ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4750/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4750/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față,
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanțele cauzei
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de
Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta
SC E.B.C. SA, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, a
solicitat să se dispună suspendarea măsurii de blocare a accesului său la
aplicația EMCS-RO și la orice altă aplicație conexă sau sub-aplicație a
acesteia, precum și a înregistrării ca nevalidă în domeniul SEED a autorizației
de antrepozit fiscal nr. RO0120604PP01 al cărei titular este, până la
pronunțarea instanței de fond asupra legalității acestei înregistrări.
Ulterior, reclamanta
a depus cereri completatoare la acțiune. Prin cererea completatoare din data de
25 noiembrie 2011, reclamanta și-a modificat acțiunea, solicitând anularea
Deciziei nr. 159 din 31 august 2011 emisă de Ministerul Finanțelor Publice -
Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate;
Anularea parțială a Deciziei nr. 175 din 30 septembrie 2011 emisă de Ministerul
Finanțelor Publice - Comisiei pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse
Accizelor Armonizate, în sensul anulării art. 3 din această decizie.
În susținerea
cererii, reclamanta a arătat că Decizia nr. 159 emisă de Comisia pentru
Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate fost emisă și
motivată post factum, după formularea de către societate a plângerii prealabile
și a cererii de suspendare.
În scopul de a
acoperi vidul administrativ dintre momentul blocării efective a accesului
societății la cele două sisteme informatice (01 septembrie 2011) și momentul
comunicării efective a acestei decizii (22 septembrie 2011), Decizia contestată
poartă data de 31 august 2011, deși nu a fost niciodată comunicată societății
în răstimpul de aproape o lună de zile cât și-a produs efectele "din
umbră", deși societatea era singurul subiect de drept afectat de
conținutul acesteia, cu încălcarea tuturor principiilor care guvernează
emiterea actului administrative.
Reclamanta a mai
arătat că decizia contestată a fost comunicată societății la aproximativ 22 de
zile de la data pretinsei emiteri de către o cu totul altă entitate decât cea
emitentă - Direcția Generală de Management al Domeniilor Reglementate Specific
și poartă număr oficial de ieșire din registrul public al acestei Direcții,
nicidecum al entității publice emitente.
Consecința juridică
este aceea că, în lipsa comunicării actului administrativ unilateral cu
caracter individual către unicul destinatar al acestuia, actul administrativ
nu-și produce efectele juridice pentru care a fost emis până la data emiterii
sale efective, deoarece nu poate retroactiva, astfel încât și măsura blocării
accesului la cele două sisteme informatice pe perioada cât acest act nu a fost
în vigoare este nelegală și abuzivă. A făcut referire la prevederile art. 206
28
alin. (7) din C. fisc. și ale art. 9 alin. (4) C. vam. comunitar.
Reclamanta a susținut
că, potrivit dispozițiilor art. 206
24
alin. (8) C. fisc., în cursul
soluționării cererii de reautorizare, perioada de valabilitate a autorizației
de antrepozit fiscal se prelungește până la data soluționării cererii de
reautorizare.
Cererea de
reautorizare a fost formulată pe data de 29 iunie 2011, cu 63 de zile înainte
de data expirării.
În condițiile în care
decizia de revocare produce efecte de la data comunicării, comunicare ce
implică în mod necesar soluționarea cererii, este evident că dacă această
soluționare a cererii intervine cu depășirea perioadei de 60 de zile, ea va
produce efecte numai de la acea dată, pe perioada anterioară până la comunicare
autorizația producându-și efectele.
În cauză, pârâtele au
blocat accesul la aplicația EMCS-RO la momentul cât încă era oficial în vigoare
autorizația de antrepozit fiscal veche, societatea aflându-se în plină
procedură de reautorizare.
