ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 726/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași la 9 septembrie 2015, sub numărul x/2015, reclamanta RNP-Romsilva - Direcția Silvică Călărași, în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Oltenița, S.C. A. S.R.L., S.C. Docuri S.A. și Municipiul Oltenița, a solicitat instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: - obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul forestier proprietatea publică a Statului Român, situat în tarlaua T 87, respectiv: Consiliul Local al Municipiului Oltenița terenul în suprafață de 246.511,10 mp., pârâta S.C. A. S.R.L. suprafața de 19.988,897 mp. cu număr cadastral x, cumpărată de la CL Oltenița prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/27.07.2007 și pârâta S.C. Docuri S.A. suprafața de 20.000 mp., cu număr cadastral x, cumpărată de la CL Oltenița prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/13.06.2008. În subsidiar, reclamanta a solicitat următoarele: - rectificarea Cărții Funciare nr. 3703/Oltenița, cu nr. cadastral x pentru suprafața de 286.500.00 mp. (28.65 ha); - rectificarea Cărții Funciare nr. 4003/Oltenița, cu nr. cadastral x pentru suprafața de 286500.00 mp. (28.65 ha); - anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.07.2007 încheiat între Consiliul Local Oltenița - în calitate de vânzător și pârâta S.C. A. S.R.L. - în calitate de cumpărător pentru suprafața revendicată. - anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/13.06.2008, încheiat între Municipiul Oltenița - în calitate de vânzător și S.C. Docuri S.A. La 1 octombrie 2015 Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, respectiv AJFP Călărași a formulat cerere de intervenție în interes propriu, prin care a revendicat terenul, solicitând și constatarea nulității actelor de vânzare către cele două societăți pârâte, solicitând și constatarea nulității actelor de vânzare către cele două societăți pârâte a acestor terenuri forestiere din domeniul public al statului. La 20 aprilie 2017 a fost admisă în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de către Statul Român.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 552 din 14.06.2017, Tribunalul Călărași a admis excepția lipsei calității procesuale active în cererea în revendicare invocată de către pârâta Docuri S.A. Galați și, în consecință, a respins acțiunea în revendicare formulată de către reclamanta RNP Romsilva - Direcția Silvică Călărași împotriva pârâtei Docuri S.A. Galați pentru lipsa calității procesuale active. A respins excepția autorității de lucru judecat invocată de către pârâta Docuri S.A. Galați în cererile privind anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2008 și în rectificare Carte funciară și de către pârâții Municipiul Oltenița și Consiliul Local al Municipiului Oltenița, în tot. A respins în totalitate acțiunea formulată de către reclamanta RNP Romsilva - Direcția Silvică Călărași în contradictoriu cu pârâții Docuri S.A. Galați, A. S.R.L. București, Municipiul Oltenița și Consiliul Local al Municipiului Oltenița și cu Statul Român. A respins cererea de intervenție formulată de către Statul Român. A admis în parte cererea de cheltuieli judecată a pârâtei Docuri S.A. Galați și, în consecință, a fost obligată reclamanta RNP Romsilva- Direcția Silvică Călărași către aceasta la plata sumei de 84.998,63 RON cheltuieli judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 235A din 27 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași; a admis apelul declarat de reclamanta R.N.P. Romsilva - Direcția Silvică Călărași și apelul incident formulat de pârâta S.C. Docuri S.A. împotriva aceleiași sentințe; a schimbat, în parte, sentința apelată, astfel: A admis excepția autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 2524/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea contractului de vânzare cumpărare nr. x din 13.06.2008 și a respins acest capăt de cerere, în contradictoriu cu pârâta S.C. Docuri S.A., ca fiind inadmisibil, efect al autorității de lucru judecat; a fost obligată reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva la plata către pârâta S.C. Docuri S.A. a sumei de 21.100 RON, cheltuieli de judecată în primă instanță, compusă din 1.100 RON onorariu expert și 20.000 RON onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Au fost obligați apelanții Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Regia Națională a Pădurilor Romsilva la plata către apelanta S.C. Docuri S.A. a sumei de 10.000 RON, cheltuieli de judecată în apel, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin decizia civilă nr. 437 din 27 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile formulate de reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Călărași și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași, împotriva deciziei civile nr. 235A din 27 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. A casat decizia recurată și a trimis cauza, pentru o nouă judecată, Curții de Apel București.