ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4140/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC I.D.C.

SRL, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse Supuse Accizelor Armonizate, Autoritatea Națională a Vămilor și Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Arad, a solicitat anularea Deciziei nr. 173 din 30 septembrie 2011 prin care pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse Supuse Accizelor Armonizate a respins plângerea sa promovată în procedura prealabilă sesizării instanței, anularea deciziei emise de același pârât sub nr. 125 din 30 iunie 2011, prin care s-a revocat autorizația sa de antrepozit fiscal, obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse Supuse Accizelor Armonizate să aprobe cererea sa de reautorizare a antrepozitului fiscal, înregistrată sub nr. 713 din 31 august 2010, precum și suspendarea executării aceleiași decizii până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că măsura de revocare este nelegală, în condițiile în care societatea este posesoarea autorizației de antrepozit fiscal de producție alcool etilic din 16 iunie 2006, care îi permite ca în regim suspensiv de la plata accizelor să primească, să producă, să transforme, să dețină și să expedieze, după caz, produsele accizabile S3 - alcool etilic materie primă și S4 - alcool etilic denaturat, autorizația permițându-i atât să producă alcool etilic materie primă cu utilajele din dotare, cât și să proceseze și să modifice sub orice formă, inclusiv prin îmbuteliere și ambalare alcoolul etilic. A mai susținut că definițiile date prin art. 206 3 C. fisc. noțiunilor de antrepozitar autorizat și antrepozit fiscal, respectiv noțiunii de activitate de producție, prin pct. 72 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G.

nr. 44/2004 nu îngrădesc în niciun mod sfera operațiunilor ce pot fi desfășurate de antrepozitarul autorizat, rezultând astfel că acesta poate derula orice operațiuni asupra produselor accizabile, inclusiv de achiziționare a alcoolului etilic în regim suspensiv, de la un antrepozitar autorizat situat în alt stat membru UE, fără a fi necesară o autorizare suplimentară. În mod eronat, organul fiscal a apreciat că autorizația deținută nu permitea reclamantei să efectueze achiziții intracomunitare de alcool etilic, încălcând astfel drepturile societății în desfășurarea activității economice cu privire la care a fost autorizată, fiind astfel nejustificată revocarea autorizației deținute anterior.

Referitor la faptul că decizia de revocare se întemeiază pe constatarea că societatea a înregistrat datorii la buget, reclamanta a precizat că această stare de fapt a fost creată din culpa Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Arad, care nu a dat curs solicitărilor sale de desemnare a unui reprezentant care să asiste la achiziția de alcool etilic, de aprobare a operațiunilor de denaturare ori de emitere a unei noi autorizații de utilizator final. A învederat că această atitudine a pârâtei a condus societatea în situația de a nu-și achita obligațiile față de bugetul de stat, de a-și declara insolvența, procedura fiind deschisă prin încheierea din 16 martie 2011, dată în Dosar nr. 1373/108/2011 al Tribunalului Arad.

De asemenea, a precizat că i s-a pretins majorarea nivelului garanției impuse de lege pentru durata autorizației, la 112.500 euro, aceasta fiind în imposibilitate să asigure consemnarea garanției, datorită faptului că a fost blocată activitatea sa economică, iar prognoza cu privire la evoluția economică a societății, pe baza căreia s-a declarat capacitatea la autorizare, care a condus la cuantumul menționat, înscris în documentația întocmită pentru reautorizare, nu mai corespunde realității, datorită împrejurărilor deja menționate. În final, reclamanta a făcut referire la faptul că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse Supuse Accizelor Armonizate nu a soluționat până la data emiterii Deciziei nr. 125 din 30 iunie 2011, cererile sale anterioare, concluzionând că tergiversarea soluționării acestora a condus la situația de fapt ce a justificat revocarea autorizației de antrepozit fiscal.

Reclamanta a mai dezvoltat argumente în susținerea cererii de suspendare a executării deciziei menționate până la soluționarea irevocabilă a cauzei, cerere întemeiată pe disp. art. 15 din Legea nr. 554/2004. Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, susținând că măsura de revocare a autorizației de antrepozit fiscal a fost legal dispusă în temeiul art. 206 28 alin. (2) lit. c) C. fisc., datorită faptului că reclamanta nu a respectat disp. art. 206 54 C. fisc., referitoare la depunerea garanției aferente autorizației de antrepozit fiscal, în valoare actualizată și a înregistrat datorii fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de zile după scadență.

