ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4140/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4140/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC I.D.C.

SRL, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Comisia

pentru Autorizarea Operatorilor de produse Supuse Accizelor Armonizate,

Autoritatea Națională a Vămilor și Direcția Județeană pentru Accize și

Operațiuni Vamale Arad, a solicitat anularea Deciziei nr. 173 din 30 septembrie

2011 prin care pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea

Operatorilor de produse Supuse Accizelor Armonizate a respins plângerea sa

promovată în procedura prealabilă sesizării instanței, anularea deciziei emise

de același pârât sub nr. 125 din 30 iunie 2011, prin care s-a revocat

autorizația sa de antrepozit fiscal, obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse Supuse Accizelor

Armonizate să aprobe cererea sa de reautorizare a antrepozitului fiscal,

înregistrată sub nr. 713 din 31 august 2010, precum și suspendarea executării

aceleiași decizii până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a susținut că măsura de revocare este nelegală, în

condițiile în care societatea este posesoarea autorizației de antrepozit fiscal

de producție alcool etilic din 16 iunie 2006, care îi permite ca în regim

suspensiv de la plata accizelor să primească, să producă, să transforme, să

dețină și să expedieze, după caz, produsele accizabile S3 - alcool etilic

materie primă și S4 - alcool etilic denaturat, autorizația permițându-i atât să

producă alcool etilic materie primă cu utilajele din dotare, cât și să

proceseze și să modifice sub orice formă, inclusiv prin îmbuteliere și ambalare

alcoolul etilic.

A mai susținut că

definițiile date prin art. 206

3

C. fisc. noțiunilor de antrepozitar

autorizat și antrepozit fiscal, respectiv noțiunii de activitate de producție,

prin pct. 72 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate

prin H.G. nr. 44/2004 nu îngrădesc în niciun mod sfera operațiunilor ce pot fi

desfășurate de antrepozitarul autorizat, rezultând astfel că acesta poate

derula orice operațiuni asupra produselor accizabile, inclusiv de achiziționare

a alcoolului etilic în regim suspensiv, de la un antrepozitar autorizat situat

în alt stat membru UE, fără a fi necesară o autorizare suplimentară.

În mod eronat,

organul fiscal a apreciat că autorizația deținută nu permitea reclamantei să

efectueze achiziții intracomunitare de alcool etilic, încălcând astfel

drepturile societății în desfășurarea activității economice cu privire la care

a fost autorizată, fiind astfel nejustificată revocarea autorizației deținute

anterior.

Referitor la faptul

că decizia de revocare se întemeiază pe constatarea că societatea a înregistrat

datorii la buget, reclamanta a precizat că această stare de fapt a fost creată

din culpa Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Arad, care nu a

dat curs solicitărilor sale de desemnare a unui reprezentant care să asiste la

achiziția de alcool etilic, de aprobare a operațiunilor de denaturare ori de

emitere a unei noi autorizații de utilizator final.

A învederat că

această atitudine a pârâtei a condus societatea în situația de a nu-și achita

obligațiile față de bugetul de stat, de a-și declara insolvența, procedura

fiind deschisă prin încheierea din 16 martie 2011, dată în Dosar nr.

1373/108/2011 al Tribunalului Arad.

De asemenea, a

precizat că i s-a pretins majorarea nivelului garanției impuse de lege pentru

durata autorizației, la 112.500 euro, aceasta fiind în imposibilitate să

asigure consemnarea garanției, datorită faptului că a fost blocată activitatea

sa economică, iar prognoza cu privire la evoluția economică a societății, pe

baza căreia s-a declarat capacitatea la autorizare, care a condus la cuantumul

menționat, înscris în documentația întocmită pentru reautorizare, nu mai

corespunde realității, datorită împrejurărilor deja menționate.