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă. Prin decizia nr. 1892A din 2 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, în rejudecare, a admis apelurile declarate de reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Călărași, de pârâta S.C. Docuri S.A. și de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași împotriva sentinței civile nr. 552/14.06.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Călărași, secția civilă și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că: - a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Regia Națională a Pădurilor Romsilva; - a admis excepția autorității de lucru judecat în privința cererii având ca obiect declararea nulității absolute a contractului nr. x/2008 și a respins cererea formulată de reclamant și cererea de intervenție principală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru autoritate de lucru judecat; - a obligat reclamanta RNP Romsilva și intervenientul principal Statul Român să plătească pârâtei S.C. Docuri S.A. suma de 21.100 RON reprezentând cheltuieli de judecată; - a menținut dispozițiile sentinței cu privire la respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de Romsilva și a cererii de intervenție principală formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; - a obligat apelanții Romsilva și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publică să plătească apelantei S.C. Docuri S.A. suma de 10.000 RON cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1892A din 2 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, au declarat recurs reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva -Direcția Silvică Călărași și intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași. În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta RNP-Romsilva, Direcția Silvică Călărași a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.: 1. Hotărârea instanței de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare pronunțate de Înalta Curte. În acest sens, recurenta arată că, prin decizia menționată anterior, se reține calitatea procesuală activă a RNP Romsilva care a formulat acțiunea în revendicare și se subliniază că instanța de apel trebuie să analizeze fondul acțiunii în revendicare imobiliare prin compararea titlurilor de proprietate. Însă, după casare, instanța de apel reține puterea de lucru judecat în raport de sentința nr. 1843/2004, pronunțată de Judecătoria Oltenița, precum și faptul că Înalta Curte recunoaște, în decizia nr. 2524 din 16 septembrie 2019, efectele sentinței civile anterior menționate prin care s-a constatat dreptul de proprietate al Consiliul Local Oltenița asupra unei suprafețe de teren agricol extravilan de aproximativ 67 ha, din care face parte și terenul din prezenta cauză. Susține că interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material constă în faptul că instanța de apel a reținut greșit că sentința civilă nr. 1843/2004, pronunțată într-o acțiune în constatare, are autoritate de lucru judecat și poate paraliza acțiunea în realizare, respectiv prezenta acțiune în revendicare, iar Consiliul Local Oltenița, deși este organ deliberativ, neavând patrimoniu, poate fi proprietar. Învederează că instanța de apel reține, în mod greșit, și că efectul puterii de lucru judecat vizează soluția pronunțată în acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare. Consideră că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit decizia civilă nr. 2524 din 16 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că, în această decizie, instanța supremă nu se pronunță cu privire la motivul de nulitate contând în faptul că vânzătorul din contractele de vânzare-cumpărare, Consiliul Local Oltenița, nu poate fi proprietar, ci se reține că nu s-a invocat un element nou după pronunțarea sentinței civile nr. 1843/2004 care să schimbe condițiile de analiză a dreptului de proprietate al statului. În opinia recurentului, acest element nou este prezenta acțiune în revendicare imobiliară care presupune compararea titlurilor de proprietate, comparare ce nu a fost făcută de instanța de apel. Apreciază că nu există autoritate de lucru judecat sub aspectul cauzei întrucât în decizia nr. 2524 din 16 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost analizat motivul de nulitate absolută al lipsei calității de proprietar al Consiliului Local Oltenița, în raport de dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001. Cu referire la dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 16 din Legea nr. 26/1996, art. 1, art. 6, art. 11 și art. 19 alin. (1) din Legea nr. 46/2008, precum și la decizii de speță ale Înaltei Curți, arată că terenurile în litigiu, cuprinse în amenajamentele silvice sunt proprietate publică a statului, administrată de RNP Romsilva. 