ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4750/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC E.B.C. SA, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, a solicitat să se dispună suspendarea măsurii de blocare a accesului său la aplicația EMCS-RO și la orice altă aplicație conexă sau sub-aplicație a acesteia, precum și a înregistrării ca nevalidă în domeniul SEED a autorizației de antrepozit fiscal nr. RO0120604PP01 al cărei titular este, până la pronunțarea instanței de fond asupra legalității acestei înregistrări. Ulterior, reclamanta a depus cereri completatoare la acțiune.

Prin cererea completatoare din data de 25 noiembrie 2011, reclamanta și-a modificat acțiunea, solicitând anularea Deciziei nr. 159 din 31 august 2011 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate; Anularea parțială a Deciziei nr. 175 din 30 septembrie 2011 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Comisiei pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, în sensul anulării art. 3 din această decizie. În susținerea cererii, reclamanta a arătat că Decizia nr. 159 emisă de Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate fost emisă și motivată post factum, după formularea de către societate a plângerii prealabile și a cererii de suspendare.

În scopul de a acoperi vidul administrativ dintre momentul blocării efective a accesului societății la cele două sisteme informatice (01 septembrie 2011) și momentul comunicării efective a acestei decizii (22 septembrie 2011), Decizia contestată poartă data de 31 august 2011, deși nu a fost niciodată comunicată societății în răstimpul de aproape o lună de zile cât și-a produs efectele "din umbră", deși societatea era singurul subiect de drept afectat de conținutul acesteia, cu încălcarea tuturor principiilor care guvernează emiterea actului administrative. Reclamanta a mai arătat că decizia contestată a fost comunicată societății la aproximativ 22 de zile de la data pretinsei emiteri de către o cu totul altă entitate decât cea emitentă - Direcția Generală de Management al Domeniilor Reglementate Specific și poartă număr oficial de ieșire din registrul public al acestei Direcții, nicidecum al entității publice emitente.

Consecința juridică este aceea că, în lipsa comunicării actului administrativ unilateral cu caracter individual către unicul destinatar al acestuia, actul administrativ nu-și produce efectele juridice pentru care a fost emis până la data emiterii sale efective, deoarece nu poate retroactiva, astfel încât și măsura blocării accesului la cele două sisteme informatice pe perioada cât acest act nu a fost în vigoare este nelegală și abuzivă. A făcut referire la prevederile art. 206 28 alin. (7) din C. fisc. și ale art. 9 alin. (4) C. vam. comunitar. Reclamanta a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 206 24 alin. (8) C. fisc., în cursul soluționării cererii de reautorizare, perioada de valabilitate a autorizației de antrepozit fiscal se prelungește până la data soluționării cererii de reautorizare.

Cererea de reautorizare a fost formulată pe data de 29 iunie 2011, cu 63 de zile înainte de data expirării. În condițiile în care decizia de revocare produce efecte de la data comunicării, comunicare ce implică în mod necesar soluționarea cererii, este evident că dacă această soluționare a cererii intervine cu depășirea perioadei de 60 de zile, ea va produce efecte numai de la acea dată, pe perioada anterioară până la comunicare autorizația producându-și efectele. În cauză, pârâtele au blocat accesul la aplicația EMCS-RO la momentul cât încă era oficial în vigoare autorizația de antrepozit fiscal veche, societatea aflându-se în plină procedură de reautorizare.

Reclamanta a mai susținut că Decizia nr. 159/2011 este nemotivată și că nemotivarea unui act administrativ constituie de plano un motiv de nulitate a acestuia, actul administrativ trebuind să fie motivat în fapt și în drept cu suficientă claritate, astfel încât să permită într-un mod transparent cunoașterea cauzelor care au determinat pierderea sau restrângerea unor drepturi subiective sau a unor interese legitime. În Decizia nr. 159 nu se menționează motivele de respingere ale cererii de reautorizare ca antrepozit fiscal, presupusul motiv de refuz desprinzându-se din trimiterile făcute de autoritate în preambulul actului. După aceste precizări făcute în partea introductivă a actului administrativ nu mai urmează o motivare propriu-zisă a actului administrativ, prin care să se explice cum se coroborează temeiurile de drept pe care le enumera autoritatea cu probele de care dispune și de ce se impune adoptarea măsurii dispuse.