De asemenea, reclamanta a solicitat administrarea în cauză a unei expertize judiciare în specialitate fiscalitate, depunând la dosar obiectivele acesteia, cererea în probațiune fiind respinsă prin încheierea de ședință din 13 martie 2013, pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii. Cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 125 din 30 iunie 2011 a fost soluționată prin încheierea de ședință din 14 noiembrie 2012, fiind respinsă pentru considerentele arătate în cuprinsul acelei hotărâri. Prin Sentința nr. 176 din 20 martie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea promovată de reclamanta SC I.D.C. SRL împotriva pârâților Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, Autoritatea Națională a Vămilor și Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Arad.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, în cauză, reclamanta a solicitat anularea deciziei de revocare a autorizației sale de antrepozit fiscal, precum și a deciziei de soluționare a plângerii prealabile, susținând că sunt nelegale, cu motivarea că acesta poate derula orice operațiuni asupra produselor accizabile, inclusiv de achiziționare a alcoolului etilic în regim suspensiv, de la un antrepozitar autorizat situat în alt stat membru UE, fără a fi necesară o autorizare suplimentară.

De asemenea, reclamanta a susținut că organul fiscal a apreciat eronat că autorizația deținută nu permitea reclamantei să efectueze achiziții intracomunitare de alcool etilic, încălcând astfel drepturile societății în desfășurarea activității economice cu privire la care a fost autorizată, fiind astfel nejustificată revocarea autorizației deținute din anul 2006. Or, a reținut prima instanță că aceste aspecte nu au fost invocate în decizia atacată ori în referatul ce a stat la baza emiterii acesteia, pentru a se justifica revocarea autorizației de antrepozit fiscal, rezultând că este lipsit de relevanță în speță, pentru a se aprecia asupra legalității măsurii de revocare a autorizației ce face obiect al acțiunii.

Dimpotrivă, instanța de fond a constatat că organul emitent al Deciziei nr. 125 din 30 iunie 2011 a făcut referire în motivarea actului la drepturile conferite reclamantei de autorizația existentă din anul 2006 doar pentru a motiva măsura de respingere a cererii acesteia de completare a autorizației cu materiile prime accizabile alcool etilic rafinat 96%, alcool etilic rafinat denaturat 96% și alcool tehnic. Însă, cu privire la această cerere, organul fiscal a apreciat prin decizie că a rămas fără obiect, de vreme ce viza completarea autorizației din 2006, cu privire la care se impunea revocarea (lipsirea acesteia de efecte juridice), ca urmare a neîndeplinirii obligației de consemnare a garanției actualizate.

În ceea ce privește susținerile reclamantei referitoare la faptul că decizia de revocare se întemeiază pe constatarea că aceasta a înregistrat datorii la buget, Curtea a constatat că din adresa emisă de D.G.F.P. Arad cu nr. 15146/ad din 28 aprilie 2011, pe baza căreia s-a formulat propunerea de revocare a autorizației de antrepozit fiscal, în perioada 2008 - 2010, rezultă că reclamanta nu a respectat prevederile legale privind efectuarea plăților la bugetul general consolidat, obligațiile de plată fiind îndeplinite cu întârziere, reieșind, așadar, că începând cu anul 2008 reclamanta s-a aflat în situația vizată de pct. 108 alin. (29) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G.

nr. 44/2004, care excludeau posibilitatea de reducere a nivelului garanției, respectiv, în situația reglementată de art. 206 28 alin. (2) lit. f) C. fisc., care justificau revocarea autorizației. Or, după cum rezultă din actele atașate cererii de chemare în judecată de către reclamantă, aceasta a solicitat abia începând din luna mai 2011 solicitări adresate organului vamal (D.J.A.O.V.

Arad) de desemnare a unui reprezentant care să asiste la achiziția de alcool etilic, de aprobare a operațiunilor de denaturare ori de emitere a unei noi autorizații de utilizator final etc. Prin urmare, lipsa unui răspuns la aceste solicitări nu putea influența nerespectarea de către aceasta a termenelor de plată a creanțelor fiscale la bugetul general consolidat în anii anteriori, 2008 - 2010 și nici deschiderea procedurii insolvenței împotriva sa, la o dată anterioară, prin încheierea Tribunalului Arad din 16 martie 2011. Instanța de fond a conchis că nu poate fi stabilită o culpă a organului vamal în nerespectarea de către reclamantă a obligațiilor fiscale la bugetul general consolidat, culpa revenindu-i acesteia în întregime, astfel încât din acest punct de vedere nu s-ar putea constata nelegală măsura de revocare a autorizației de antrepozit fiscal.

