dispoziții legale au fost aplicate greșit de către prima instanță, întrucât societatea figurează cu obligații fiscale restante în cuantum de 118.394.159 RON, iar acest lucru nu poate fi ignorat, intimata a solicitat înlăturarea criticii ca nefondată.

În mod cert, la data întocmirii actului administrativ atacat (26.02.2015), situația fiscală a societății se prezenta după cum este menționat în certificatul de atestare fiscală nr. x/10.11.2014, eliberat în conformitate cu prev. art. 112 Codul de procedură fiscală de către A.J.F.P. Constanța, și anume: obligații de plată (principale și accesorii) în valoare de 115.356.283 RON, din care o sumă de 110.055.246 RON reprezintă obligații principale de plată, iar diferența accesorii și sume de rambursat în valoare de 137.760.488 RON, reprezentând sume negative de TVA solicitate la rambursare și compensarea cu obligații de plată datorate către bugetul de stat.

Prin decontul nr. x, intimata a solicitat rambursarea sumei negative a TVA în valoare de 137.760.488 RON. Decontul a fost încadrat în categoria risc fiscal mare, și s-a deschis procedura de soluționare prevăzută de Ordinul MFP nr. 263/2010.

Având în vedere această situație, controversa a purtat asupra măsurii în care intimata se încadrează sau nu în limitele de dispoziție ale art. 206

23

lit. g) Codul fiscal, întrucât, deși înregistrează obligații fiscale restante la bugetul de stat, în același timp apare înregistrată în evidențele fiscale și cu sume solicitate la rambursare, reprezentând soldul negativ al taxei pe valoarea adăugată, pentru care legislația specifică impune efectuarea inspecției fiscale anticipate, care încă nu s-a finalizat.

Recurenta-pârâta a apreciat că faptul de a figura cu cereri de rambursare nu are relevanță, cât timp dispozițiile speciale în materia autorizații antrepozitarului fiscal nu creează un regim derogatoriu, în sensul că, dacă operatorul economic a depus cereri de rambursare/compensare, sumele neachitate la termenul legal nu mai constituie obligații fiscale restante și, deci, nu pot atrage revocarea autorizației, respectiv respingerea cererii de reautorizare.

Intimata a arătat că în mod temeinic și legal instanța de fond a înlăturat această apărare. Acest raționament al recurentei-pârâte ar fi valid doar dacă s-a recurge la o interpretare strict literală a prevederilor invocate (art. 206

23

lit. g) și art. 206

67

Codul fiscal), făcându-se abstracție de situația fiscală concretă a societății de natură să atragă și incidența altor dispoziții legale. Interpretarea normelor juridice presupune să se stabilească care este sfera situațiilor de fapt concrete la care o normă juridică se referă pentru a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme. Interpretarea nu se impune doar atunci când o normă juridică, în însuși conținutul ei, este ambiguă, echivocă, lacunară, altfel spus, nu este clară, ci și atunci când, spre exemplu, aceasta vine în contradicție cu alte norme juridice, sau mai multe dispoziții legale sunt susceptibile de a deveni incidenței spetei, impunându-se o interpretare logică și sistematică a acestora pentru a se stabili clar care este sfera situațiilor concrete la care norma juridică în cauză se referă.

În cauză, recurenta-pârâtă a afirmat succint că societatea nu respectă cerința art. 206

23

lit. g) Codul fiscal, fiindcă înregistrează obligații fiscale restante, însă acest lucru echivalează cu o interpretare literală. Interpretarea literală presupune că există concordanță deplină între formularea textului legal interpretat și situațiile practice care se încadrează în ipoteza acestuia, nefiind necesar a se extinde sau a se restrânge aplicarea dispoziției în cauză. Pornind de la această definiție a interpretării literale, este greșit a se aplica în cauză, întrucât între situația de fapt concretă a cauzei și, respectiv, formularea textului aplicat (art. 206

23

lit. g) nu există deplină concordanță, impunându-se restrângerea aplicării dispoziției strict la situațiile enunțate în cuprinsul acesteia.