Reclamanta a mai
susținut că Decizia nr. 159/2011 este nemotivată și că nemotivarea unui act
administrativ constituie de plano un motiv de nulitate a acestuia, actul
administrativ trebuind să fie motivat în fapt și în drept cu suficientă
claritate, astfel încât să permită într-un mod transparent cunoașterea cauzelor
care au determinat pierderea sau restrângerea unor drepturi subiective sau a
unor interese legitime. În Decizia nr. 159 nu se menționează motivele de
respingere ale cererii de reautorizare ca antrepozit fiscal, presupusul motiv
de refuz desprinzându-se din trimiterile făcute de autoritate în preambulul
actului. După aceste precizări făcute în partea introductivă a actului
administrativ nu mai urmează o motivare propriu-zisă a actului administrativ,
prin care să se explice cum se coroborează temeiurile de drept pe care le
enumera autoritatea cu probele de care dispune și de ce se impune adoptarea
măsurii dispuse. Aparent, unicul motiv de respingere a cererii de reautorizare
a antrepozitului fiscal al societății îl constituie existența unor obligații
fiscale pretins nestinse, pe care societatea le-ar fi datorat bugetului de
stat.
Or, în cauză,
pretinsele sume datorate cu titlu de obligații fiscale de către subscrisa
trebuiau a fi compensate din oficiu cu creanțele fiscale avute de societate
asupra bugetului de stat, care erau de o valoare superioară pretinselor datorii
invocate de autoritatea publică pârâtă.
În acest sens,
reclamanta a invocat dispozițiile art. 116 alin. (4) și alin. (6) C. proc.
fisc.: "... compensarea operează de drept la data la care creanțele există
deodată, fiind deopotrivă certe, lichide și exigibile", respectiv
"Compensarea se constată de către organul fiscal competent, la cererea
debitorului sau din oficiu."
De asemenea, a
precizat că, deși avea de primit de la bugetul de stat o sumă de peste 900.000
RON la data de 01 septembrie 2011 - înainte de comunicarea efectivă a Deciziei
nr. 159, societatea a achitat integral întreaga pretinsă restanță la bugetul de
stat, cu toate că nu avea obligația legală să o facă, în condițiile existenței
unei creanțe reciproce superioare asupra bugetului public.
Prin întâmpinarea
formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Hotărârea instanței
de fond
Prin Sentința nr.
4013 din data de 14 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei astfel cum a
fost precizată, a anulat Decizia nr. 159 din 31 august 2011 și parțial Decizia
nr. 175 din 30 septembrie 2011 emise de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia
pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate, în
sensul că a anulat art. 3 din această decizie și a obligat pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse
Accizelor Armonizate să plătească reclamantei suma de 28 RON cheltuieli de
judecată.
Pentru a pronunța
această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanta SC E.B.C.
SA face parte din categoria contribuabililor mijlocii, iar la data intrării în
vigoare a O.U.G. nr. 4/2010 deținea autorizație de antrepozit fiscal valabilă
până la 31 august 2011 - termenul de începere a valabilității fiind 01
septembrie 2008. Față de această situație, societatea a depus cerere de
reautorizare în condițiile alin. (7) al art. 206
24
din Legea nr.
571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare,
documentația depusă fiind analizată cu prioritate, astfel încât să poată fi
luată o decizie referitoare la cererea de reautorizare până la data expirării
autorizației de antrepozit fiscal.
Prin Decizia nr. 159
din 31 august 2011 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru
Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizare a fost respinsă
cererea prin care reclamanta a solicitat reautorizarea antrepozitului fiscal,
reclamanta formulând la data de 23 septembrie 2011 contestație împotriva
acestei decizii.
Prin Decizia nr. 175
din 30 septembrie 2011 de soluționare a plângerii prealabile, s-a admis
contestația formulată de reclamantă și s-a aprobat cererea de reautorizare a
antrepozitului. S-a stabilit că decizia va produce efecte doar de la data
reautorizării, respectiv de la data de 01 octombrie 2011, dată de la care
urmează să devină valabilă autorizația de antrepozit fiscal nr. RO 01120604
PP01.
Instanța de fond a
reținut că s-a stabilit că decizia va produce efecte doar de la data
reautorizării, respectiv 01 octombrie 2011, dată de la care urmează să devină
valabilă autorizația de antrepozit fiscal nr. RO 01120604 PP01.