În final, reclamanta

a făcut referire la faptul că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia

pentru Autorizarea Operatorilor de produse Supuse Accizelor Armonizate nu a

soluționat până la data emiterii Deciziei nr. 125 din 30 iunie 2011, cererile

sale anterioare, concluzionând că tergiversarea soluționării acestora a condus

la situația de fapt ce a justificat revocarea autorizației de antrepozit

fiscal.

Reclamanta a mai

dezvoltat argumente în susținerea cererii de suspendare a executării deciziei

menționate până la soluționarea irevocabilă a cauzei, cerere întemeiată pe

disp. art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru

Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate a solicitat

respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, susținând că măsura de revocare a

autorizației de antrepozit fiscal a fost legal dispusă în temeiul art. 206

28

alin. (2) lit. c) C. fisc., datorită faptului că reclamanta nu a respectat

disp. art. 206

54

C. fisc., referitoare la depunerea garanției

aferente autorizației de antrepozit fiscal, în valoare actualizată și a

înregistrat datorii fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de

60 de zile după scadență.

De asemenea,

reclamanta a solicitat administrarea în cauză a unei expertize judiciare în

specialitate fiscalitate, depunând la dosar obiectivele acesteia, cererea în

probațiune fiind respinsă prin încheierea de ședință din 13 martie 2013, pentru

motivele expuse în cuprinsul încheierii.

Cererea de suspendare

a executării Deciziei nr. 125 din 30 iunie 2011 a fost soluționată prin

încheierea de ședință din 14 noiembrie 2012, fiind respinsă pentru

considerentele arătate în cuprinsul acelei hotărâri.

Prin Sentința nr. 176

din 20 martie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, a respins cererea promovată de reclamanta SC I.D.C. SRL împotriva

pârâților Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea

Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, Autoritatea Națională a

Vămilor și Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Arad.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că, în cauză, reclamanta a

solicitat anularea deciziei de revocare a autorizației sale de antrepozit

fiscal, precum și a deciziei de soluționare a plângerii prealabile, susținând

că sunt nelegale, cu motivarea că acesta poate derula orice operațiuni asupra

produselor accizabile, inclusiv de achiziționare a alcoolului etilic în regim

suspensiv, de la un antrepozitar autorizat situat în alt stat membru UE, fără a

fi necesară o autorizare suplimentară.

De asemenea,

reclamanta a susținut că organul fiscal a apreciat eronat că autorizația

deținută nu permitea reclamantei să efectueze achiziții intracomunitare de

alcool etilic, încălcând astfel drepturile societății în desfășurarea

activității economice cu privire la care a fost autorizată, fiind astfel

nejustificată revocarea autorizației deținute din anul 2006.

Or, a reținut prima

instanță că aceste aspecte nu au fost invocate în decizia atacată ori în

referatul ce a stat la baza emiterii acesteia, pentru a se justifica revocarea

autorizației de antrepozit fiscal, rezultând că este lipsit de relevanță în

speță, pentru a se aprecia asupra legalității măsurii de revocare a

autorizației ce face obiect al acțiunii.

Dimpotrivă, instanța

de fond a constatat că organul emitent al Deciziei nr. 125 din 30 iunie 2011 a

făcut referire în motivarea actului la drepturile conferite reclamantei de

autorizația existentă din anul 2006 doar pentru a motiva măsura de respingere a

cererii acesteia de completare a autorizației cu materiile prime accizabile

alcool etilic rafinat 96%, alcool etilic rafinat denaturat 96% și alcool

tehnic.

Însă, cu privire la

această cerere, organul fiscal a apreciat prin decizie că a rămas fără obiect,

de vreme ce viza completarea autorizației din 2006, cu privire la care se

impunea revocarea (lipsirea acesteia de efecte juridice), ca urmare a

neîndeplinirii obligației de consemnare a garanției actualizate.