Dispoziția art. 206

23

lit. g) Codul fiscal interzice eliberarea autorizației de antrepozit fiscal operatorului economic care înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat de natura celor administrate de A.N.A.F. Situația practică a societății nu se încadrează strict în această ipoteză, fiindcă reclamanta nu este doar operatorul economic care înregistrează obligații fiscale restante, ci este, în același timp, și operatorul care are în curs de soluționare o cerere de rambursare a unei sume mai mari decât toată datoria fiscală înregistrată, iar până la soluționarea acestei cereri de rambursare, inclusiv a cererii de compensare subsecvente, societatea nu poate fi încadrată în ipoteza restrânsă a art. 206

23

lit. g) Codul fiscal. A se interpreta altfel înseamnă să se lase fără conținut alte norme juridice susceptibile de a deveni incidente în cauza, ori unde încetează rațiunea legii, încetează dispozițiile sale (ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex).

Având în vedere dispozițiile art. 116 alin. (5) lit. b) Codul de procedură fiscală, potrivit cărora "în sensul prezentului articol, creanțele sunt exigibile (...) la termenul prevăzut de lege pentru depunerea decontului cu sumă negativă de TVA cu opțiune de rambursare, în limita sumei aprobate la rambursare prin decizia emisă de organul fiscal potrivit legii", iar potrivit art. 156

2

alin. (1) Codul fiscal, "decontul de taxa se depune, pentru fiecare perioadă fiscală (în cazul nostru, o lună calendaristică), până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se încheie perioada fiscală respectivă", rezultă că, în cazul creanțelor fiscale constând în sume negative de TVA solicitate la rambursare, pentru care s-a primit aprobarea prin decizia emisă de organul fiscal competent, exigibilitatea intervine la data depunerii decontului cu suma negativă de TVA, care este data de 25 a lunii următoare perioadei fiscale raportate, fără să aibă relevantă data când se va fi soluționat cererea de rambursare (decontul cu sumă negativă de TVA).

Altfel spus, se depune decontul, se efectuează inspecția fiscală ce se finalizează cu emiterea unei decizii, iar compensarea pentru suma aprobată la rambursare prin decizia organului fiscal operează retroactiv de la data depunerii decontului, fără să aibă relevanță perioada scursă între data depunerii decontului și data emiterii deciziei de compensare a sumelor aprobate la rambursare.

De aceea, încadrarea unei cereri de rambursare în categoria risc fiscal mare, care declanșează procedura de inspecție fiscală pentru soluționarea acesteia, nu poate genera în privința cererilor de rambursare sau restituire a unor sume de la bugetul de stat decât cel mult un efect similar condiției rezolutorii, ceea ce înseamnă că dreptul de creanță (dreptul la restituirea de la bugetul de stat a sumelor aprobate în urma inspecției fiscale) se naște la însăși data constituirii bazei de impunere potrivit art. 23 alin. (1), adică data prevăzută de lege pentru depunerea decontului cu suma negativă de TVA, dar acest drept este afectat de condiție rezolutorie, și anume condiția soluționării definitive și favorabile (totale sau parțiale) a cererii de rambursare formulată de contribuabil.

Numai interpretate astfel, dispozițiile art. 116 alin. (5) lit. b) Codul de procedură fiscală capătă un înțeles, fiindcă altfel decizia emisă de organul fiscal potrivit legii este totdeauna ulterioară depunerii decontului cu sumă negativă de TVA cu opțiune de rambursare; or, cu toate acestea, art. 116 alin. (5) lit. b) reglementează fără echivoc că sumele sunt exigibile la data depunerii decontului cu sumă negativă de TVA și opțiune de rambursare, iar nu la data emiterii deciziei prin care sumele se aprobă la rambursare.

Revenind la sfera de aplicare a disp. art. 206

23

lit. g) Codul fiscal, în determinarea acesteia nu se poate face abstracție de dispozițiile art. 116 Codul de procedură fiscală susceptibile de a deveni incidente în cauză la data la care organul fiscal va fi soluționat cererea de rambursare a sumei negative de TVA.

De aceea, având în vedere particularitatea speței, faptul că reclamanta are dubla calitate de operator economic care înregistrează obligații fiscale restante la bugetul de stat, dar și de operator care are în curs de soluționare o cerere de rambursare a unei sume mai mari decât datoria fiscală înregistrată, metoda corectă de interpretare a disp. art. 206

23

lit. g) Codul fiscal este interpretarea sistematică care implică lămurirea înțelesului unei norme juridice ținându-se cont de legătura cu alte norme juridice ce pot deveni incidente speței.