2. Instanța de apel, interpretând și aplicând greșit normele de drept material deduse judecății, a constatat că în dosarul finalizat cu sentința nr. 1843/2004, pronunțată de Judecătoria Oltenița, au fost prezentate aceleași dovezi și invocate aceleași temeiuri de drept, respectiv amenajamentele silvice drept dovadă a dreptului de proprietate publică a statului, ca în prezentul litigiu. Cu referire la înscrisurile administrate în dosarele finalizate prin pronunțarea sentinței nr. 1843 din 29 noiembrie 2004 de Judecătoria Oltenița, care nu a avut la bază un document real de stabilire a unui drept de proprietate în favoarea consiliului local și deciziei nr. 2524 din 16 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care reține puterea de lucru judecat numai sub aspectul nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și a intabulării, arată că, în speță, dovada proprietății publice nu se poate face decât printr-o acțiune în revendicare imobiliară prin compararea titlurilor de proprietate. 3. Afirmă că acțiunea în revendicare este importantă pentru că tinde să recunoască fondul dreptului, nu doar faptul posesiei și presupune o consultare a titlurilor de proprietate. 4. Consideră că instanța de apel a încălcat dispozițiile Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, care a statuat că proprietarul unui teren nu poate opta între aplicarea legilor fondului funciar și a dreptului comun în materie; în speță, Legea nr. 18/1991, ca lege specială, înlătură aplicarea dreptului comun. Prin decizia atacată a fost admisă greșit excepția autorității de lucru judecat și din perspectiva faptului că, în prezent, terenul revendicat este înregistrat în evidențele OCPI Călărași ca teren forestier proprietate publică a Statului Român, iar terenul ce face obiectul dosarului finalizat prin sentința civilă nr. 1843 din 29 noiembrie 2004 a Judecătoriei Oltenița este în categoria agricol intravilan, adresa OCPI avută în vedere în acel dosar nefiind reală. Apreciază că sentința menționată nu poate modifica regimul juridic al terenului, ci doar constată un drept de proprietate preexistent anului 1986, care trebuie valorificat conform prevederilor Legii nr. 18/1991, astfel că nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat în fața unei acțiuni în revendicare. 5. Sub același aspect, arată că nu este îndeplinită condiția triplei identități din punct de vedere al obiectului cererilor de chemare în judecată. În continuarea memoriului de recurs este prezentată situația de fapt din speță și argumentele pentru care recurenta apreciază că cererea de chemare în judecată trebuie admisă. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași a formulat următoarele critici: Excepția autorității de lucru judecat a fost greșit admisă întrucât obiectul cererilor de chemare în judecată, finalizate prin sentința civilă nr. 1843 din 29 noiembrie 2004 a Judecătoriei Oltenița și decizia nr. 2524 din 16 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost de constatare nulitate act și acțiune în constatare, iar prezentul dosar are ca obiect acțiune în revendicare. Sentința civilă nr. 1843/2004 pronunțată de Judecătoria Oltenița în dosarul nr. x/2004 nu modifică regimul juridic al terenului aflat în litigiu, ci constată un drept de proprietate preexistent anului 1986, pentru un teren ce ar fi trebuit retrocedat conform prevederilor Legii nr. 18/1991. Arată că sentința menționată anterior a constatat dreptul de proprietate al Consiliului Local Oltenița pentru un teren agricol intravilan, în timp ce terenul revendicat în prezentul dosar este teren forestier proprietate publică a Statului Român. Referitor la decizia nr. 2524/2014 a instanței supreme, obiectul acestei cereri a fost constatarea unei nulități absolute, iar în prezenta cauza se solicită anularea contractelor de vânzare-cumpărare, cele două nulități având regimuri juridice distincte, prin urmare nici această hotărâre nu poate avea autoritate de lucru judecat. Revendicarea imobiliară este acțiunea reală prin care RNP prin Direcția Silvica Călărași cere să i se recunoască un drept de proprietate asupra terenului forestier înregistrat în Amenajamentul silvic UP III Frasin Ulmeni, unitățile amenajistice 5,6,7, de care a fost deposedată. Aceleași solicitări le-a avut și Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin cererea de intervenție promovată.