În ceea ce privește

susținerile reclamantei referitoare la faptul că decizia de revocare se

întemeiază pe constatarea că aceasta a înregistrat datorii la buget, Curtea a

constatat că din adresa emisă de D.G.F.P. Arad cu nr. 15146/ad din 28 aprilie

2011, pe baza căreia s-a formulat propunerea de revocare a autorizației de

antrepozit fiscal, în perioada 2008 - 2010, rezultă că reclamanta nu a

respectat prevederile legale privind efectuarea plăților la bugetul general

consolidat, obligațiile de plată fiind îndeplinite cu întârziere, reieșind,

așadar, că începând cu anul 2008 reclamanta s-a aflat în situația vizată de

pct. 108 alin. (29) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal,

aprobate prin H.G. nr. 44/2004, care excludeau posibilitatea de reducere a

nivelului garanției, respectiv, în situația reglementată de art. 206

28

alin. (2) lit. f) C. fisc., care justificau revocarea autorizației.

Or, după cum rezultă

din actele atașate cererii de chemare în judecată de către reclamantă, aceasta

a solicitat abia începând din luna mai 2011 solicitări adresate organului vamal

(D.J.A.O.V. Arad) de desemnare a unui reprezentant care să asiste la achiziția

de alcool etilic, de aprobare a operațiunilor de denaturare ori de emitere a

unei noi autorizații de utilizator final etc. Prin urmare, lipsa unui răspuns

la aceste solicitări nu putea influența nerespectarea de către aceasta a

termenelor de plată a creanțelor fiscale la bugetul general consolidat în anii

anteriori, 2008 - 2010 și nici deschiderea procedurii insolvenței împotriva sa,

la o dată anterioară, prin încheierea Tribunalului Arad din 16 martie 2011.

Instanța de fond a

conchis că nu poate fi stabilită o culpă a organului vamal în nerespectarea de

către reclamantă a obligațiilor fiscale la bugetul general consolidat, culpa

revenindu-i acesteia în întregime, astfel încât din acest punct de vedere nu

s-ar putea constata nelegală măsura de revocare a autorizației de antrepozit

fiscal.

Cât privește

majorarea nivelului garanției impuse de lege pentru durata autorizației, la

112.500 euro, precum și imposibilitatea societății să asigure consemnarea

garanției, datorată faptului că a fost blocată activitatea sa economică,

judecătorul fondului a apreciat că înscrisurile depuse la dosar nu confirmă

susținerile reclamantei referitoare la o contribuție a autorităților vamale în

degradarea situației economice a societății.

Prin urmare, a

apreciat că nu revine pârâților în cauză vreo culpă pentru neîndeplinirea de

către reclamantă a obligației de constituire a garanției actualizate, cu atât

mai mult cu cât, după cum s-a arătat deja, nivelul acestei garanții a fost

stabilit pe baza propunerii proprii a acesteia, întemeiate pe propriile

evaluări cu privire la capacitatea de producție în perioada următoare

formulării cererii de reautorizare, valorificate ca atare de către organul

vamal.

Cât privește

pretenția de majorare a nivelului garanției, instanța de fond a constatat că

aceasta nu a fost formulată de către organul vamal, propunerea de stabilire a

nivelului garanției la suma de 112.500 euro fiind întocmită de către reclamantă

în cadrul documentației anexate cererii de reautorizare, fiind, așadar, impusă

de lege, după modificarea dispozițiilor din Normele metodologice de aplicare a

Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, prin O.U.G. nr. 54/2010.

În ceea ce privește

faptul că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea

Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate nu a soluționat până la

data emiterii Deciziei nr. 125 din 30 iunie 2011, cererile anterioare ale

societății, concluzionând că tergiversarea soluționării acestora a condus la

situația de fapt ce a justificat revocarea autorizației de antrepozit fiscal,

instanța de fond a reținut că, din înscrisurile analizate a rezultat că pentru

soluționarea cererii reclamantei de reautorizare a antrepozitului fiscal,

formulată după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010, autoritatea vamală a

efectuat diferite verificări, necesare pentru soluționarea cererii de

reautorizare, care au implicat solicitarea unor informații de la autoritățile

fiscale, cercetări la fața locului, pentru a se verifica susținerile privind

capacitatea de producție declarată de societate.