Or, din interpretarea sistematică a disp. art. 206

23

lit. g) Codul fiscal și art. 116 Codul de procedură fiscală cu legislația conexă (Ordinul MFP nr. 263/2010), rezultă că situația de fapt concretă la care disp. art. 206

23

lit. g) Codul fiscal se referă este exclusiv aceea a operatorului economic care nu are altă situație specială decât aceea că înregistrează obligații restante la bugetul de stat, ceea ce nu este cazul societății reclamante.

Ulterior, această situație juridică a dobândit o reglementare legală ce a înlăturat orice urmă de echivoc. Astfel, prin O.G. nr. 17/15.07.2015 privind reglementarea unor masuri fiscal-bugetare și modificarea și completarea unor acte normative a fost introdus art. 113

1

- Obligații fiscale restante - Codul de procedură fiscală care, la alin. (3), prevede următoarele:

"Nu se consideră că un contribuabil înregistrează obligații fiscale restante în situația în care suma obligațiilor fiscale înscrise în certificatul de atestare fiscală emis de organul fiscal este mai mică sau egală cu suma de rambursat/restituit. în certificatul de atestare fiscală se face mențiune în acest sens".

Referitor la critica potrivit căreia prima instanță a reținut eronat că sunt incidente prevederile art. 116 Cpr.fiscală privind compensarea, se solicită înlăturarea criticii ca nefondată.

Recurenta este în eroare făcând această afirmație, întrucât instanța nu a reținut incidența articolului 116 Codul de procedură fiscală în sensul în care, în cadrul raportului juridic fiscal dintre părți, a intervenit deja compensarea, ci doar a subliniat că, respingând cererea de reautorizare cu motivarea că societatea înregistrează datorii scadente la bugetul consolidat, deși organul fiscal nu soluționase încă cererea de rambursare, pârâta încalcă dispozițiile art. 116 Codul de procedură fiscală, negând practic dreptul societății de a beneficia de compensare la data și în măsura soluționării favorabile a cererii de rambursare.

De altfel, trimiterea în cuprinsul acțiunii introductive la dispozițiile art. 116 Codul de procedură fiscală a fost făcută doar în scopul de a evidenția semnificația și efectele juridice ale depunerii decontului de TVA, iar nu pentru că ar fi susținut că a intervenit deja compensarea. În mod evident, nu a invocat compensarea ca susținere de fond sau temei de drept al acțiunii, întrucât nu s-a soluționat cererea (premergătoare) de rambursare. De aceea, susținerile recurentei-pârâte potrivit cărora dispozițiile art. 116 Codul de procedură fiscală nu sunt incidente fiindcă nu a făcut dovada emiterii unei decizii de către organele inspecției fiscale prin care să se stabilească sumele reprezentând TVA aprobate la rambursare, nu au legătură cu obiectul acțiunii.

Intimata-reclamantă a solicitat judecarea cauzei în lipsa sa.

2.3. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimatei, ca nefondate, reluând susținerile din cadrul cererii de recurs.

3.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 10 octombrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 30 ianuarie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond.

3.2. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

3.2.1. Aspecte de fapt și de drept relevante

Reclamanta și-a desfășurat activitatea în regim de antrepozit autorizat, conform prevederilor art. 206

2

alin. (1) lit. a), art. 206

3

Codul fiscal și în baza autorizațiilor nr. x/30.01.2012 și x/30.01.2012 cu valabilitate până la data de 31.01.2015.

Prin Decizia 49/12.09.2014 emisă de Biroul Vamal de frontieră Constanța, s-a dispus suspendarea celor două autorizații până la plata sumelor restante constatate prin adresa nr. x/2014 emisă de DGRFP Galați-AJFP Constanța-Compartimentul Monitorizare a Colectării Veniturilor Bugetare și adresa nr. x/2014 emisă de AJFP Constanța-Colectare Contribuabili Mijlocii- Serviciul Evidență pe Plătitor, sume restante constând în accize neachitate în cuantum de 43 799 754 RON.