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 04 februarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta RNP - Romsilva - Direcția Silvică Călărași și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași împotriva deciziei civile nr. 1892A din 2 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la 18 martie 2021, în ședință publică.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinările formulate, intimata S.C Docuri S.A a solicitat, în principal, nulitatea recursurilor declarate în cauză, iar în subsidiar, respingerea acestora, ca nefondate, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinarea formulată, recurenta reclamantă Regia Națională a Pădurilor Romsilva -Direcția Silvică Călărași a opinat că recursul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași este întemeiat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În esență, reclamanta a promovat o acțiune în revendicare a unui teren forestier despre care susține că este proprietate publică a statului fiind inclus în amenajamentele silvice asupra cărora exercită un drept de administrare. Ea s-a îndreptat împotriva Consiliului Local Oltenița și împotriva a două societăți comerciale, pârâte în cauză, care au cumpărat de la autoritatea publică locală suprafețe din acest teren, solicitând și constatarea nulității contractelor de cumpărare. Pretențiile reclamantei sunt susținute și de intervenientul Statul român prin reprezentantul său legal, Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de titular al dreptului de proprietate publică asupra fondului forestier. Autorul societăților cumpărătoare, pârâtul Consiliul Local Oltenița opune reclamantei sentința civilă nr. 1843/2004 a Judecătoriei Oltenița prin care s-a constatat dreptul de proprietate al Consiliului Local cu privire la suprafața de 670.862,50 mp. De asemenea, într-un litigiu anterior finalizat prin pronunțarea deciziei nr. 2524/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, instanța reținând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței nr. 1834/2004 pronunțată de Judecătoria Oltenița în legătură cu dreptul de proprietate al vânzătorului. În acest sens a constatat că vânzătorul din contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate se solicită, autoritate publică de stat, și-a înscris dreptul de proprietate privată în cartea funciară, acesta fiind un drept constituit în condițiile Legii nr. 18/1991, constatat prin hotărâri de consiliu local ca făcând parte din patrimoniul local și confirmat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. S-a reținut în considerentele deciziei Înaltei Curți că hotărârea judecătorească care constată dreptul de proprietate privată al vânzătorului a fost pronunțată în contradictoriu cu cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate publică, iar această hotărâre definitivă și irevocabilă față de terți, categorie în care se includ reclamanta și instanța, are putere de lucru judecat, adică statuările sale nu mai pot fi puse în discuție, nu mai pot fi rediscutate, deoarece, în caz contrar, se încalcă principiul securității și certitudinii juridice, principii consacrate atât de dreptul național, prin art. 1200 alin. (4) din C. civ., cât și de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin decizia atacată, Curtea de apel a respins acțiunea în nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. x/2008 reținând efectul negativ al autorității de lucru judecat, respectiv identitatea de părți, obiect și cauză, cauza de nulitate invocată în ambele cazuri fiind apartenența imobilului înstrăinat la domeniul public. Referitor la acțiunea în nulitatea contactului de vânzare cumpărare nr. x/27.07.2007 încheiat între Consiliul Local Oltenița - în calitate de vânzător și pârâta S.C. A. S.R.L, față de care nu s-a reținut, în lipsa unor motive de apel care să permită o astfel de analiză, autoritatea de lucru judecat în manifestarea ei negativă, Curtea de apel a constatat că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu mai permite rediscutarea aspectelor privind proprietatea publică a statului și că vânzătorul nu ar fi proprietar. Similar, în ceea ce privește acțiunea în revendicare, prin decizia recurată în prezent s-a constatat că reclamanta a invocat dreptul de proprietate publică arătând că, pentru ca terenul revendicat să fie proprietatea Consiliului Local Oltenița sau al Municipiului Oltenița, era necesar a se uza de prevederile art. 36 și următoarele din Legea nr. 18/1991 și că, potrivit prevederilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, este interzisă trecerea terenurilor forestiere din domeniul public al unităților administrativ-teritoriale în domeniul privat al acestora prin hotărâre a consiliului local. A reținut instanța de apel că aceste aspecte au fost tranșate prin decizia nr. 2524/2014 a Înaltei Curți, expusă mai sus, reclamanta neputând susține în prezenta cauză, decât cu încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, aspecte contrare celor statuate prin hotărâre judecătorească irevocabilă. De vreme ce, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, căreia i s-a dat eficiență în decizia Înaltei Curți, s-a reținut existența dreptului în patrimoniul unității administrativ teritoriale, a apreciat că nu se mai impune a se proceda la operațiunea de comparare a titlurilor pentru a se verifica care dintre acestea a fost emis cu respectarea tuturor dispozițiilor legale referitoare la constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate. Prin prima critică formulată de recurenta Romsilva se invocă încălcarea dispozițiilor deciziei de casare prin care se sustine ca s-ar fi dispus rejudecarea cauzei pe fondul acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate și nu prin reținerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Critica, încadrabilă în dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., este nefondată. Astfel, este de reținut că prin decizia Înaltei Curți nr. 437 din 27 februarie 2019, cauza a fost trimisă spre rejudecare, constatându-se, contrar celor reținute de instanța de apel în primul ciclu procesual că intervenientul Statul Român, prin reprezentant, a formulat cerere având ca obiect revendicarea terenului aflat în litigiu și că reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva justifică legitimarea procesuală activă în ceea ce privește acțiunea în revendicare, având în vedere dispozițiile art. 11 alin. (10) din Legea nr. 46/2008, coroborate cu cele ale art. 4 alin. (1) și (3) din H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva și aprobarea regulamentului de organizare și funcționare și cu cele ale art. 1 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare a Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva. În considerentele deciziei de casare s-a reținut că prin sentința civilă nr. 1843/2004, pronunțată de Judecătoria Oltenița, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul Consiliul Local Oltenița în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, constatându-se dreptul de proprietate al reclamantului asupra unei suprafețe de teren de aproximativ 67 ha., din care face parte terenul din prezenta cauză. Având în vedere că prin decizia civilă nr. 2524/16 septembrie 2014, decizie în raport de care a fost admisă excepția autorității de lucru judecat, s-a statuat în sensul că nu s-a făcut dovada că terenul vândut la licitație publică era, la momentul vânzării, în proprietatea publică a statului, Înalta Curte a apreciat că, în prezenta cauză, nu mai pot fi rediscutate aspectele invocate de reclamantă și de intervenient în sensul că terenul ar fi fost proprietatea publică a statului, fiind scos din circuitul civil, și că vânzătorul nu ar fi fost proprietar. De asemenea, a reținut că reclamanta și intervenientul nu au invocat vreun element nou intervenit după pronunțarea sentinței civile menționate care să schimbe condițiile de analizare a dreptului de proprietate al statului, elementele de fapt și de drept pe care se sprijină cererea de declarare a nulității contractului fiind aceleași ca la momentul pronunțării sentinței civile nr. 1843/2004. Totodată, verificând dezlegările date de instanța de apel criticilor privitoare la capetele de cerere prin care s-a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/27 iulie 2007 și nr. x/13 iunie 2008, prin care s-a susținut încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 46/2008, art. 861 din C. civ. și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în sensul nerespectării procedurii de trecere a terenurilor aflate în proprietatea publică a statului din domeniul public în domeniul privat, Înalta Curte a constatat că aceste susțineri vizează aspecte de nevalabilitate a titlului vânzătorului cu referire la care s-a constatat existența autorității de lucru judecat iar recurenții nu au dezvoltat, în concret, motive de nelegalitate care să vizeze dezlegările instanței de apel sub aspectul analizat, nefiind suficientă reiterarea susținerilor din cererile de sesizare a primei instanțe. Prin urmare, învestită fiind cu motivul de recurs referitor la nerespectarea deciziei de casare care ar fi dispus analiza, în rejudecare, a acțiunii în revendicare pe fond prin compararea titlurilor, Înalta Curte reține că instanța de apel a respectat îndrumările instanței de control judiciar și a soluționat pe fond revendicarea. În acest sens, a aplicat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în privința recunoașterii calității de proprietar a Consiliului local asupra terenului în litigiu, cu consecința infirmării dreptului de proprietate actual al statului, acesta fiind motivul pentru care a menținut soluția primei instanțe de respingere a acțiunii în revendicare. Prin