Nu se poate însă

considera că durata acestor demersuri ar fi avut vreo influență asupra

situației economice a societății, care a prezentat relevanță pentru luarea

deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal, în condițiile în care

măsura s-a întemeiat pe constatările referitoare la existența unor obligații

fiscale restante în perioada anterioară luării deciziei și la omisiunea de

constituire a garanției.

În această privință,

prima instanță a avut în vedere faptul că Decizia nr. 14/BA din 01 aprilie 2011

prin care s-a stabilit nivelul garanției la 112.500 euro, pe baza propunerii

reclamantei, comunicată acesteia la 05 aprilie 2011, nu a fost contestată,

rezultând astfel că aceasta și-a însușit obligația de constituire a garanției.

În ce privește

cererea de reducere a nivelului garanției, formulată de reclamantă în cursul

lunii martie 2011, instanța a reținut faptul că obligațiile restante la bugetul

general consolidat înregistrate de societate în anii 2008 - 2010 excludeau

posibilitatea admiterii acesteia, raportat la dispozițiile pct. 108 alin. (29)

din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr.

44/2004.

Nici în ce privește

temeiul din art. 206

28

alin. (2) lit. f) C. fisc., invocat pentru

revocarea autorizației, judecătorul fondului nu a putut constata că

soluționarea mai rapidă a vreunei solicitări din partea reclamantei ar fi

condus la o altă soluție asupra cererii de reautorizare, întrucât această normă

permite revocarea autorizației de antrepozit fiscal în cazul în care

antrepozitarul înregistrează obligații fiscale restante la bugetul fiscal

consolidat.

Împotriva hotărârii

instanței de fond a declarat recurs reclamanta SC I.D.C. SRL Filiala Arad prin

administrator judiciar Casa de Insolvență R. S.P.R.L., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Motivele de recurs

invocate conform art. 304

1

C. proc. civ. se încadrează în

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. invocându-se nelegalitatea și netemeinicia

soluției de respingere a acțiunii dispusă prin sentința atacată.

Se arată că prima

instanță a reținut legalitatea Deciziei nr. 125 din 30 iunie 2011 fără a

analiza în raport de dispozițiile art. 18(2) din Legea nr. 554/2004 legalitatea

actelor și operațiunilor care au stat la baza emiterii actului supus judecății,

respectiva Decizie nr. 125 din 30 iunie 2011 prin care s-a dispus revocarea

autorizației de antrepozit fiscal din data de 16 iunie 2006.

În raport de

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta formulează critici de

nelegalitate având ca obiect legalitatea cuantumului garanției solicitate prin

Decizia nr. 14/BA din 1 aprilie 2011, recurenta apreciind că ar fi îndeplinit

condițiile legale pentru diminuarea garanției cu 50%.

Recurenta arată că în

mod greșit prima instanță a respins ca neutilă cauza proba cu expertiza

contabilă având ca obiect verificarea obligațiilor bugetare reținute în sarcina

recurentei.

Pentru acest motiv de

recurs, recurenta solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru efectuarea unei

expertize contabile având ca obiectiv verificarea datoriilor fiscale existente

reținute prin decizii de impunere fiscală.

În raport de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta invocă greșita aplicare a

legii de către instanța de fond care prin soluția de respingere dispusă nu a

ținut cont că recurenta îndeplinea condițiile privind reactualizarea

antrepozitului fiscal din 31 august 2010 prevăzut de controlul art. IV alin.

(5) din O.U.G. nr. 54/2010.

În ceea ce privește

cererea de reducere a cuantumului garanției, recurenta arată că în mod greșit

instanța a apreciat că sunt îndeplinite condițiile privind reducerea deoarece

înregistra datorii fiscale restante mai vechi de 60 de zile.

Recurenta constată

calitatea sa de debitoare pentru respectivele creanțe fiscale apreciind că în

mod greșit prima instanță a apreciat ca legal emisă decizia de revocare a

antrepozitului din 30 iunie 2011 deoarece în cauză nu erau îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 206

28

alin. (2) lit. c) și f) din Codul

fiscal.