Aparent, unicul motiv de respingere a cererii de reautorizare a antrepozitului fiscal al societății îl constituie existența unor obligații fiscale pretins nestinse, pe care societatea le-ar fi datorat bugetului de stat. Or, în cauză, pretinsele sume datorate cu titlu de obligații fiscale de către subscrisa trebuiau a fi compensate din oficiu cu creanțele fiscale avute de societate asupra bugetului de stat, care erau de o valoare superioară pretinselor datorii invocate de autoritatea publică pârâtă. În acest sens, reclamanta a invocat dispozițiile art. 116 alin. (4) și alin. (6) C. proc.

fisc.: "... compensarea operează de drept la data la care creanțele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide și exigibile", respectiv "Compensarea se constată de către organul fiscal competent, la cererea debitorului sau din oficiu." De asemenea, a precizat că, deși avea de primit de la bugetul de stat o sumă de peste 900.000 RON la data de 01 septembrie 2011 - înainte de comunicarea efectivă a Deciziei nr. 159, societatea a achitat integral întreaga pretinsă restanță la bugetul de stat, cu toate că nu avea obligația legală să o facă, în condițiile existenței unei creanțe reciproce superioare asupra bugetului public. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 4013 din data de 14 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei astfel cum a fost precizată, a anulat Decizia nr. 159 din 31 august 2011 și parțial Decizia nr. 175 din 30 septembrie 2011 emise de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate, în sensul că a anulat art. 3 din această decizie și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate să plătească reclamantei suma de 28 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Reclamanta SC E.B.C.

SA face parte din categoria contribuabililor mijlocii, iar la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 4/2010 deținea autorizație de antrepozit fiscal valabilă până la 31 august 2011 - termenul de începere a valabilității fiind 01 septembrie 2008. Față de această situație, societatea a depus cerere de reautorizare în condițiile alin. (7) al art. 206 24 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, documentația depusă fiind analizată cu prioritate, astfel încât să poată fi luată o decizie referitoare la cererea de reautorizare până la data expirării autorizației de antrepozit fiscal. Prin Decizia nr. 159 din 31 august 2011 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizare a fost respinsă cererea prin care reclamanta a solicitat reautorizarea antrepozitului fiscal, reclamanta formulând la data de 23 septembrie 2011 contestație împotriva acestei decizii.

Prin Decizia nr. 175 din 30 septembrie 2011 de soluționare a plângerii prealabile, s-a admis contestația formulată de reclamantă și s-a aprobat cererea de reautorizare a antrepozitului. S-a stabilit că decizia va produce efecte doar de la data reautorizării, respectiv de la data de 01 octombrie 2011, dată de la care urmează să devină valabilă autorizația de antrepozit fiscal nr. RO 01120604 PP01. Instanța de fond a reținut că s-a stabilit că decizia va produce efecte doar de la data reautorizării, respectiv 01 octombrie 2011, dată de la care urmează să devină valabilă autorizația de antrepozit fiscal nr. RO 01120604 PP01. Instanța de fond a reținut că pârâta nu a menționat expres că revocă actul administrativ contestat de reclamantă - Decizia nr. 159 din 31 august 2011, cu toate că a fost admisă contestația.

A mai reținut că autorizația reclamantei de antrepozit fiscal nr. RO 01120604 PP01 emisă reclamantei a expirat la data de 31 august 2011, în conformitate cu prevederile art. 206 24 alin. (2) lit. g) din C. fisc. Efectele Deciziei nr. 175 din 30 septembrie 2011 constau în faptul că pentru perioada 22 septembrie 2011 (data la care i-a fost comunicată pârâtei Decizia nr. 159 din 31 august 2011 de respingere a cererii de autorizare) - 30 septembrie 2011( dată la care a fost emisă Decizia nr. 175 din 30 septembrie 2011), reclamanta nu a funcționat în baza unei autorizații valabile de antrepozit fiscal. Dispozițiile art. 206 28 alin. (7) din C. fisc. prevăd că "Decizia de suspendare sau de revocare a autorizației de antrepozit fiscal produce efecte de la data comunicării sau de la o altă dată cuprinsă în aceasta, după caz". Totodată, art. 9 alin. (4) C. vam.

comunitar prevede generic că în această materie "revocarea sau modificarea deciziei produce efecte de la data comunicării." Așadar, conform dispozițiilor art. 206 24 alin. (8) C. fisc., în cursul soluționării cererii de reautorizare, perioada de valabilitate a autorizației de antrepozit fiscal se prelungește până la data soluționării cererii de reautorizare. În condițiile în care decizia de revocare produce efecte de la data comunicării, comunicare ce implică în mod necesar soluționarea cererii, este evident că dacă această soluționare a cererii intervine cu depășirea perioadei de 60 de zile, ea va produce efecte numai de la acea dată, pe perioada anterioară până la comunicare autorizația producându-și efectele.