urmare, autoritatea de lucru judecat nu a fost reținută în cauză cu efectul extinctiv, preremptoriu al excepției procesuale, ci ca un mijloc de probă în analiza pe fond a titlurilor exhibate de părți, care a dus la dovedirea existenței dreptului de proprietate al pârâtului. În baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material constând în faptul că instanța de apel a reținut greșit că sentința civilă nr. 1843/2004, pronunțată într-o acțiune în constatare, are autoritate de lucru judecat și poate paraliza acțiunea în realizare, respectiv prezenta acțiune în revendicare, în condițiile în care Consiliul Local Oltenița, organ deliberativ, fără patrimoniu, nu poate fi proprietar. Învederează că instanța de apel a constatat, în mod greșit, și că efectul puterii de lucru judecat vizează soluția pronunțată în acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare, întrucât prin decizia civilă nr. 2524 din 16 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție instanța supremă nu s-a pronunțat cu privire la cauza de nulitate contând în faptul că vânzătorul din contractele de vânzare-cumpărare, Consiliul Local Oltenița, nu poate fi proprietar în raport de dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, ci reține că nu s-a invocat un element nou după pronunțarea sentinței civile nr. 1843/2004 care să schimbe condițiile de analiză a dreptului de proprietate al statului. În opinia recurentei, acest element nou este prezenta acțiune în revendicare imobiliară care presupune compararea titlurilor de proprietate, comparare ce nu a fost făcută de instanța de apel. Critica este nefondată. Astfel, în ceea ce privește acțiunea în nulitatea contractelor, prin decizia de casare din ciclul procesual anterior s-a reținut că, referitor la aspectele de nevalabilitate a titlului vânzătorului cu referire la care s-a constatat existența autorității de lucru judecat recurenții nu au dezvoltat, în concret, critici de nelegalitate referitoare la nulitatea contractelor de vânzare cumpărare. Prin urmare, cele învederate de recurentă nu mai pot constitui obiect de analiză în rejudecare, indiferent de cauza de nulitate invocată. astfel că statuările instanțelor de fond din primul ciclu procesual sub acest aspect au intrat în puterea lucrului judecat. În ceea ce privește aplicarea în procesul de comparare a titlurilor de proprietate a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat art. 430 alin. (2) C. proc. civ., prin care s-a dat prevalență titlului pârâtei paralizându-se acțiunea în revendicare inițiată de reclamantă, instanța de recurs reține următoarele: Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 astfel:, (1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre." Potrivit art. 431 C. proc. civ.: "Efectele lucrului judecat: (1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur). Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză). Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți) întrucât ceea ce se urmărește este evitarea contrazicerilor nu doar între dispozitivele hotărârilor judecătorești, ci și între dispozitivul unei hotărâri și considerentele alteia care a rezolvat un aspect litigios ce are legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății sau evitarea contrazicerilor între așa numitele considerente decizorii ale hotărârilor (cele care conțin intrinsec soluții). Este relevantă însă, în această situație, în considerarea relativității lucrului judecat, identitatea de părți din ambele procese. Aplicând aceste considerații teoretice în speța dedusă judecății, se constată că acțiunea în revendicare presupune verificarea calității de proprietar a părților aflate în conflict. Or, asupra calității Consiliului Local de proprietar al terenului în litigiu a statuat jurisdicțional o instanță chiar în contradictoriu cu Statul român, care, în prezent, contestă cele dezlegate în litigiul anterior și pretinde această calitate pentru el însuși, prin efectul legii, invocând ca temei de drept substanțial dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 16 din Legea nr. 26/1996, art. 1, art. 6, art. 11 și art. 19 alin. (1) din Legea nr. 46/2008, potrivit cărora terenurile în litigiu, cuprinse în amenajamentele silvice sunt proprietate publică a statului, administrată de RNP Romsilva. Toate aceste aserțiuni referitoare la natura juridică a terenului inclus în amenajamentele silvice, precum și la imposibilitatea constituirii dreptului de proprietate în patrimoniul unei autorități deliberative, puteau și trebuiau să fie prezentate în litigiul anterior care a avut ca obiect constatarea existenței acestui drept. Statul Român, prin reprezentanții săi, nu își poate invoca propria culpă procesuală constând în faptul că nu s-a apărat corespunzător în litigiul în care, în contradictoriu