Prin sentința nr. 2742/CA ședința publică din data de 27 noiembrie 2014 pronunțată în dosar nr. x de Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și Fiscal, s-a dispus suspendarea executării deciziei nr. 49/2014 emisă de Biroul Vamal de Frontieră Constanța până la pronunțarea instanței de fond, soluție menținută prin respingerea ca nefondat a recursului prin decizia civilă nr. 569/CA din data de 07 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Acțiunea în anulare a acestei decizii a făcut obiectul dosarului nr. x, iar prin sentința civilă nr. 765 din data de 05 mai 2015 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și Fiscal, a fost respinsă acțiunea în anularea Deciziei privind soluționarea contestației nr. 61/10.11.2014, precum și a Deciziei nr. 49/12.09.2014 privind suspendarea autorizațiilor de antrepozit fiscal nr. x/30.01.2012 și nr. x/30.01.2012 ca nefondată, soluție menținută prin respingerea recursului ca nefondat prin decizia civilă nr. 1032/CA din 19 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin Decizia nr. 57/28.10.2014 emisă de Biroul Vamal de frontieră Constanța, s-a dispus suspendarea celor două autorizații până la momentul reîntregirii garanției.

Prin sentința nr. 421/CA din data de 26 februarie 2015 pronunțată în dosar nr. x de Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și Fiscal, s-a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 57/28.10.2014 emisă de DRGFP Galați - DRV Galați Biroul Vamal de Frontieră Constanța, până la pronunțarea instanței de fond. Prin decizia civilă nr. 830 din data de 29 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul, casată hotărârea recurată și rejudecând, a fost respinsă cererea de suspendare ca rămasă fără obiect, având în vedere împrejurarea că reclamanta nu mai deține autorizație de antrepozit fiscal, iar măsura dispusă prin decizia nr. 57/28.10.2014 și care a fost suspendată lipsește cererea de suspendare de obiect.

Acțiunea în anulare a acestei decizii a făcut obiectul dosarului nr. x, iar prin sentința civilă nr. 1172 din data de 16 septembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și Fiscal, a fost respinsă acțiunea având ca obiect anularea Deciziei nr. 62/04.12.2014 și a Deciziei nr. 57/28.10.2014 ca nefondată, soluție menținută prin respingerea recursului ca nefondat prin decizia civilă nr. 54/CA din data de 29 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia nr. 130/28.11.2014, Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate de pe lângă Ministerul Finanțelor Publice a dispus revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal motivat de existența unor obligații fiscale restante, mai vechi de 60 de zile la bugetul consolidat al statului.

Prin sentința nr. 29/CA din data de 26 februarie 2015 pronunțată în dosar nr. x de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus suspendarea executării deciziei nr. 130/28.11.2014 emisă de Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate Instituită pe lângă M.F.P până la pronunțarea instanței de fond asupra anulării actului administrativ sus menționat. Prin decizia civilă nr. 728 din data de 28 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respins recursul ca nefondat.

Acțiunea în anulare a acestei decizii a făcut obiectul dosarului nr. x, iar prin sentința civilă nr. 104 din data de 10 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea și s-a dispus anularea deciziei nr. 021/26.02.2015 și a deciziei nr. 130/28.11.2014 privind revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal nr. x/30.01.2012 și nr. x/30.01.2012, soluție ce a fost reformată prin decizia civilă nr. 3119 din data de 2 octombrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a admis recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice -Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate, a casat în parte sentința atacată și, rejudecând a respins acțiunea reclamantei S.C. A. S.A., ca neîntemeiată, fiind menținută soluția privind respingerea excepției lipsei de interes, ca nefondată.

Întrucât cele două autorizații au avut valabilitate până la data de 31.01.2015, reclamanta a solicitat, prin cererea înregistrată sub nr. x, în temeiul art. 206

24

alin. (7) Codul fiscal, reautorizarea antrepozitului fiscal cu referire la autorizația nr. x/30.01.2012.

Prin Decizia nr. 31/26.02.2015, pârâta a respins cererea, indicându-se drept temei dispozițiile art. 206

23

alin. (1) lit. g) Codul fiscal, potrivit cărora "o condiție pentru eliberarea autorizației de antrepozit fiscal este ca persoana care urmează să își desfășoare activitatea ca antrepozitar autorizat să nu înregistreze obligații fiscale restante la bugetul general consolidat."

Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat contestație, ce a fost respinsă prin Decizia nr. 69/29.06.2015 pentru considerentele arătate expres în acest act administrativ fiscal.

Obiectul prezentului litigiu - astfel cum a fost completat de către reclamantă la data de 01.09.2015 - fila 118 dosar de fond - îl reprezintă contestarea celor două decizii nr. 31/26.02.2015 (prin care s-a respins cererea de reautorizare pentru antrepozitul fiscal situat în orașul Murfatlar x/30.01.2012) și decizia nr. 69/29.06.2015 (prin care s-a respins plângerea prealabilă), precum și cererea de suspendare a efectelor deciziei nr. 31/26.02.2012 în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 cu raportare la art. 14 din același act normativ.