Cât privește majorarea nivelului garanției impuse de lege pentru durata autorizației, la 112.500 euro, precum și imposibilitatea societății să asigure consemnarea garanției, datorată faptului că a fost blocată activitatea sa economică, judecătorul fondului a apreciat că înscrisurile depuse la dosar nu confirmă susținerile reclamantei referitoare la o contribuție a autorităților vamale în degradarea situației economice a societății. Prin urmare, a apreciat că nu revine pârâților în cauză vreo culpă pentru neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de constituire a garanției actualizate, cu atât mai mult cu cât, după cum s-a arătat deja, nivelul acestei garanții a fost stabilit pe baza propunerii proprii a acesteia, întemeiate pe propriile evaluări cu privire la capacitatea de producție în perioada următoare formulării cererii de reautorizare, valorificate ca atare de către organul vamal.

Cât privește pretenția de majorare a nivelului garanției, instanța de fond a constatat că aceasta nu a fost formulată de către organul vamal, propunerea de stabilire a nivelului garanției la suma de 112.500 euro fiind întocmită de către reclamantă în cadrul documentației anexate cererii de reautorizare, fiind, așadar, impusă de lege, după modificarea dispozițiilor din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, prin O.U.G. nr. 54/2010.

În ceea ce privește faptul că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate nu a soluționat până la data emiterii Deciziei nr. 125 din 30 iunie 2011, cererile anterioare ale societății, concluzionând că tergiversarea soluționării acestora a condus la situația de fapt ce a justificat revocarea autorizației de antrepozit fiscal, instanța de fond a reținut că, din înscrisurile analizate a rezultat că pentru soluționarea cererii reclamantei de reautorizare a antrepozitului fiscal, formulată după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010, autoritatea vamală a efectuat diferite verificări, necesare pentru soluționarea cererii de reautorizare, care au implicat solicitarea unor informații de la autoritățile fiscale, cercetări la fața locului, pentru a se verifica susținerile privind capacitatea de producție declarată de societate.

Nu se poate însă considera că durata acestor demersuri ar fi avut vreo influență asupra situației economice a societății, care a prezentat relevanță pentru luarea deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal, în condițiile în care măsura s-a întemeiat pe constatările referitoare la existența unor obligații fiscale restante în perioada anterioară luării deciziei și la omisiunea de constituire a garanției. În această privință, prima instanță a avut în vedere faptul că Decizia nr. 14/BA din 01 aprilie 2011 prin care s-a stabilit nivelul garanției la 112.500 euro, pe baza propunerii reclamantei, comunicată acesteia la 05 aprilie 2011, nu a fost contestată, rezultând astfel că aceasta și-a însușit obligația de constituire a garanției.

În ce privește cererea de reducere a nivelului garanției, formulată de reclamantă în cursul lunii martie 2011, instanța a reținut faptul că obligațiile restante la bugetul general consolidat înregistrate de societate în anii 2008 - 2010 excludeau posibilitatea admiterii acesteia, raportat la dispozițiile pct. 108 alin. (29) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004. Nici în ce privește temeiul din art. 206 28 alin. (2) lit. f) C. fisc., invocat pentru revocarea autorizației, judecătorul fondului nu a putut constata că soluționarea mai rapidă a vreunei solicitări din partea reclamantei ar fi condus la o altă soluție asupra cererii de reautorizare, întrucât această normă permite revocarea autorizației de antrepozit fiscal în cazul în care antrepozitarul înregistrează obligații fiscale restante la bugetul fiscal consolidat.