Analizând conținutul Deciziei nr. 159 din 31 august 2011, instanța de fond a reținut că în aceasta nu se menționează motivele de respingere ale cererii de reautorizare ca antrepozit fiscal. Astfel, aparent unicul motiv de respingere a cererii de reautorizare a antrepozitului fiscal al societății îl constituie existența unor obligații fiscale pretins nestinse, pe care reclamanta le-ar fi datorat bugetului de stat. Din analiza actelor de la dosarul cauzei, rezultă în mod evident că pretinsele sume datorate cu titlu de obligații fiscale de reclamantă trebuiau a fi compensate din oficiu cu creanțele fiscale avute de aceasta asupra bugetului de stat, care erau de o valoare superioară pretinselor datorii invocate de autoritatea publică pârâtă, în acest sens fiind reținute dispozițiile art. 116 alin. (4) și (6) C. proc.

fisc. Astfel, din conținutul certificatului de atestare fiscală nr. 6708A din 23 iunie 2011, rezultă că, în timp ce avea obligații de plată de 433.475 RON, reclamanta avea totodată TVA de recuperat de la bugetul de stat în valoare de 434.011 RON, rezultând după compensare o creanță în favoarea reclamantei în sumă de 536 RON. De asemenea, din certificatul de atestare fiscală nr. 8012A din 23 iunie 2011, reiese că, în timp ce avea obligații de plată de 468.187 RON, reclamanta avea totodată TVA de recuperat de la bugetul de stat în valoare de 760.464 RON, rezultând după compensare o creanță în favoarea societății în sumă de 292.277 RON. Față de considerentele de fapt și de drept analizate, judecătorul fondului a apreciat că acțiunea reclamantei este întemeiată.

Recursul declarat împotriva Sentinței nr. 4.013 din data de 14 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Împotriva hotărârii instanței de fond au declarat recurs Autoritatea Națională a Vămilor și Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii sale de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 304 1 , pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a arătat în esență, următoarele: - Hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Consideră recurenta că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesual pasive a Autorității Naționale a Vămilor invocate prin întâmpinare și prin completare la întâmpinare.

Arată recurenta că inițial reclamanta a solicitat suspendarea măsurilor de blocare a accesului la aplicația EMCS - RO și ulterior și-a completat acțiunea solicitând anularea Deciziilor nr. 159 din 31 august 2011 și nr. 175 din 30 septembrie 2011 emise ulterior promovării acțiunii de Ministerul Finanțelor Publice - București, Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate. Instanța a soluționat cauza fără a se pronunța asupra excepțiilor invocate de autoritățile vamale, întemeiate pe faptul că actele a căror anulare a fost solicitată nu erau emise de Autoritatea Națională a Vămilor și nici nu a rezultat care este actul vătămător emis de Autoritatea Națională a Vămilor.

În motivarea cererii sale de recurs, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - a arătat în esență următoarele: - Hotărârea pronunțată este nelegală și netemeinică deoarece în raport de obiectul cererii reclamantei privind constatarea împrejurării că la data de 31 august 2011, societatea avea obligații datorate bugetului de stat însă, din culpa Ministerului Finanțelor Publice - nu au fost compensate cu sume datorate societății de către organele fiscale, - Instanța de fond trebuia să constate că Ministerul Finanțelor Publice, respectiv Comisia din cadrul Ministerului Finanțelor Publice - nu avea competențe în a gestiona procedura de compensare a creanțelor reclamantei cu sumele datorate bugetului de stat.