În raport de acest

motiv se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în

sensul admiterii acțiunii și anulării deciziei de revocare a antrepozitului din

30 iunie 2011.

La dosar

intimații-pârâți au formulat întâmpinări în care au solicitat respingerea

recursului ca nefondat, iar în termenul de amânare a pronunțării

recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise.

Analizând recursul

declarat, în raport de motivele invocate, Curtea apreciază pentru următoarele

considerente că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., în cauză neexistând motive de casare sau de

modificare a sentinței atacate.

În fapt Curtea reține

următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecata, recurenta SC I.D.C. SRL, solicita instanței ca, prin

hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

- anularea Deciziei

nr. 173 din 30 septembrie 2011 prin care Ministerul Finanțelor Publice - Comisia

pentru Autorizarea Operatorilor de produse Supuse Accizelor Armonizate a

respins plângerea sa promovată în procedura prealabilă sesizării instanței,

- anularea Deciziei

emise de același pârât sub nr. 125 din 30 iunie 2011, prin care s-a revocat

autorizația sa de antrepozit fiscal și obligarea pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse Supuse

Accizelor Armonizate să aprobe cererea sa de reautorizare a antrepozitului

fiscal, înregistrată sub nr. 713 din 31 august 2010 și suspendarea executării

aceleiași decizii până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

În fapt, în contextul

modificărilor legislative, concretizate în speță prin conținutul dispozițiilor

art. IV alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2010, privind unele măsuri pentru

combaterea evaziunii fiscale, potrivit cărora toate societățile beneficiare a

autorizației de antrepozit fiscal trebuiau să se reautorizeze, la data de 01

august 2010 SC I.D.C. SRL - Filiala Arad, antrepozitar autorizat din raza de

competență a D.J.A.O.V. Arad a depus cerere privind reautorizarea

antrepozitului fiscal din 31 august 2010. La cererea astfel formulată,

recurenta-reclamantă a anexat informațiile privind antrepozitul fiscal,

declarația privind capacitatea tehnologică de producție, declarația privind

volumul de producție ce s-ar putea realiza, declarația privind programul de

lucru, modul de calcul al garanției (propunere), toate declarațiile fiind

formulate pe propria răspundere a societății.

Ulterior depunerii

cererii de reautorizare, în baza autorizației valabile, prin adresa din 20

ianuarie 2011 SC I.D.C. SRL Filiala Arad, a solicitat recalcularea garanției

bancare (actualizare anuală a garanției, cu obligația de a fi depusă până la 15

ianuarie 2011) în conformitate cu prevederile art. 206

54

din Legea

nr. 571/2003 și pct. 108 din H.G. nr 44/2004. În urma verificării celor

declarate prin documentele însoțitoare și luând în considerare verificările la

fata locului consemnate prin Procesul-Verbal de Control nr. 2084 din 15 martie

2011, s-a luat hotărârea finală, consemnată prin Decizia nr. 14/BA din 01

aprilie 2011, parte integranta a autorizației, prin care s-a stabilit valoarea

reactualizata a garanției în suma de 112.500 euro pe care antrepozitarul avea

obligația să o constituie în 30 de zile din momentul comunicării 11 aprilie

2011 (data poștei).

Curtea apreciază că

nu sunt îndeplinite condițiile motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8

C. proc. civ. instanța de fond apreciind corect asupra legalității Deciziei nr.

125 din 30 iunie 2011 prin care s-a revocat autorizația de antrepozit fiscal,

aceasta fiind emisă în aplicarea dispozițiilor art. 206

28

alin. (2)

lit. c) și f) din Codul fiscal deoarece recurenta înregistra datorii fiscale

restante mai vechi de 60 de zile și nu a constituit garanția în conformitate cu

prevederile art. 206

54

din Codul fiscal.