cu el, Consiliul local a pretins că este proprietarul terenului aflat la dispoziția sa în baza Legii nr. 18/1991 și a obținut pe cale judiciară o atare recunoaștere. Chiar dacă titlul de proprietate al Consiliului local este reprezentat de o hotărâre declarativă și nu constitutivă de drepturi, cum a susținut recurenta, aceasta a fost pronunțată în contradictoriu cu Statul român astfel că efectul pozitiv al auturității de lucru judecat acționează, în ceea ce îl privește, cu forța probantă a unei prezumții absolute ce nu poate fi răsturnată prin statuări contrare într-un litigiu paralel. A arătat recurenta că sentința nr. 1843/2004 a Judecătoriei Oltenița nu a avut la bază un document real de stabilire a unui drept de proprietate în favoarea Consiliului local, înscrisul ce a constituit mijlocul principal de probă necorespunzând realității. Susținerea este nerelevantă față de raționamentul expus anterior, o hotărâre judecătorească fiind prezumată a spune adevărul până la infirmarea prin căi extraordinare de atac de reformare sau retractare, ce nu au fost utilizate în cauză. A menționat recurenta că decizia nr. 2524/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reține puterea de lucru judecat numai sub aspectul nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și al intabulării, nu și în privința acțiunii în revendicare imobiliare prin compararea titlurilor de proprietate. Aserțiunea este corectă, însă nu infirmă judecata instanței de apel care, reținând excepția autorității de lucru judecat sub latura negativă doar în privința unuia dintre contractele de vânzare cumpărare, a efectuat, în analiza acțiunii în revendicare, o judecată proprie asupra incidenței dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., considerând că aspectele decisive din considerentele celor două hotărâri care consfințesc dreptul de proprietate al Consiliului Local Oltenița asupra terenului revendicat se impun în prezenta cauză și împiedică o statuare contrară. Recurenta consideră că acțiunea în revendicare, ce tinde să recunoască fondul dreptului, nu doar faptul posesiei, presupune o consultare a titlurilor de proprietate și că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că proprietarul unui teren nu poate opta între aplicarea legilor fondului funciar și a dreptului comun în materie, iar în speță Legea nr. 18/1991, ca lege specială, înlătură aplicarea dreptului comun. Critica este, de asemenea, nefondată în condițiile în care, reținând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, corect instanța de apel nu a mai procedat la aplicarea propriu zisă a dispozițiilor Legii nr. 18/1991 în favoarea uneia dintre părți, astfel că decizia în interesul legii menționată de recurentă nu este incidentă în cauză. Totodată, se invocă o lipsă de identitate a obiectului, susținând recurenta că, în prezent, terenul revendicat este înregistrat în evidențele OCPI Călărași ca teren forestier proprietate publică a Statului Român, iar terenul ce face obiectul dosarului finalizat prin sentința civilă nr. 1843 din 29 noiembrie 2004 a Judecătoriei Oltenița era evidențiat în categoria agricol intravilan, adresa OCPI avută în vedere în acel dosar nefiind reală. Consideră că sentința menționată nu poate modifica regimul juridic al terenului, ci a constatat un drept de proprietate preexistent anului 1986, care trebuia valorificat conform prevederilor Legii nr. 18/1991, astfel că nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat în fața unei acțiuni în revendicare. Prin această aserțiune, recurenta reiterează, în realitate, cele susținute anterior în sensul că natura terenului nu a fost corect stabilită în litigiul referitor la constatarea dreptului de proprietate, însă această împrejurare nu tinde la a dovedi existența unui alt obiect asupra căruia poartă judecata. Faptul că dreptul de proprietate ar fost recunoscut în favoarea Consiliului local printr-o aplicare greșită a Legii nr. 18/1991, se constituie într-o critică de nelegalitate a hotărârii anterioare opozabilă recurentei, în calitate de reprezentant al părții litigante din acel litigiu, astfel cum s-a menționat anterior, neputând fi cenzurată cu efectul pretins de recurentă în litigiul pendinte, acela al înlăturării autorității de lucru judecat, întrucât ar infirma puterea obligatorie a acelei hotărâri, care se impune părților între care a fost pronunțată. Cu privire la neîndeplinirea condiției triplei identități din punct de vedere al obiectului cererilor de chemare în judecată, astfel cum s-a arătat, ea a fost reținută în acțiunea în nulitatea contractului de vânzare pentru care s-a admis excepția autorității de lucru judecat sub efectul său negativ. Nu se cere îndeplinirea acestei condiții în privința revendicării, odată ce s-a reținut efectul pozitiv al celor