Instanța de fond a
reținut că pârâta nu a menționat expres că revocă actul administrativ contestat
de reclamantă - Decizia nr. 159 din 31 august 2011, cu toate că a fost admisă
contestația. A mai reținut că autorizația reclamantei de antrepozit fiscal nr.
RO 01120604 PP01 emisă reclamantei a expirat la data de 31 august 2011, în
conformitate cu prevederile art. 206
24
alin. (2) lit. g) din C.
fisc.
Efectele Deciziei nr.
175 din 30 septembrie 2011 constau în faptul că pentru perioada 22 septembrie
2011 (data la care i-a fost comunicată pârâtei Decizia nr. 159 din 31 august
2011 de respingere a cererii de autorizare) - 30 septembrie 2011( dată la care
a fost emisă Decizia nr. 175 din 30 septembrie 2011), reclamanta nu a
funcționat în baza unei autorizații valabile de antrepozit fiscal.
Dispozițiile art. 206
28
alin. (7) din C. fisc. prevăd că "Decizia de suspendare sau de revocare a
autorizației de antrepozit fiscal produce efecte de la data comunicării sau de
la o altă dată cuprinsă în aceasta, după caz". Totodată, art. 9 alin. (4)
C. vam. comunitar prevede generic că în această materie "revocarea sau
modificarea deciziei produce efecte de la data comunicării."
Așadar, conform
dispozițiilor art. 206
24
alin. (8) C. fisc., în cursul soluționării
cererii de reautorizare, perioada de valabilitate a autorizației de antrepozit
fiscal se prelungește până la data soluționării cererii de reautorizare.
În condițiile în care
decizia de revocare produce efecte de la data comunicării, comunicare ce
implică în mod necesar soluționarea cererii, este evident că dacă această
soluționare a cererii intervine cu depășirea perioadei de 60 de zile, ea va
produce efecte numai de la acea dată, pe perioada anterioară până la comunicare
autorizația producându-și efectele.
Analizând conținutul
Deciziei nr. 159 din 31 august 2011, instanța de fond a reținut că în aceasta
nu se menționează motivele de respingere ale cererii de reautorizare ca
antrepozit fiscal. Astfel, aparent unicul motiv de respingere a cererii de
reautorizare a antrepozitului fiscal al societății îl constituie existența unor
obligații fiscale pretins nestinse, pe care reclamanta le-ar fi datorat
bugetului de stat.
Din analiza actelor
de la dosarul cauzei, rezultă în mod evident că pretinsele sume datorate cu
titlu de obligații fiscale de reclamantă trebuiau a fi compensate din oficiu cu
creanțele fiscale avute de aceasta asupra bugetului de stat, care erau de o
valoare superioară pretinselor datorii invocate de autoritatea publică pârâtă,
în acest sens fiind reținute dispozițiile art. 116 alin. (4) și (6) C. proc.
fisc.
Astfel, din
conținutul certificatului de atestare fiscală nr. 6708A din 23 iunie 2011,
rezultă că, în timp ce avea obligații de plată de 433.475 RON, reclamanta avea
totodată TVA de recuperat de la bugetul de stat în valoare de 434.011 RON,
rezultând după compensare o creanță în favoarea reclamantei în sumă de 536 RON.
De asemenea, din certificatul de atestare fiscală nr. 8012A din 23 iunie 2011,
reiese că, în timp ce avea obligații de plată de 468.187 RON, reclamanta avea
totodată TVA de recuperat de la bugetul de stat în valoare de 760.464 RON,
rezultând după compensare o creanță în favoarea societății în sumă de 292.277
RON.
Față de
considerentele de fapt și de drept analizate, judecătorul fondului a apreciat
că acțiunea reclamantei este întemeiată.
