ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 374/2018

Instanța de apel, aplicând în mod greșit dispozițiile Legii nr. 46/2008 privind Codul Silvic și ale Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar și încălcând principiul legalității, a stabilit că amenajamentele silvice depuse de către RNP - Romsilva în extras ar face dovada dreptului de proprietate publică al Statului Român, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (a se vedea, în acest sens, parag. 35 - 48 din cererea de recurs).

Instanța de apel, încălcând dispozițiile Codului Civil, ale Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și ale Constituției României, a reținut că nu ar fi întrunite condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea principiului error communis facit jus întrucât cumpărătorul, cu ignorarea prezumțiilor de care se bucură orice act administrativ (legalitate, autenticitate și veridicitate), ar fi trebuit sa constate un pretins caracter nelegal al actelor administrative aduse de către Municipiul Oltenița în dovedirea dreptului de proprietate privată (H.C.L. nr. 51/2001, nr. 27/2005 și nr. 152/2005), fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (a se vedea, în acest sens, parag. 49 - 57 din cererea de recurs).

Instanța de apel, încălcând dispozițiile de drept material ale Codului civil (care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii), a reținut că obligația de garanție contra evicțiunii, fiind un efect specific contractului de vânzare-cumpărare, ar fi aplicabilă doar în cazul unui contract valabil încheiat, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (a se vedea, în acest sens, parag. 58 - 71 din cererea de recurs),

Instanța de apel, încălcând dispozițiile de drept material ale Codului civil (art. 1347 C. civ. 1865), a reținut că sancțiunea rezoluțiunii, fiind un efect specific contractelor sinalagmatice, este aplicabil doar în cazul unui contract valabil încheiat, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (a se vedea, în acest sens, parag. 72 - 82 din cererea de recurs).

Instanța de apel, aplicând în mod greșit dispozițiile de drept material ale Codului civil (care reglementează clauza penală), a reținut că validitatea clauzei penale depinde de validitatea obligației principale a contractului, nu de validitatea obligației contractuale pe care se grefează clauza penală și cu care clauza penală se află în raport de accesorietate, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (a se vedea, în acest sens, parag. 83 - 96 din cererea de recurs). Recurentul face o dezvoltare amplă a motivelor de nelegalitate invocate în cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a pronunțat decizia civilă recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile în materie. Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins excepția inadmisibilității recursului incident invocată de intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru motivele expuse pe larg în cuprinsul acesteia, a admis în principiu recursul principal și recursul incident și a fixat termen de judecată în ședință publică. Examinând recursul declarat de Municipiul Oltenița și Consiliul Local al Municipiului Oltenița raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5,6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Critica formulată prin primul motiv de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., vizând înlăturarea arbitrară a probelor propuse de pârât și, pe cale de consecință, încălcarea dreptului acestuia ia un proces echitabil conform art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, nu poate fi primită. Odată cu această critică va fi examinat și argumentul expus prin cel de-al treilea motiv de recurs, vizând greșita reținere ca fiind titlu de proprietate a amenajamentului silvic, cu încălcarea art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, critică ce se circumscrie pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. Instanța de apel, fără a încălca prevederile art. 258 C. proc. civ. și dreptul pârâților la un proces echitabil, a reținut, în mod legal, că schimbarea regimului juridic al terenurilor forestiere revendicate, în sensul trecerii lor din proprietatea publică a statului în proprietatea privată a Unității administrativ-teritorial