Această prerogativă, arată recurentul, este stabilită prin art. 33 din O.G. nr. 92/2003 în sarcina organului fiscal care a emis Certificatul de Atestare Fiscală nr. 6708 din 23 august 2011 - Direcția Generală a Finanțelor Publice - Municipiul București, care nu este parte în această cauză. - Recurentul arată că acțiunea societății reclamante a rămas fără obiect întrucât contestația administrativă a fost admisă, prin Decizia nr. 175 din 30 septembrie 2011 emisă de Comisie s-a admis contestația formulată de reclamată și s-a aprobat cererea de reautorizare. - În ceea ce privește situația de fapt, se arată de către recurent că reclamanta face parte din categoria contribuabililor mijlocii și deținea la data intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 4/2010, autorizație de antrepozit fiscal valabilă până la data de 31 august 2011. Din certificatul de Atestare fiscală nr. 6708 A din 23 iunie 2011 rezulta că SC E.B.C. SA înregistra pe de o parte obligații de plată restante la buget iar pe de altă parte sume negative de TVA, solicitate la rambursare.

Întrucât Direcția Generală a Finanțelor Publice - București - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii a comunicat prin Adresa nr. 30078 A din 30 august 2011 faptul că deconturile au fost încadrate cu risc fiscal ridicat, cererea de reautorizare a fost reînscrisă pe ordinea de zi în data de 31 august 2011, iar reclamanta nu a făcut dovada achitării, Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse armonizate a respins cererea de reautorizare a antrepozitului fiscal prin Decizia nr. 159 din 31 august 2011. Acest lucru a condus la încetarea valabilității autorizației ca efect al împlinirii termenului pentru care a fost emisă iar invalidarea autorizației în registrul SEED - înseamnă expirarea termenului de valabilitate al autorizației și nu este efectul Deciziei nr. 159 din 31 august 2011. Se mai arată că la data soluționării plângerii prealabile, fiind achitate sumele datorate bugetului, contestația a fost admisă și reautorizarea aprobată.

De asemenea, a mai arătat recurentul Ministerul Finanțelor Publice - că potrivit art. 206 28 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 în vigoare la data de 2 septembrie 2011, contestarea deciziei de suspendare, revocare sau anulare a autorizației de antrepozit fiscal nu suspendă efectele juridice ale acestei decizii pentru perioada soluționării contestației pe cale administrativă. Mai arată că dispozițiile art. 206 24 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 au intrat în vigoare la data de 2 septembrie 2011 iar valabilitatea autorizației de antrepozit fiscal a reclamantei a încetat la data de 1 septembrie 2011. Prin urmare, solicită recurentul admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate și pe fond respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

Procedura în fața instanței de recurs Intimata - reclamantă SC E.B.C. SA a formulat întâmpinare la cererile de recurs și a solicitat respingerea acestora ca nefondate. Consideră reclamanta că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu-și poate invoca propria culpă pentru că nu a adus la cunoștință reclamantei lipsurile cererii de reautorizare care a fost făcută în termenul prevăzut de lege. Față de modul atipic de soluționare a procedurii prealabile, autoritățile au dus la o aparentă rezolvare a intereselor societății, fiind nevoie de introducerea prezentei acțiuni, deci nu se poate reține lipsa de obiect a acțiunii reclamantei. În ceea ce privește condițiile pentru reautorizarea ca antrepozit fiscal se arată că acestea erau îndeplinite încă de la data cererii de reautorizare.

De asemenea, s-a mai arătat că durata prelungită a controlului fiscal în scopul soluționării cererii de rambursare, a dus la posibilitatea pentru autoritățile publice de a invoca lipsa unei creanțe a reclamantei față de stat și neincidența compensării. Se mai arată că și recursul Autorității Naționale a Vămilor este nefondat, această autoritate fiind cea care a declanșat litigiul. Considerentele și soluția instanței de recurs Analizând cererile de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum și în conformitate cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru următoarele considerente: Recursul Autorității Naționale a Vămilor În fapt, se reține că prin acțiunea înregistrată la data de 12 septembrie 2011, reclamanta - intimată SC E.B.C.

SA a chemat în judecată Autoritatea Națională a Vămilor - solicitând în temeiul art. 14 și următoarele din Legea nr. 554/2004, suspendarea măsurii de blocare a accesului său la aplicația EMCS - RO și la orice aplicație conexă sau subaplicație a acesteia precum și a înregistrării ca nevalidă în domeniul SEED a autorizației de antrepozit fiscal nr. RO0120604 PP01 - până la pronunțarea instanței de fond. La termenul din 25 noiembrie 2011, reclamanta - intimată și-a întregit și modificat obiectul prezentei cauze, solicitând anularea Deciziei nr. 159 din 31 august 2011 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operațiunilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, anularea parțială a Deciziei nr. 175 din 30 septembrie 2011 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operațiunilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate în sensul anulării art. 3 din această decizie.