Recursul declarat
împotriva Sentinței nr. 4.013 din data de 14 iunie 2012 a Curții de Apel
București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Împotriva hotărârii
instanței de fond au declarat recurs Autoritatea Națională a Vămilor și
Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii
sale de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 304
1
,
pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a arătat în esență, următoarele:
- Hotărârea instanței
de fond a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Consideră recurenta
că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității
procesual pasive a Autorității Naționale a Vămilor invocate prin întâmpinare și
prin completare la întâmpinare.
Arată recurenta că
inițial reclamanta a solicitat suspendarea măsurilor de blocare a accesului la
aplicația EMCS - RO și ulterior și-a completat acțiunea solicitând anularea
Deciziilor nr. 159 din 31 august 2011 și nr. 175 din 30 septembrie 2011 emise
ulterior promovării acțiunii de Ministerul Finanțelor Publice - București,
Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate.
Instanța a soluționat cauza fără a se pronunța asupra excepțiilor invocate de
autoritățile vamale, întemeiate pe faptul că actele a căror anulare a fost
solicitată nu erau emise de Autoritatea Națională a Vămilor și nici nu a
rezultat care este actul vătămător emis de Autoritatea Națională a Vămilor.
În motivarea cererii
sale de recurs, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - a arătat în esență
următoarele:
- Hotărârea
pronunțată este nelegală și netemeinică deoarece în raport de obiectul cererii
reclamantei privind constatarea împrejurării că la data de 31 august 2011,
societatea avea obligații datorate bugetului de stat însă, din culpa
Ministerului Finanțelor Publice - nu au fost compensate cu sume datorate
societății de către organele fiscale,
- Instanța de fond
trebuia să constate că Ministerul Finanțelor Publice, respectiv Comisia din
cadrul Ministerului Finanțelor Publice - nu avea competențe în a gestiona
procedura de compensare a creanțelor reclamantei cu sumele datorate bugetului
de stat.
Această prerogativă,
arată recurentul, este stabilită prin art. 33 din O.G. nr. 92/2003 în sarcina
organului fiscal care a emis Certificatul de Atestare Fiscală nr. 6708 din 23
august 2011 - Direcția Generală a Finanțelor Publice - Municipiul București,
care nu este parte în această cauză.
- Recurentul arată că
acțiunea societății reclamante a rămas fără obiect întrucât contestația
administrativă a fost admisă, prin Decizia nr. 175 din 30 septembrie 2011 emisă
de Comisie s-a admis contestația formulată de reclamată și s-a aprobat cererea
de reautorizare.
- În ceea ce privește
situația de fapt, se arată de către recurent că reclamanta face parte din
categoria contribuabililor mijlocii și deținea la data intrării în vigoare a
O.U.G. nr. 4/2010, autorizație de antrepozit fiscal valabilă până la data de 31
august 2011.
Din certificatul de
Atestare fiscală nr. 6708 A din 23 iunie 2011 rezulta că SC E.B.C. SA
înregistra pe de o parte obligații de plată restante la buget iar pe de altă
parte sume negative de TVA, solicitate la rambursare.
Întrucât Direcția
Generală a Finanțelor Publice - București - Administrația pentru Contribuabili
Mijlocii a comunicat prin Adresa nr. 30078 A din 30 august 2011 faptul că
deconturile au fost încadrate cu risc fiscal ridicat, cererea de reautorizare a
fost reînscrisă pe ordinea de zi în data de 31 august 2011, iar reclamanta nu a
făcut dovada achitării, Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse
armonizate a respins cererea de reautorizare a antrepozitului fiscal prin
Decizia nr. 159 din 31 august 2011. Acest lucru a condus la încetarea
valabilității autorizației ca efect al împlinirii termenului pentru care a fost
emisă iar invalidarea autorizației în registrul SEED - înseamnă expirarea
termenului de valabilitate al autorizației și nu este efectul Deciziei nr. 159
din 31 august 2011.
Se mai arată că la
data soluționării plângerii prealabile, fiind achitate sumele datorate
bugetului, contestația a fost admisă și reautorizarea aprobată.