Oltenița nu se putea face decât prin hotărâre de guvern, iar apelantele-pârâte nu au dovedit îndeplinirea acestei condiții legale. H.G. nr. 113/1992, invocată de Municipiul Oltenița și Consiliul Local Oltenița nu a aprobat trecerea terenurilor în litigiu din domeniul public al statului în domeniul privat al U.A.T. Oltenița, ci a avut ca obiect luarea unor măsuri premergătoare, în sensul constituirii în fiecare județ a unei comisii având ca atribuție inventarierea patrimoniului public și privat al comunelor, orașelor și județelor (art. 1) și a unei subcomisii, cu atribuția determinării, potrivit legii, a bunurilor mobile și imobile, precum și a drepturilor și obligațiilor aferente acestora, ce urmau a constitui patrimoniul unității administrativ-teritoriale, precum și definitivarea propunerilor de determinare și defalcare, urmată de predarea-primirea prin protocol a patrimoniului, după aprobarea prin hotărâre de guvern a propunerilor prezentate de comisia constituită potrivit art. 1 (art. 7). H.G. nr. 1349/2002 privind atestarea domeniului public al județului Călărași, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Călărași a avut ca obiect atestarea domeniului public ai Județului Călărași, în timp ce terenurile revendicate au fost trecute în domeniul privat al Municipiului Oltenița. De altfel, terenurile în litigiu nu se regăsesc în Anexa 3 a actului normativ menționat, susținerile pârâților în acest sens nefiind dovedite. În ceea ce privește regimul juridic al terenurilor revendicate, Curtea de Apel București a reținut corect incidența în cauză a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991 potrivit cărora "terenurile forestiere proprietatea publică a statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în amenajamentele silvice". S-a mai arătat că rațiunea acestui text este aceea de a da posibilitatea dovedirii dreptului de proprietate al statului cu înregistrările efectuate în sistemul de evidență al cadastrului funciar, pentru acele terenuri din fondul funciar care au una din destinațiile de la art. 2 lit. a), c), d) și e) din Legea fondului funciar, respectiv cu amenajamentele silvice, pentru acele terenuri din fondul funciar care au destinație forestieră, conform art. 2 lit. b) din lege. Aplicând dispozițiile Legii nr. 46/2008 privind Codul Silvic și ale Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, instanța de apel a stabilit că extrasele amenajamentelor silvice depuse de RNP Romsilva fac dovada prin ele însele a dreptului de proprietate al Statului Român. În cuprinsul art. 35 alin. (1) din Legea fondului funciar, legiuitorul a prevăzut, într-adevăr, expressis verbis, că înregistrarea atât în sistemul de evidență al cadastrului funciar general, cât și amenajamentele silvice sunt cerute de lege în mod cumulativ și nu alternativ, cum a reținut instanța de apel, interpretând sistematic dispozițiile art. 1, 2 și 35 alin. (1) din Legea fondului funciar. Prin urmare, simpla includere într-un amenajament silvic, rară înregistrarea în sistemul de evidență al cadastrului funciar general nu face dovada dreptului de proprietate, astfel cum rezultă și din art. 19 alin. (1) C. silvic conform căruia "modul de gestionare a fondului forestier național se reglementează prin amenajamentele silvice, care constituie baza cadastrului de specialitate al statului pentru fondul forestier proprietate publică a statului". Art. 3 alin. (3) din C. silvic, la care face trimitere instanța de apel în justificarea faptului că amenajamentele silvice ar reprezenta titlul de proprietate publică, nu este aplicabil în cauză, având în vedere că se referă la dovada deținerii în administrare a terenurilor forestiere și nu vizează, prin urmare, dreptul de proprietate. Înalta Curte va constata că, deși instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile legale menționate, ceea ce ar atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., critica analizată nu poate fi primită, având în vedere că înscrisurile noi depuse în această fază procesuală (a recursului) cu respectarea dispozițiilor art. 492 alin. (1) C. proc. civ., fac dovada că terenul în litigiu este teren forestier proprietate publică a statului administrat de RNP Romsilva, prin Direcția Silvică Călărași. Astfel, prin adresa nr. 174 din 26 