În cauză, Curtea

apreciază că nu există motiv de casare cu trimitere pentru efectuarea

expertizei contabile, probă respinsă în mod corect de prima instanță ca neutilă

cauzei. Aceasta deoarece nu se poate reține că debitul reprezentând datorii

fiscale restante mai vechi de 60 de zile este contestat în condițiile în care

acest debit a fost stabilit, anterior prezentului litigiu prin decizii de

impunere emise de organele fiscale, decizii care nu au fost contestate de

recurenta-reclamantă.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat în cauză decizia de

revocare a antrepozitului din 30 iunie 2011 fiind legal emisă în baza art. 206

28

alin. (2) lit. f) din Codul fiscal potrivit cărora autoritatea competentă poate

revoca autorizația pentru un antrepozit fiscal în situația în care antrepozitul

autorizat înregistrează obligații fiscale la bugetul consolidat, mai vechi de

60 de zile față de termenul legal de plată.

În speță, cuantumul

garanției pe care antrepozitarul trebuia să-l constituie în cazul reautorizării

a fost calculat în conformitate cu art. 206

54

din Legea nr 571/2003

și pct. 108 din H.G. nr. 44/2004 așa cum au fost modificate prin O.U.G. nr.

54/2010, în cazul reautorizării. Mai mult decât atât, suma reținută de

autorități coincide cu suma înscrisa în propunerea depusă și cu declarația pe

proprie răspundere a administratorului privind capacitatea maxima de producție

în conformitate cu prevederile pct. 86 alin (9) din H.G. nr. 44/2004 privind

Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal cu modificările și

completările ulterioare, care conține date referitoare la capacitatea maximă de

producție la nivelul unui an, program de funcționare.

Relevant în speță,

aspect reținut și de instanța de fond, la fila 7 ultimul paragraf din

considerente, este faptul că recurenta-reclamantă nu a înțeles niciodată să

conteste Decizia nr. 14/BA din 01 aprilie 2011, prin autoritățile competente au

stabilit valoarea reactualizată a garanției în suma de 112.500 euro.

Deși nu a contestat

Decizia nr. 14/BA din 1 aprilie 2011 prin care s-a stabilit valoarea

reactualizată a garanției, recurenta apreciază că îndeplinirea condițiilor

legale pentru diminuarea garanției cu 50%. În mod corect s-a apreciat de prima

instanță că nu poate beneficia recurenta de micșorarea garanției deoarece

înregistra obligații fiscale restante stabilite prin acte fiscale care nu au

fost contestate de către recurentă.

Decizia

administrativă prin care s-a reținut faptul că recurenta nu se califică pentru

clemența fiscală pretinsă a fost adoptată în temeiul dispozițiilor art. 108

alin. (29) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin

H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora

în cazul antrepozitarului autorizat ori al destinatarului înregistrat, Comisia

sau, după caz, Comisia teritorială aprobă reducerea garanției, la cerere, cu

50%, în situația în care în ulmii 2 ani consecutivi de activitate pentru care a

fost autorizat nu a înregistrat obligații fiscale restante la bugetul general

consolidat, de natura celor administrate de Agenția Națională de Administrare

Fiscală, pentru care s-a dispus executarea garanției și a fost începută

procedura de executare silită.

Concret, în ceea ce o

privește pe recurentă, organele administrativ fiscale au reținut-o în debit cu

obligații fiscale pe care aceasta, în lipsa oricărei plângeri ori a unei

eventuale cenzuri judecătorești, le consideră nelegale, apreciindu-se ca nejustificând

calitatea de debitoare pentru respectivele creanțe fiscale.

Față de cele expuse

mai sus, Curtea în baza art. 312(1) și (2) C. proc. civ. va respinge recursul

ca nefondat menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de

fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC I.D.C. SRL Filiala Arad prin administrator judiciar Casa de

Insolvență R. S.P.R.L. împotriva Sentinței nr. 176 din 20 martie 2013 a Curții

de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 noiembrie 2014.

Procesat

de GGC - NN