De asemenea, a mai
arătat recurentul Ministerul Finanțelor Publice - că potrivit art. 206
28
alin. (8) din Legea nr. 571/2003 în vigoare la data de 2 septembrie 2011,
contestarea deciziei de suspendare, revocare sau anulare a autorizației de
antrepozit fiscal nu suspendă efectele juridice ale acestei decizii pentru
perioada soluționării contestației pe cale administrativă.
Mai arată că
dispozițiile art. 206
24
alin. (8) din Legea nr. 571/2003 au intrat
în vigoare la data de 2 septembrie 2011 iar valabilitatea autorizației de
antrepozit fiscal a reclamantei a încetat la data de 1 septembrie 2011.
Prin urmare, solicită
recurentul admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate și pe fond
respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.
Procedura în fața
instanței de recurs
Intimata - reclamantă
SC E.B.C. SA a formulat întâmpinare la cererile de recurs și a solicitat
respingerea acestora ca nefondate.
Consideră reclamanta
că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu-și poate invoca propria culpă
pentru că nu a adus la cunoștință reclamantei lipsurile cererii de reautorizare
care a fost făcută în termenul prevăzut de lege.
Față de modul atipic
de soluționare a procedurii prealabile, autoritățile au dus la o aparentă
rezolvare a intereselor societății, fiind nevoie de introducerea prezentei
acțiuni, deci nu se poate reține lipsa de obiect a acțiunii reclamantei.
În ceea ce privește
condițiile pentru reautorizarea ca antrepozit fiscal se arată că acestea erau
îndeplinite încă de la data cererii de reautorizare.
De asemenea, s-a mai
arătat că durata prelungită a controlului fiscal în scopul soluționării cererii
de rambursare, a dus la posibilitatea pentru autoritățile publice de a invoca
lipsa unei creanțe a reclamantei față de stat și neincidența compensării.
Se mai arată că și
recursul Autorității Naționale a Vămilor este nefondat, această autoritate
fiind cea care a declanșat litigiul.
Considerentele și
soluția instanței de recurs
Analizând cererile de
recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum și în
conformitate cu prevederile art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte
constată că sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Recursul Autorității
Naționale a Vămilor
În fapt, se reține că
prin acțiunea înregistrată la data de 12 septembrie 2011, reclamanta - intimată
SC E.B.C. SA a chemat în judecată Autoritatea Națională a Vămilor - solicitând
în temeiul art. 14 și următoarele din Legea nr. 554/2004, suspendarea măsurii
de blocare a accesului său la aplicația EMCS - RO și la orice aplicație conexă
sau subaplicație a acesteia precum și a înregistrării ca nevalidă în domeniul
SEED a autorizației de antrepozit fiscal nr. RO0120604 PP01 - până la
pronunțarea instanței de fond.
La termenul din 25
noiembrie 2011, reclamanta - intimată și-a întregit și modificat obiectul
prezentei cauze, solicitând anularea Deciziei nr. 159 din 31 august 2011 emisă
de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operațiunilor de
Produse Supuse Accizelor Armonizate, anularea parțială a Deciziei nr. 175 din
30 septembrie 2011 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru
Autorizarea Operațiunilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate în sensul
anulării art. 3 din această decizie.
Potrivit art. 5 cap.
I din Ordinul vicepreședintelui Agenția Națională de Administrare Fiscală nr.
7.630 din 18 noiembrie 2010 - privind accesul operatorilor economici la
aplicația EMCS - RO de control al mișcărilor cu produse accizabile în regim
suspensiv de accize: "Accesul operatorilor economici la aplicația EMCS -
RO se realizează pe baza unei autorizații eliberate de Autoritatea Națională a
Vămilor - Direcția de tehnologie a informației, comunicații și statistică
vamală".
Acest acces al
operatorilor economici la aplicația EMCS - RO - și eliberarea autorizației este
realizată în urma depunerii unei documentații între care se afla și autorizația
de antrepozit fiscal.