ianuarie 2017, OCPI Călărași a comunicat către RNP Romsilva - Direcția Silvica Călărași că terenul situat în parcelele T87, T93 și T94, are categoria de folosință "păduri", conform lucrării de cadastru extravilan al teritoriului administrativ Oltenița, întocmită în anul 1976 și extrasului din registrul cadastral și planul cadastral 1/10000 UAT Oltenița. Având în vedere că pentru teritoriul administrativ Oltenița nu s-au mai efectuat lucrări de întreținere a cadastrului nu s-a putut preciza dacă a intervenit o schimbare a categoriei de folosință actuale pentru aceste suprafețe. Pentru ca terenurile revendicate să fi putut fi trecute din domeniul public al Statului Român în domeniul public sau privat al UAT Oltenița s-ar fi impus ca prin hotărâre de guvern să se prevadă expres ce suprafață de teren forestier își va schimba regimul juridic în sensul menționat și în ce amenajament silvic sau unitate amenajistică se află respectiva suprafață. Așa cum s-a arătat, cele două hotărâri de guvern invocate de pârâți, H.G. nr. 113/1992 și H.G. nr. 1349/2001 nu cuprind aceste mențiuni, astfel că nu sunt îndeplinite prevederile Legii nr. 213/1998 privind transmiterea bunurilor proprietate publică. Terenul forestier proprietate publică a statului ce face obiectul prezentei acțiuni a fost introdus în domeniul privat ai Municipiului Oltenița prin H.C.L. Oltenița nr. 51 din 24 mai 2001, nr. 27 din 24 martie 2005 și nr. 118 din 13 noiembrie 2009, fapt atestat și de expertul tehnic. Aceste terenuri sunt incluse în H.G. nr. 1705 din 29 noiembrie 2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, conform adresei Ministerului Finanțelor Publice nr. 445585 din 23 februarie 2012, depuse la dosar, fondul forestier proprietate publică a statului fiind înregistrat compact, fără a fi evidențiat pe suprafețe, poziții cadastrale, tarlale sau vecinătăți, fără a fi nominalizat distinct pe fiecare direcție sau ocol silvic, ci exclusiv pe amenajamente silvice. În condițiile în care includerea în domeniul privat al Municipiului Oltenița nu s-a produs printr-o hotărâre de guvern prin care să se aprobe scoaterea din domeniul public al statului a terenurilor forestiere atestate prin H.G. nr. 1705/2006, se constată că suprafața ce face obiectul revendicării a fost în permanență în proprietatea statului, fiind administrată de Direcția Silvică Călărași și nu a fost predată Consiliului Local ai Municipiului Oltenița. Împrejurarea că terenul în litigiu a fost folosit temporar pe perioada 9 noiembrie 1987 - 31 decembrie 1989 la lucrările Canalului Dunăre-București, conform Ordinului Ministrului Silviculturii nr. 189 din 15 ianuarie 1987, nu putea conduce la schimbarea regimului juridic, câtă vreme nu s-a emis o hotărâre de guvern în condițiile art. 10 alin. (2) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de pârâții Municipiul Oltenița și Consiliul Local al Municipiului Oltenița, vizând nemotivarea respingerii excepției inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile cu privire la H.C.L. nr. 51/2001, nr. 27/2003 și nr. 118/2009 este, de asemenea, nefondat. Potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Având în vedere că, așa cum s-a arătat în analiza celorlalte critici formulate prin motivele de recurs, terenurile în litigiu au fost introduse în domeniul privat al Municipiului Oltenița fără respectarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, a art. 861 C. civ. și ale art. 7 alin. (4), art. 34 și art. 35 C. silvic, nu se impunea contestarea cu titlu prealabil a H.C.L. nr. 54/2001, nr. 27/2005 și nr. 118/2009. Instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe asupra excepției inadmisibilității acțiunii, pronunțată prin încheierea din 4 iunie 2014, a constatat corect ca, având în vedere obiectul cauzei, care nu este reprezentat de contestarea unor acte administrative, nu se punea problema derulării unei proceduri prealabile. Astfel, s-a constatat corect că dispozițiile art. 193 alin. (1) C. civ., potrivit cărora sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede expres aceasta, nu sunt incidente raportat la obiectul cauzei, acțiune în revendicare, în cadrul căreia actele administrative de care se prevalează în apărare pârâții sunt cele trei hotărâri ale Consiliului Local, prin care se pretinde că