Față de acest ultim petit, pârâta a invocat excepția lipsei de obiect motivat de faptul că măsura dispusă prin Decizia nr. 31/26.02.2012 nu produce efecte juridice ce pot fi suspendate, deoarece s-a respins cererea reclamantei de reautorizare ca antrepozitar fiscal pentru locul de desfășurare a activității în orașul Murfatlar. Prin sentința recurată, prima instanță a reținut caracterul fondat al acestei excepții, aspect ce nu a fost recurat de către reclamantă. Astfel, a intrat în puterea lucrului judecat soluția dată de prima instanță cererii de suspendare a executării deciziei atacate.

De asemenea, prima instanță a respins și cererea pârâtei de suspendare a cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului înregistrat sub nr. x, soluție cu privire la care pârâta nu a formulat motive de recurs, și acest aspect intrând în puterea de lucru judecat.

3.2.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurentă

În esență, recurentul a invocat greșita interpretare și aplicare de către prima instanță a prevederilor art. 206

23

alin. (1) lit. g) Codul fiscal

Ceea ce a avut în vedere organul fiscal la momentul emiterii deciziei contestate sunt constatările cuprinse în certificatul de atestare fiscala nr. x/10.11.2014 emis de către A.J.F.P. Constanta și în adresa nr. x/2015 emisă de către Serviciul de Evidență Plătitori din cadrul AJFP Constanta. Conform acestui certificat, reclamanta figura la data de 31.10.2014 cu: obligații totale la bugetul general consolidat de 115.356.283 RON; sume de rambursat in valoare de 137.760.488 RON reprezentând sume negative de TVA solicitate la rambursare cu decontul nr. x Conform adresei nr. x/2015 emise de către Serviciul de Evidență Plătitori din cadrul AJFP Constanta, reclamanta figurează la data de 18.02.2015, conform evidentei fiscale, cu obligații de plata restante in suma totala de 118.394.159 RON.

Problema de drept supusă dezlegării prezentului recurs este aceea dacă fie organul fiscal, fie prima instanță au interpretat corect prevederile art. 206

23

alin. (1) lit. g) din Codul fiscal, interpretările acestora fiind contrare. Pe de o parte, organul fiscal a apreciat că nu era îndeplinită condiția esențială a neînregistrării de către antrepozitarul fiscal de obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, iar faptul că intimata-reclamantă figura cu cereri de rambursare la organul fiscal teritorial nu are relevanță. Pe de altă parte, prima instanță a reținut că pârâta a nesocotit prevederile art. 116 Codul de procedură fiscală care reglementează compensarea ca modalitate de stingere totală sau parțială a creanțelor reciproc datorate între părțile raportului juridic de drept fiscal; până la momentul definitivării inspecției fiscale și concretizării rezultatului acestei inspecții într-un raport corespunzător, nu poate fi negată existența acestui decont de TVA, astfel încât neluarea sa în considerare este nelegală, neputând duce la concluzia respingerii cererii de reautorizare a antrepozitului fiscal exclusiv în considerarea dispozițiilor art. 206

23

lit. g) din Codul fiscal.

Textul art. 206

23

lit. g) din Codul fiscal prevede următoarele:

"Autoritatea competentă eliberează autorizația de antrepozit fiscal pentru un loc numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: (...) g) persoana care urmează să își desfășoare activitatea ca antrepozitar autorizat să nu înregistreze obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de Agenția Națională de Administrare Fiscală."

Din cuprinsul acestei dispoziții legale, rezultă că una din condițiile cerute pentru eliberarea autorizației de antrepozit fiscal este aceea a neînregistrării de către antrepozitarul fiscal a unor obligații fiscale restante la bugetul general consolidat.

Prevederea legală enunțată nu este lacunară, echivocă sau neclară și nici nu vine în contradicție cu alte norme juridice, nefiind necesară interpretarea logică și sistematică a mai multor dispoziții legale în scopul stabilirii situațiilor concrete la care norma juridică în cauză se referă, conform susținerilor din întâmpinarea intimatei-reclamante. Dimpotrivă, conținutul normei legale este clar și precis determinat sub aspectul situației pe care o reglementează și a sancțiunii aplicabile, respectiv cazul antrepozitarului fiscal care înregistrează obligații fiscale restante, la bugetul general consolidat.