statuate anterior cu privire la calitatea de proprietar a pârâtului asupra terenului pretins de reclamantă. Aceeași susținere a fost formulată, într-o primă critică, și de recurentul intervenient Statul Român, care a arătat că excepția autorității de lucru judecat a fost greșit admisă întrucât obiectul cererilor de chemare în judecată, finalizate prin sentința civilă nr. 1843 din 29 noiembrie 2004 a Judecătoriei Oltenița și, respectiv, decizia nr. 2524 din 16 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost de constatare nulitate act și acțiune în constatare, iar prezentul dosar are ca obiect acțiune în revendicare. Recurentul confundă autoritatea de lucru judecat sub aspectul său negativ, care vine să preîntâmpine contrazicerile între dispozitivele hotărârilor judecătorești, cu cea sub aspect pozitiv, cu privire la care, astfel cum s-a arătat anterior, nu se cere o identitate de obiect și cauză. Or, în privința acțiunii în revendicare, ceea ce s-a reținut este efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, referitor la recunoașterea calității de proprietar al pârâtei asupra terenului revendicat, nu cel negativ care ar fi impus existența triplei identități. Mai consideră recurentul intervenient, formulând o critică similară cu cea a recurentei reclamante, că prin sentința civilă nr. 1843/2004 pronunțată de Judecătoria Oltenița în dosarul x/2004 nu se poate modifica regimul juridic al terenului aflat în litigiu, ci doar se reține un drept de proprietate preexistent anului 1986, pentru un teren ce ar fi trebuit retrocedat conform prevederilor Legii nr. 18/1991. Arată că sentința menționată anterior a constatat dreptul de proprietate al Consiliului Local Oltenița pentru un teren agricol intravilan, în timp ce terenul revendicat în prezentul dosar este teren forestier proprietate publică a Statului Român. Astfel cum s-a arătat anterior, în analiza recursului reclamantei, această critică nu poate fi valorificată întrucât nu constituie un argument prin care se infirmă autoritatea de lucru judecat reținută în cauză, ci reprezintă un aspect de nelegalitate al sentinței pronunțate în anul 2004, în care intervenientul a fost parte, acela fiind cadrul procesual în care putea fi analizat, nefiind permisă efectuarea controlului judiciar de legalitate al unei hotărâri judecătorești pe cale incidentală, într-un litigiu ulterior. Recurentul intervenient mai susține și că obiectul deciziei nr. 2524/2014 a Înaltei Curți a fost constatarea unei nulități absolute, iar în prezenta cauza se solicită anularea contractelor de vânzare-cumpărare, cele două nulități având regimuri juridice distincte, ignorând, pe de o parte, faptul că nu mai poate readuce în analiza instanței de recurs capetele de cerere privind acțiunea în nulitate, față de decizia de casare din ciclul procesual anterior, iar, pe de altă parte, că lipsa identității de cauză juridică este nerelevantă în mecanismul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, reținut în cauză. Sustinerea recurentului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, că prin acțiunea în revendicare imobiliară promovată solicită recunoașterea dreptului de proprietate pe care îl deține în baza legii asupra terenului forestier înregistrat în Amenajamentul silvic, va fi inlaturată întrucat nu ține cont de împrejurarea că, astfel cum s-a arătat anterior, a fost parte în procesul în care s-a statuat asupra dreptului de proprietate al terenului revendicat în favoarea unei alte entități juridice, iar hotărârea irevocabilă are un efect obligatoriu inter partes, ce nu poate fi înlăturat decât prin retractarea acesteia, calitatea de proprietar odată stabilită, nemaiputând fi repusă în discuție în cadrul unei alte judecăți. Ca atare, față de reclamantă și de intervenient, ca reprezentanți ai statului, parte în acel litigiu, hotărârea de constatare a dreptului de proprietate al Consiliului Local Oltenița, pronunțată în contradictoriu cu Statul român, le este opozabilă și are putere obligatorie, împiedicându-i pe aceștia să mai conteste cele statuate sau să prezinte dovada contrară, astfel cum este îngăduit terților față de care o hotărâre judecătorească are semnificația unui fapt juridic, cu valoarea unui simplu mijloc de probă, motiv pentru care susținerile ce țin de substanța dreptului pretins și care ar infirma conținutul acelei hotărâri nu mai pot fi deduse unei alte judecăți distincte. Pentru aceste considerente, nu se poate reține nesocotirea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate. În baza art. 451 alin. (2) C. proc. civ., va obliga pe recurenți la plata, în solidar, către intimata-pârâtă S.C. Docuri S.A. a sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată cu titlu de onorariu avocațial, redus proporțional cu volumul activității în recurs.