Dat fiind faptul că
prin acțiunea modificată și completată s-a solicitat anularea parțială a
Deciziei nr. 175 din 30 septembrie 2011, în sensul anulării art. 3 din această
decizie, cu referire la data la care devine valabilă autorizația reclamantei de
antrepozit fiscal, rezultă cu evidență că această hotărâre va trebui să fie
opozabilă și pârâtei Autoritatea Națională a Vămilor care va permite accesul la
aplicația EMCS - RO.
De asemenea, se
reține că reclamanta a formulat contestația administrativă la data de 1
septembrie 2011 - la Secretariatul Comisiei pentru autorizări și la Autoritatea
Națională a Vămilor Constanța - motivele invalidării autorizației având efecte
practice imediate în ceea ce privește accesul la aplicația EMCS - RO.
Prin urmare, se
consideră că prin admiterea acțiunii și anularea în parte a art. 3 din Decizia
nr. 175/2011 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia de Autorizare a
Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, instanța de fond a considerat
implicit că Autoritatea Națională a Vămilor are calitate procesual pasivă -
litigiul fiind declanșat de către Autoritatea Națională a Vămilor.
Față de cele arătate
mai sus, se va respinge recursul Autorității Naționale a Vămilor ca nefondat.
Recursul Ministerului
Finanțelor
- În ceea ce privește
necompetența Comisiei pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Accizabile
Armonizate - în a gestiona procedura de compensare a creanțelor reclamantei cu
sumele datorate bugetului de stat.
Înalta Curte, apreciază
că în speță nu s-a susținut că este competentă Comisia pentru Autorizare, să
opereze compensarea între sumele pretinse datorate cu titlu de obligații
fiscale cu creanțele fiscale avute de societatea reclamantă asupra bugetului de
stat.
Instanța de fond în
mod corect a arătat că această compensare operează de drept sau la cererea
debitorului în conformitate cu art. 116 alin. (6) C. proc. fisc.
- Referitor la
împrejurarea rămânerii fără obiect a acțiunii reclamantei întrucât contestația
administrativă a fost admisă prin Decizia nr. 175 din 30 septembrie 2011.
Înalta Curte constată
că reclamanta-intimată a solicitat anularea art. 3 din Decizia nr. 75/2011 -
privind data de la care devine valabilă autorizația de antrepozit fiscal nr. RO
0120604P P01, considerând că trebuia să se dispună reautorizarea antrepozitului
fiscal de la data expirării autorizației 1 septembrie 2011 și nu 1 octombrie
2011 - data reautorizării - prin urmare existând obiectul acțiunii, întrucât
interesele societății au fost parțial rezolvate, nefiind revocată Decizia nr.
159 din 31 august 2011.
- Motivul de recurs
referitor la neîndeplinirea condițiilor pentru reautorizare la momentul
emiterii Deciziei nr. 159/2011.
Se reține că instanța
de fond a apreciat corect că reclamanta-intimată a formulat cerere pentru
reautorizare cu 63 zile înainte de expirarea vechii autorizații, cu respectarea
prevederilor art. 206
24
C. fisc. în forma în vigoare la data
formulării cererii, respectiv la data de 28 iunie 2011.
Decizia nr. 159 din
31 august 2011 de respingere a cererii prin care reclamanta a solicitat
reautorizarea a fost comunicată acesteia la data de 22 septembrie 2011.
Dacă din
certificatele de atestare fiscală nr. 6708 A din 23 iunie 2011 și nr. 8012A din
23 iunie 2011 depuse la cererea de reautorizare rezultă că societatea
reclamantă figura cu sume obligatorii de plată la bugetul de stat dar și cu
sume de rambursat indicate în actul administrativ și de către instanța de fond,
pârâtul trebuia să solicite informații suplimentare dacă avea nelămuriri, să
comunice care sunt în opinia sa lipsurile cererii formulate în termenul legal
de reclamantă.