Dispozițiile legale cu privire la autorizarea unui antrepozitar fiscal nu creează un regim derogatoriu pentru operatorii economici care figurează cu cereri de rambursare la organul fiscal teritorial. Înregistrarea unei cereri de rambursare și compensare nu face ca sumele neachitate la termenul legal de plată să nu mai constituie obligații fiscale restante și, deci, să nu mai atragă revocarea autorizației de antrepozit fiscal.

Depunerea decontului/cererii de rambursare TVA nu echivalează automat cu încuviințarea/aprobarea rambursării, soluționarea favorabilă a cererii fiind condiționată de rezultatul corespunzător al inspecției fiscale anticipate, prevăzută în cazul deconturilor de TVA cu risc fiscal mare.

De asemenea, nici faptul că exigibilitatea unei creanțe fiscale constând în sume negative de TVA solicitate la rambursare intervine la data depunerii decontului cu suma negativă de TVA, conform art. 116 din O.G. nr. 92/2003, nu prezintă relevanță în analiza impusă de obiectul cauzei, în condițiile în care existența creanței este condiționată de aprobarea decontului de TVA prin decizia emisă de organul fiscal competent.

Procedura de soluționare a deconturilor cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare este prevăzută în Ordinul MFP nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează situațiile de emitere a deciziei de rambursare TVA.

În mod corect a invocat recurenta faptul că nu poate fi reținută motivarea instanței de fond, în sensul că prin respingerea cererii de reautorizare pentru existenta obligațiilor fiscale restante la bugetul de stat au fost nesocotite prevederile art. 116 Codul de procedură fiscală, care reglementează compensarea. Astfel, chiar dacă reclamanta figurează in evidentele fiscale cu sume de recuperat de la bugetul de stat in valoare de 137.760.488 RON reprezentând soldul sumei negative de TVA solicitate la rambursare prin decontul nr. x, depunerea decontului/cererii de rambursare nu echivalează automat cu încuviințarea/aprobarea rambursării TVA, întrucât, dacă s-ar proceda astfel, nu ar mai avea eficiență juridică condiția legală a desfășurării inspecției fiscale în cazul deconturilor de TVA care prezintă risc fiscal mare.

Nu pot fi reținute apărările reclamantei, în sensul că, până la soluționarea cererii de rambursare, inclusiv a cererii de compensare subsecvente, societatea nu poate fi încadrată în ipoteza restrânsă a art. 206

23

lit. g) Codul fiscal.

Astfel, în cazul creanțelor fiscale constând în sume negative de TVA solicitate la rambursare, pentru care s-a primit aprobarea prin decizia emisă de organul fiscal competent, exigibilitatea intervine la data depunerii decontului cu suma negativă de TVA, care este data de 25 a lunii următoare perioadei fiscale raportate, fără să aibă relevantă data când se va fi soluționat cererea de rambursare (decontul cu sumă negativă de TVA). Ca urmare, deși este corectă susținerea intimatei-reclamante, în sensul că o eventuală compensare pentru suma aprobată la rambursare prin decizia organului fiscal operează retroactiv de la data depunerii decontului, fără să aibă relevanță perioada scursă între data depunerii decontului și data emiterii deciziei de compensare a sumelor aprobate la rambursare, trebuie să existe în realitatea juridică, la data cererii de reautorizare, actul juridic al compensării, deja produs; el nu se poate prezuma ca un fapt viitor și nici nu se poate imputa nesoluționarea decontului de TVA anterior soluționării cererii de reautorizare.

Față de textul legal astfel cum era în vigoare la data soluționării cererii reclamantei de autorizare, nu se poate impune interpretarea propusă de reclamantă, în sensul că existența unui decont de rambursare TVA nesoluționat cu o valoare ce depășește cuantumul obligațiilor sale fiscale restante duce la considerarea ca îndeplinită a condiției de la art. 206

23

alin. (1) lit. g) din Codul fiscal.