terenurile în litigiu se află în domeniul său privat. H.G. nr. 841/1995 privind procedurile de transmitere fără plată și de valorificare a bunurilor aparținând instituțiilor publice, invocate de pârâții Municipiul Oltenița și Consiliul Local al Municipiului Oltenița nu au relevanță în cauză, având în vedere că niciuna dintre hotărârile consiliului local exhibate ca titluri nu au fost emise în temeiul acestui act normativ. H.C.L. nr. 110/2007 privind vânzarea la licitație publică a terenului de 1.700 m.p. situat în Oltenița. Șos. Portului, tarlaua 88 și H.C.L. nr. 171/2007 privind vânzarea la licitație publică a terenului în suprafață de 9050 m.p., situat în Oltenița, șos. Portului, tarlaua 88 nu au fost emise de Consiliul Local Oltenița în baza H.G. nr. 841/1995, ci a art. 13 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 și a art. 36, 45 și 123 din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală. Prin urmare, nu poate fi primită critica potrivit căreia intimata RNP Romsilva nu a uzat de calea procedurală a contestării hotărârilor Consiliului Local al Municipiului Oltenița privind însușirea listei terenurilor aparținând domeniului privat al Municipiului Oltenița și nici nu a atacat hotărârile acesteia privind lotizarea sau vânzarea terenului în discuție nu sunt de natură să conducă la respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, deoarece instanța învestită cu o astfel de acțiune, prealabil efectuării operațiunii de comparare a titlurilor exhibate de părți, stabilește dacă ambele părți prezintă un titlu valabil, sau dacă numai una dintre părți invocă un titlu de proprietate valabil. În acest context este nefondată și critica vizând încălcarea prezumției de proprietate de care beneficiază pârâții care și-au înscris dreptul real în cartea funciară. Prezumția legală reglementată de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 are caracter relativ și, în esență, a fost răsturnată, prin probele administrate de intimata RNP Romsilva, care a făcut dovada contrară a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor în litigiu. Recursul incident declarat împotriva aceleiași decizii de pârâții SC B. S.A, și F. SA, în calitate de succesor al B. SA va fi, de asemenea, respins ca nefondat. Critica formulată prin primul motiv de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., va fi respinsă pentru aceleași considerente expuse în analiza primului motiv de recurs al pârâților Municipiul Oltenița și Consiliul Local ai Municipiului Oltenița. Cel de-al doilea motiv al recursului incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizând încălcarea dispozițiilor Codului civil și ale Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în sensul că ar fi întrunite condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea principiului error communis facit jus, este nefondat. Eroarea în care pretinde că s-a aflat recurenta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu era nici comună și nici invincibilă, astfel cum corect au reținut instanțele de fond și apel. Actul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate este în discuție cuprinde mențiuni detaliate cu privire la istoricul dobândirii proprietății de către vânzător, inclusiv mențiunile că Hotărârile Consiliului Local nr. 51/2009, nr. 27/2005 și nr. 152/2007 referitoare la trecerea în domeniul privat al Municipiului Oltenița a terenului obiect al contractului constituie anexe ale acestuia. Or, în aceste hotărâri, vânzătorul însuși a invocat drept temei ai intrării terenului în domeniul său privat H.G. nr. 113/1992 privind stabilirea unor măsuri pentru defalcarea și trecerea terenului în patrimoniul comunelor, orașelor sau județelor a bunurilor și valorilor de interes local din domeniul public și privat. Cumpărătorul avea, astfel, posibilitatea de a consulta respectiva hotărâre de guvern, publicată în Monitorul Oficial, putând observa că aceasta reprezintă doar un temei al unor acte premergătoare și nu un act efectiv de trecere în domeniul privat al UAT Oltenița, respectiv protocol de predare-primire emis după aprobarea prin hotărâre de guvern. Pe cale de consecința, cumpărătorul nu se afla în situația imposibilității constatării caracterului nelegal al actelor administrative de care se prevala Municipiul Oltenița în