Recurentul nu își
poate invoca propria culpă, respectiv a organelor competente din subordinea sa,
acestea eventual puteau semnala anumite nelămuriri pe care le aveau. Reclamanta
a achitat la 1 septembrie 2011 obligațiile fiscale chiar și în condițiile în
care avea sume de TVA de rambursat în cuantum superior obligațiilor fiscale
datorate bugetului de stat, fiind interesată în reautorizarea antrepozitului fiscal.
Prin urmare, așa cum
a apreciat în mod corect instanța de fond, pârâta recurentă trebuia să
soluționeze cererea de reautorizare în termenul legal (60 de zile conform art.
206
24
alin. (1) și alin. (7) C. fisc.), să solicite în acest termen
informațiile necesare, să comunice nelămuririle pe care le avea, societății
reclamante.
Potrivit art. 206
22
alin. (11) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal: "Direcția de
Specialitate poate solicita de la diferite structuri centrale și teritoriale
din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și respectiv Agenția Națională de
Administrare Fiscală, orice alte informații și documente, pe care le consideră
necesare în soluționarea cererilor înregistrate."
- În ceea ce privește
obligațiile fiscale restante la bugetul de stat consolidat, ca motiv principal
de respingere a cererii de reautorizare prin Decizia nr. 159/2011, se constată
că potrivit art. 116 alin. (4) C. proc. fisc. - "Dacă legea nu prevede
astfel, compensarea operează de drept de la data la care creanțele există
deodată, fiind deopotrivă certe lichide și exigibile", iar în conformitate
cu art. 116 alin. (6) C. proc. fisc. "Compensarea se constată de către
organul fiscal competent, la cererea debitorului sau din oficiu".
În mod corect a
reținut instanța de fond și incidența acestor prevederi legale, dat fiind
faptul că în cauză erau îndeplinite condițiile pentru reautorizare, iar
autoritatea a comunicat decizia de respingere a cererii cu o întârziere de 20
zile de la emiterea acesteia, iar prin Decizia nr. 175/2011 prima decizie nu a
fost constatată ca nelegală prin prisma prevederilor mai sus arătate.
Organul de
soluționare a contestației societății reclamante, a constatat doar împrejurarea
că nu există datorii restante la bugetul de stat, fără a reține că la data
formulării și soluționării cererii de reautorizare, erau îndeplinite
condițiile. Acest raționament al autorității pârâte este greșit, iar art. 3 din
Decizia nr. 175/2011 - este în mod corect apreciat nelegal de instanța de fond,
reclamanta fiind prejudiciată prin atitudinea culpabilă a autorității fiscale.
Având în vedere tot
ansamblul probator, desfășurarea întregii proceduri de reautorizare, Înalta
Curte constată că stabilirea de către autoritatea fiscală a valabilității
autorizației de antrepozit fiscal de la data de 1 octombrie 2011, în condițiile
îndeplinirii condiției de reautorizare de către reclamantă de la data
formulării cererii, denotă un formalism excesiv care nu este proporțional cu
scopul legii și anume acela de a nu avea datorii la bugetul de stat.
Aceste datorii oricum
fuseseră achitate cu 20 zile înainte, iar autoritățile fiscale aveau obligația
de a declanșa procedura de compensare.
Prevederile art. 206
28
alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal modificat și completat
prin O.G. nr. 30/2011 - în vigoare la data de 2 septembrie 2011 care se referă
la contestarea deciziei de suspendare/revocare sau anulare a autorizației de
antrepozit fiscal - nu sunt aplicabile cererii de reautorizare formulate de
reclamanta - intimată la data de 28 iunie 2011 - și în consecință efectele
juridice ale deciziei de soluționare sunt suspendate pe perioada soluționării
contestației în procedura administrativă.
Temeiul legal al
soluției adoptate în recurs
Față de cele arătate
mai sus, constatând că nu există motive care să atragă modificarea sau casarea
hotărârii recurate, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.
civ. se vor respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile
declarate de Autoritatea Națională a Vămilor și Ministerul Finanțelor Publice
împotriva Sentinței civile nr. 4.013 din 14 iunie 2012 a Curții de Apel
București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 29 martie 2013.
Procesat de AM