Ceea ce solicită intimata-reclamantă este să se considere că aceasta nu avea obligații fiscale restante la data analizării cererii sale de reautorizare, chiar dacă ulterior inspecția fiscală declanșată ca urmare a depunerii decontului de TVA s-a finalizat prin impunerea la plată a reclamantei, iar nu prin recunoașterea unor creanțe fiscale față de stat. Or, o asemenea concluzie nu poate fi impusă ca fiind corectă, raportat la reglementarea în vigoare la data soluționării cererii de reautorizare ca antrepozit.

Modificarea legislativă produsă ulterior prin O.G. nr. 17/15.07.2015 privind reglementarea unor masuri fiscal-bugetare și modificarea și completarea unor acte normative, în sensul că s-a reglementat expres împrejurarea că nu se consideră că un contribuabil înregistrează obligații fiscale restante în situația în care suma obligațiilor fiscale înscrise în certificatul de atestare fiscală emis de organul fiscal este mai mică sau egală cu suma de rambursat/restituit, este neincidentă speței, față de regulile de aplicare în timp a legii civile.

Pe de altă parte, norma anterioară era clară și neîndoielnică, astfel că nu poate fi aplicată nici interpretarea teleologică și nici adus argumentul că forma nouă a textului explicitează sensul ce ar fi trebuit avut în vedere de organul fiscal și în forma veche a legii; în mod cert, textul nou introdus al art. 113

1

alin. (3) din Codul de procedură fiscală reprezintă o modificare legislativă, iar nu o clarificare a unui text neclar.

Pe de altă parte, Înalta Curte ia notă că inspecția fiscală privind îndeplinirea condițiilor de rambursare TVA în sumă de 137.760.488 RON, desfășurată în perioada 05.08.2014-30.07.2015, a fost finalizată prin emiterea Raportului de inspecție fiscală nr. x/06.08.2015 (depus la dosar recurs), fiind emisă și Decizia de impunere nr. x/06.08.2015, prin care s-au stabilit în sarcina intimatei-reclamante obligații fiscale suplimentare de plată reprezentând TVA în cuantum de 6.647.330 RON.

Intimata a arătat că afirmațiile privind soluționarea ulterioară a cererii de rambursare TVA prin controlul fiscal ce s-a finalizat cu întocmirea Raportului de inspecție fiscală nr. x/06.08.2015 și a Deciziei de impunere nr. x/06.08.2015 nu sunt relevante, întrucât controlul judecătoresc de legalitate vizează respectarea la data întocmirii actului administrativ atacat a condițiilor de formă și fond prescrise de lege pentru încheierea sa valabilă, fără implicarea vreunei circumstanțe ulterioare.

Înalta Curte reține justețea afirmației în sensul că legalitatea unui act administrativ fiscal se verifică în raport de data nașterii raportului juridic (deci, data emiterii actului respectiv), dar aspectele legate de emiterea deciziei de impunere ca efect al cererii de rambursare TVA (și nerecunoașterea sumelor de rambursat solicitate de reclamantă) sunt relevante prin împrejurarea că însuși legiuitorul, reglementând procedura de soluționare a deconturilor TVA, a legat soluția ce se va da decontului de rambursare de data exigibilității creanței titularului cererii de rambursare. Astfel, dacă cu siguranță până la data compensării/restituirii sumelor aprobate la rambursare, decontul TVA este considerat în curs de soluționare (conform pct. B alin. (7) din Capitolul 1 din Anexa 1 a Ordinului MFP nr. 263/2010), ulterior respingerii sumelor solicitate la rambursare nu se poate considera că reclamanta era titulara unui drept de creanță la momentul depunerii decontului.

Astfel, în lumina tuturor acestor argumente, se constată caracterul fondat al recursului.

3.2.3. Temeiul procesual al soluției date recursului

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză, va casa în parte sentința atacată și, rejudecând, va respinge ca nefondată cererea de anulare a deciziei nr. 31/26.02.2015 emisă de Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate și a deciziei nr. 69/29.06.2015 în soluționarea plângerii prealabile, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței recurate (referitoare la excepția lipsei de obiect a cererii de suspendare și la cererea de suspendare a judecării cauzei).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Agenția Județeană a Finanțelor Publice Constanța împotriva sentinței nr. 169/CA din 14 octombrie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal pronunțate în dosar nr. x în contradictoriu cu intimata-reclamanta S.C. A. S.A.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Respinge ca nefondată cererea de anulare a deciziei nr. 31/26.02.2015 emisă de Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate și a deciziei nr. 69/29.06.2015 în soluționarea plângerii prealabile.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2018.