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamanta SC I.D.C. SRL Filiala Arad prin administrator judiciar Casa de Insolvență R. S.P.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Motivele de recurs invocate conform art. 304 1 C. proc. civ. se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. invocându-se nelegalitatea și netemeinicia soluției de respingere a acțiunii dispusă prin sentința atacată. Se arată că prima instanță a reținut legalitatea Deciziei nr. 125 din 30 iunie 2011 fără a analiza în raport de dispozițiile art. 18(2) din Legea nr. 554/2004 legalitatea actelor și operațiunilor care au stat la baza emiterii actului supus judecății, respectiva Decizie nr. 125 din 30 iunie 2011 prin care s-a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal din data de 16 iunie 2006. În raport de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. recurenta formulează critici de nelegalitate având ca obiect legalitatea cuantumului garanției solicitate prin Decizia nr. 14/BA din 1 aprilie 2011, recurenta apreciind că ar fi îndeplinit condițiile legale pentru diminuarea garanției cu 50%. Recurenta arată că în mod greșit prima instanță a respins ca neutilă cauza proba cu expertiza contabilă având ca obiect verificarea obligațiilor bugetare reținute în sarcina recurentei. Pentru acest motiv de recurs, recurenta solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru efectuarea unei expertize contabile având ca obiectiv verificarea datoriilor fiscale existente reținute prin decizii de impunere fiscală.

În raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta invocă greșita aplicare a legii de către instanța de fond care prin soluția de respingere dispusă nu a ținut cont că recurenta îndeplinea condițiile privind reactualizarea antrepozitului fiscal din 31 august 2010 prevăzut de controlul art. IV alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2010. În ceea ce privește cererea de reducere a cuantumului garanției, recurenta arată că în mod greșit instanța a apreciat că sunt îndeplinite condițiile privind reducerea deoarece înregistra datorii fiscale restante mai vechi de 60 de zile. Recurenta constată calitatea sa de debitoare pentru respectivele creanțe fiscale apreciind că în mod greșit prima instanță a apreciat ca legal emisă decizia de revocare a antrepozitului din 30 iunie 2011 deoarece în cauză nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 206 28 alin. (2) lit. c) și f) din Codul fiscal.

În raport de acest motiv se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii și anulării deciziei de revocare a antrepozitului din 30 iunie 2011. La dosar intimații-pârâți au formulat întâmpinări în care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar în termenul de amânare a pronunțării recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise. Analizând recursul declarat, în raport de motivele invocate, Curtea apreciază pentru următoarele considerente că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în cauză neexistând motive de casare sau de modificare a sentinței atacate. În fapt Curtea reține următoarele: Prin cererea de chemare în judecata, recurenta SC I.D.C.

SRL, solicita instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: - anularea Deciziei nr. 173 din 30 septembrie 2011 prin care Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse Supuse Accizelor Armonizate a respins plângerea sa promovată în procedura prealabilă sesizării instanței, - anularea Deciziei emise de același pârât sub nr. 125 din 30 iunie 2011, prin care s-a revocat autorizația sa de antrepozit fiscal și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse Supuse Accizelor Armonizate să aprobe cererea sa de reautorizare a antrepozitului fiscal, înregistrată sub nr. 713 din 31 august 2010 și suspendarea executării aceleiași decizii până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

În fapt, în contextul modificărilor legislative, concretizate în speță prin conținutul dispozițiilor art. IV alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2010, privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale, potrivit cărora toate societățile beneficiare a autorizației de antrepozit fiscal trebuiau să se reautorizeze, la data de 01 august 2010 SC I.D.C. SRL - Filiala Arad, antrepozitar autorizat din raza de competență a D.J.A.O.V. Arad a depus cerere privind reautorizarea antrepozitului fiscal din 31 august 2010. La cererea astfel formulată, recurenta-reclamantă a anexat informațiile privind antrepozitul fiscal, declarația privind capacitatea tehnologică de producție, declarația privind volumul de producție ce s-ar putea realiza, declarația privind programul de lucru, modul de calcul al garanției (propunere), toate declarațiile fiind formulate pe propria răspundere a societății.

Ulterior depunerii cererii de reautorizare, în baza autorizației valabile, prin adresa din 20 ianuarie 2011 SC I.D.C. SRL Filiala Arad, a solicitat recalcularea garanției bancare (actualizare anuală a garanției, cu obligația de a fi depusă până la 15 ianuarie 2011) în conformitate cu prevederile art. 206 54 din Legea nr. 571/2003 și pct. 108 din H.G. nr 44/2004. În urma verificării celor declarate prin documentele însoțitoare și luând în considerare verificările la fata locului consemnate prin Procesul-Verbal de Control nr. 2084 din 15 martie 2011, s-a luat hotărârea finală, consemnată prin Decizia nr. 14/BA din 01 aprilie 2011, parte integranta a autorizației, prin care s-a stabilit valoarea reactualizata a garanției în suma de 112.500 euro pe care antrepozitarul avea obligația să o constituie în 30 de zile din momentul comunicării 11 aprilie 2011 (data poștei).