Potrivit art. 5 cap. I din Ordinul vicepreședintelui Agenția Națională de Administrare Fiscală nr. 7.630 din 18 noiembrie 2010 - privind accesul operatorilor economici la aplicația EMCS - RO de control al mișcărilor cu produse accizabile în regim suspensiv de accize: "Accesul operatorilor economici la aplicația EMCS - RO se realizează pe baza unei autorizații eliberate de Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția de tehnologie a informației, comunicații și statistică vamală". Acest acces al operatorilor economici la aplicația EMCS - RO - și eliberarea autorizației este realizată în urma depunerii unei documentații între care se afla și autorizația de antrepozit fiscal.

Dat fiind faptul că prin acțiunea modificată și completată s-a solicitat anularea parțială a Deciziei nr. 175 din 30 septembrie 2011, în sensul anulării art. 3 din această decizie, cu referire la data la care devine valabilă autorizația reclamantei de antrepozit fiscal, rezultă cu evidență că această hotărâre va trebui să fie opozabilă și pârâtei Autoritatea Națională a Vămilor care va permite accesul la aplicația EMCS - RO. De asemenea, se reține că reclamanta a formulat contestația administrativă la data de 1 septembrie 2011 - la Secretariatul Comisiei pentru autorizări și la Autoritatea Națională a Vămilor Constanța - motivele invalidării autorizației având efecte practice imediate în ceea ce privește accesul la aplicația EMCS - RO.

Prin urmare, se consideră că prin admiterea acțiunii și anularea în parte a art. 3 din Decizia nr. 175/2011 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia de Autorizare a Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, instanța de fond a considerat implicit că Autoritatea Națională a Vămilor are calitate procesual pasivă - litigiul fiind declanșat de către Autoritatea Națională a Vămilor. Față de cele arătate mai sus, se va respinge recursul Autorității Naționale a Vămilor ca nefondat. Recursul Ministerului Finanțelor - În ceea ce privește necompetența Comisiei pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Accizabile Armonizate - în a gestiona procedura de compensare a creanțelor reclamantei cu sumele datorate bugetului de stat.

Înalta Curte, apreciază că în speță nu s-a susținut că este competentă Comisia pentru Autorizare, să opereze compensarea între sumele pretinse datorate cu titlu de obligații fiscale cu creanțele fiscale avute de societatea reclamantă asupra bugetului de stat. Instanța de fond în mod corect a arătat că această compensare operează de drept sau la cererea debitorului în conformitate cu art. 116 alin. (6) C. proc. fisc.

- Referitor la împrejurarea rămânerii fără obiect a acțiunii reclamantei întrucât contestația administrativă a fost admisă prin Decizia nr. 175 din 30 septembrie 2011. Înalta Curte constată că reclamanta-intimată a solicitat anularea art. 3 din Decizia nr. 75/2011 - privind data de la care devine valabilă autorizația de antrepozit fiscal nr. RO 0120604P P01, considerând că trebuia să se dispună reautorizarea antrepozitului fiscal de la data expirării autorizației 1 septembrie 2011 și nu 1 octombrie 2011 - data reautorizării - prin urmare existând obiectul acțiunii, întrucât interesele societății au fost parțial rezolvate, nefiind revocată Decizia nr. 159 din 31 august 2011. - Motivul de recurs referitor la neîndeplinirea condițiilor pentru reautorizare la momentul emiterii Deciziei nr. 159/2011.

Se reține că instanța de fond a apreciat corect că reclamanta-intimată a formulat cerere pentru reautorizare cu 63 zile înainte de expirarea vechii autorizații, cu respectarea prevederilor art. 206 24 C. fisc. în forma în vigoare la data formulării cererii, respectiv la data de 28 iunie 2011. Decizia nr. 159 din 31 august 2011 de respingere a cererii prin care reclamanta a solicitat reautorizarea a fost comunicată acesteia la data de 22 septembrie 2011. Dacă din certificatele de atestare fiscală nr. 6708 A din 23 iunie 2011 și nr. 8012A din 23 iunie 2011 depuse la cererea de reautorizare rezultă că societatea reclamantă figura cu sume obligatorii de plată la bugetul de stat dar și cu sume de rambursat indicate în actul administrativ și de către instanța de fond, pârâtul trebuia să solicite informații suplimentare dacă avea nelămuriri, să comunice care sunt în opinia sa lipsurile cererii formulate în termenul legal de reclamantă.