dovedirea dreptului său de proprietate, ci, prin simpla analiză a cuprinsului acestuia ar fi putut constata că nu erau de natură să transfere dreptul de proprietate în patrimoniul vânzătorului, câtă vreme nu a existat un protocol de predare-primire efectivă. Cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este nefondat. Constatând nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3367 din 13 octombrie 2010 cu privire la suprafața de 4.532 m.p., prima instanță a cărei soluție a fost confirmată de instanța de apel, a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de SC B. SA Galați și a obligat-o pe chemata în garanție Municipiul Oltenița la plata sumei de 1.154,167,85 lei reprezentând partea proporțională din prețul total al contractului, corespunzătoare suprafeței de teren pentru care intervenienta a fost evinsă. Având în vedere obiectul cererii de chemare în garanție, prin care pârâta a solicitat repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare, soluția admiterii doar în parte a acestei cereri este legală, ca efect al constatării nulității parțiale a contractului. Obligația vânzătorului de garanție pentru evicțiune reprezintă unui din efectele specifice ale contractului de vânzare-cumpărare, aplicabile situației unui contract valabil încheiat care dă naștere unor obligații specifice atât în sarcina cumpărătorului, cât și a vânzătorului. Este nefondată critica pârâtei conform căreia, în aplicarea principiului rolului activ al judecătorului ar fi trebuit să se califice cererea de chemare în garanție în sensul de a se reține că s-a solicitat rezoluțiunea totală a contractului. O asemenea cerere, formulată de B. SA Galați nu a făcut obiectul învestirii tribunalului, pretențiile în sensul menționat neputând fi solicitate implicit, cum se pretinde de această pârâtă, întrucât au un temei juridic distinct și presupun administrarea unui probatoriu diferit, rezoluțiunea presupunând încheierea unui contract valabil, deoarece cauza rezoluțiunii apare ulterior momentului încheierii actului juridic. Recurenta are posibilitatea de a formula o asemenea cerere pe cale separată, putând solicita rezoluțiunea contractului și eventual daune interese conform art. 1347 C. civ. de la 1864. Într-adevăr, în cazul evicțiunii parțiale, legea conferă cumpărătorului dreptul de a opta între a cere "stricarea vânzării" (rezoluțiunea contractului) și menținerea contractului și obligarea vânzătorului la despăgubiri. O asemenea opțiune nu a fost, însă, tăcută prin cererea de chemare în garanție, conform art. 1347 C. civ., astfel cum s-a arătat, motiv pentru care critica având ca obiect încălcarea art. 1347 a fost corect respinsă de instanța de apel. Cel de-al cincilea motiv de recurs, vizând respingerea cererii formulate de B. SA în sensul obligării Municipiului Oltenița la plata penalităților în cuantumul stabilit conform art. V.6 din contractul de vânzare-cumpărare, ca urmare a aplicării greșite a art. 1067 C. civ. de la 1865, nu este fondat, raportat la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Clauza stipulată de părți la art. V.6 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. 3367/2010 reprezintă o clauză penală prin care părțile au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive și irevocabile privind revendicarea, posesia sau administrarea suprafeței de teren ce a tăcut obiectul vânzării. Având în vedere că obligația principală a fost lipsită de efecte doar parțial, corespunzător suprafețelor de teren pentru care s-a constatat nulitatea contractului cu efect retroactiv, nu se poate da eficiență clauzei penale stipulate pentru situația în care contractul ar fi rămas în tot lipsit de efecte. Prin urmare, este corect argumentul instanței de apel în sensul că nu se pot da efecte clauzei penale, validă, în măsura în care și obligația principală este validă, atâta timp cât contractul de vânzare-cumpărare în care a fost stipulată a fost lipsit de efecte parțial, iar părțile nu au determinat anticipat un mod de calcul al echivalentului prejudiciului. Curtea nu își va însuși, în aceste condiții, considerentul din decizia recurată, referitor la lipsa de relevanță a împrejurării că pârâta B. a solicitat sau nu rezoluțiunea totală a contractului. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.