Curtea apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. instanța de fond apreciind corect asupra legalității Deciziei nr. 125 din 30 iunie 2011 prin care s-a revocat autorizația de antrepozit fiscal, aceasta fiind emisă în aplicarea dispozițiilor art. 206 28 alin. (2) lit. c) și f) din Codul fiscal deoarece recurenta înregistra datorii fiscale restante mai vechi de 60 de zile și nu a constituit garanția în conformitate cu prevederile art. 206 54 din Codul fiscal. În cauză, Curtea apreciază că nu există motiv de casare cu trimitere pentru efectuarea expertizei contabile, probă respinsă în mod corect de prima instanță ca neutilă cauzei.

Aceasta deoarece nu se poate reține că debitul reprezentând datorii fiscale restante mai vechi de 60 de zile este contestat în condițiile în care acest debit a fost stabilit, anterior prezentului litigiu prin decizii de impunere emise de organele fiscale, decizii care nu au fost contestate de recurenta-reclamantă. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat în cauză decizia de revocare a antrepozitului din 30 iunie 2011 fiind legal emisă în baza art. 206 28 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal potrivit cărora autoritatea competentă poate revoca autorizația pentru un antrepozit fiscal în situația în care antrepozitul autorizat înregistrează obligații fiscale la bugetul consolidat, mai vechi de 60 de zile față de termenul legal de plată.

În speță, cuantumul garanției pe care antrepozitarul trebuia să-l constituie în cazul reautorizării a fost calculat în conformitate cu art. 206 54 din Legea nr 571/2003 și pct. 108 din H.G. nr. 44/2004 așa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 54/2010, în cazul reautorizării. Mai mult decât atât, suma reținută de autorități coincide cu suma înscrisa în propunerea depusă și cu declarația pe proprie răspundere a administratorului privind capacitatea maxima de producție în conformitate cu prevederile pct. 86 alin (9) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal cu modificările și completările ulterioare, care conține date referitoare la capacitatea maximă de producție la nivelul unui an, program de funcționare.

Relevant în speță, aspect reținut și de instanța de fond, la fila 7 ultimul paragraf din considerente, este faptul că recurenta-reclamantă nu a înțeles niciodată să conteste Decizia nr. 14/BA din 01 aprilie 2011, prin autoritățile competente au stabilit valoarea reactualizată a garanției în suma de 112.500 euro. Deși nu a contestat Decizia nr. 14/BA din 1 aprilie 2011 prin care s-a stabilit valoarea reactualizată a garanției, recurenta apreciază că îndeplinirea condițiilor legale pentru diminuarea garanției cu 50%. În mod corect s-a apreciat de prima instanță că nu poate beneficia recurenta de micșorarea garanției deoarece înregistra obligații fiscale restante stabilite prin acte fiscale care nu au fost contestate de către recurentă.

Decizia administrativă prin care s-a reținut faptul că recurenta nu se califică pentru clemența fiscală pretinsă a fost adoptată în temeiul dispozițiilor art. 108 alin. (29) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora în cazul antrepozitarului autorizat ori al destinatarului înregistrat, Comisia sau, după caz, Comisia teritorială aprobă reducerea garanției, la cerere, cu 50%, în situația în care în ulmii 2 ani consecutivi de activitate pentru care a fost autorizat nu a înregistrat obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, pentru care s-a dispus executarea garanției și a fost începută procedura de executare silită.

Concret, în ceea ce o privește pe recurentă, organele administrativ fiscale au reținut-o în debit cu obligații fiscale pe care aceasta, în lipsa oricărei plângeri ori a unei eventuale cenzuri judecătorești, le consideră nelegale, apreciindu-se ca nejustificând calitatea de debitoare pentru respectivele creanțe fiscale. Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312(1) și (2) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC I.D.C. SRL Filiala Arad prin administrator judiciar Casa de Insolvență R. S.P.R.L. împotriva Sentinței nr. 176 din 20 martie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2014. Procesat de GGC - NN