Recurentul nu își poate invoca propria culpă, respectiv a organelor competente din subordinea sa, acestea eventual puteau semnala anumite nelămuriri pe care le aveau. Reclamanta a achitat la 1 septembrie 2011 obligațiile fiscale chiar și în condițiile în care avea sume de TVA de rambursat în cuantum superior obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat, fiind interesată în reautorizarea antrepozitului fiscal. Prin urmare, așa cum a apreciat în mod corect instanța de fond, pârâta recurentă trebuia să soluționeze cererea de reautorizare în termenul legal (60 de zile conform art. 206 24 alin. (1) și alin. (7) C. fisc.), să solicite în acest termen informațiile necesare, să comunice nelămuririle pe care le avea, societății reclamante.

Potrivit art. 206 22 alin. (11) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal: "Direcția de Specialitate poate solicita de la diferite structuri centrale și teritoriale din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și respectiv Agenția Națională de Administrare Fiscală, orice alte informații și documente, pe care le consideră necesare în soluționarea cererilor înregistrate." - În ceea ce privește obligațiile fiscale restante la bugetul de stat consolidat, ca motiv principal de respingere a cererii de reautorizare prin Decizia nr. 159/2011, se constată că potrivit art. 116 alin. (4) C. proc. fisc. - "Dacă legea nu prevede astfel, compensarea operează de drept de la data la care creanțele există deodată, fiind deopotrivă certe lichide și exigibile", iar în conformitate cu art. 116 alin. (6) C. proc.

fisc. "Compensarea se constată de către organul fiscal competent, la cererea debitorului sau din oficiu". În mod corect a reținut instanța de fond și incidența acestor prevederi legale, dat fiind faptul că în cauză erau îndeplinite condițiile pentru reautorizare, iar autoritatea a comunicat decizia de respingere a cererii cu o întârziere de 20 zile de la emiterea acesteia, iar prin Decizia nr. 175/2011 prima decizie nu a fost constatată ca nelegală prin prisma prevederilor mai sus arătate. Organul de soluționare a contestației societății reclamante, a constatat doar împrejurarea că nu există datorii restante la bugetul de stat, fără a reține că la data formulării și soluționării cererii de reautorizare, erau îndeplinite condițiile.

Acest raționament al autorității pârâte este greșit, iar art. 3 din Decizia nr. 175/2011 - este în mod corect apreciat nelegal de instanța de fond, reclamanta fiind prejudiciată prin atitudinea culpabilă a autorității fiscale. Având în vedere tot ansamblul probator, desfășurarea întregii proceduri de reautorizare, Înalta Curte constată că stabilirea de către autoritatea fiscală a valabilității autorizației de antrepozit fiscal de la data de 1 octombrie 2011, în condițiile îndeplinirii condiției de reautorizare de către reclamantă de la data formulării cererii, denotă un formalism excesiv care nu este proporțional cu scopul legii și anume acela de a nu avea datorii la bugetul de stat. Aceste datorii oricum fuseseră achitate cu 20 zile înainte, iar autoritățile fiscale aveau obligația de a declanșa procedura de compensare.

Prevederile art. 206 28 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal modificat și completat prin O.G. nr. 30/2011 - în vigoare la data de 2 septembrie 2011 care se referă la contestarea deciziei de suspendare/revocare sau anulare a autorizației de antrepozit fiscal - nu sunt aplicabile cererii de reautorizare formulate de reclamanta - intimată la data de 28 iunie 2011 - și în consecință efectele juridice ale deciziei de soluționare sunt suspendate pe perioada soluționării contestației în procedura administrativă. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de cele arătate mai sus, constatând că nu există motive care să atragă modificarea sau casarea hotărârii recurate, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. se vor respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Autoritatea Națională a Vămilor și Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței civile nr. 4.013 din 14 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2013. Procesat de AM