ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 437/2019

Deliberând asupra cauzei civile de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

La data de 17 mai 2018 au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. x/2017, recursurile declarate de recurenta-reclamantă RNP Romsilva - Direcția Silvică Călărași și de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași, împotriva Deciziei civile nr. 235A din 27 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța apreciind în mod greșit că reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva, prin Direcția Silvică Călărași, nu are calitate procesuală activă pentru a formula acțiune în revendicare imobiliară, în numele Statului Român, pentru terenurile forestiere aflate în proprietatea publică a acestuia, pe motiv că acest drept aparține exclusiv Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

În sinteză, recurenta-reclamantă a susținut că nu au fost analizate dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 10 și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, art. 4 și următoarele din H.G. nr. 229/2009, art. 24 și următoarele din Legea nr. 1/2000, art. 71 - 74 din H.G. nr. 890/2005, art. 35 din Legea nr. 18/1991, art. 12 și următoarele din Legea nr. 213/1998, Decizia nr. 15 pronunțată în Dosarul nr. x/2011, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 412/23 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că aceste precizări au fost expuse pe larg în motivele de respingere a excepției privind lipsa calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâte.

S-a arătat că prin Decizia nr. 412 din 23 februarie 2016, pronunțată într-o decizie de speță, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul că potrivit H.G. nr. 229/2009 Regia Națională a Pădurilor a fost creată ca instituție având ca obiect de activitate apărarea, conservarea și dezvoltarea durabilă a fondului forestier proprietatea statului, pe care îl administrează conform art. 2 lit. a) pct. 1 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Regiei Naționale a Pădurilor, această instituție, creată pentru a acționa în numele statului, ca un prepus al său în domeniul silviculturii, având dreptul de a apăra și de a asigura integritatea fondului forestier proprietatea statului, respectiv de a promova orice acțiune în justiție pentru a recupera bunurile statului ce îi sunt date în administrare - terenurile forestiere.

A susținut recurenta-reclamantă că în condițiile în care legea conferă un mandat special Regiei Naționale a Pădurilor de a reprezenta interesele statului în domeniul silviculturii, obligația de apărare și asigurare a integrității fondului funciar, proprietate a statului, trebuie interpretată în sens larg, și anume în sensul că Regia Națională a Pădurilor exercită în numele statului toate atributele dreptului de proprietate în legătură cu terenurile forestiere, dreptul de administrare neputând fi înțeles în mod restrictiv, ca incluzând doar usus și fructus, ci ca drept real în integralitatea atributelor sale, incluzând deci și dreptul de dispoziție (abusus) asupra bunurilor proprietate publică din domeniul său de activitate.

În consecință, sub acest aspect, recurenta a susținut că dispozițiile speciale menționate conferă Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva calitate procesuală activă în formularea acțiunii în revendicare promovate pentru apărarea și asigurarea integrității fondului forestier proprietate a statului, cu scopul realizării obiectului său de activitate, acțiune pe care nu a formulat-o în calitate de titular al dreptului real de proprietate asupra terenului cu vegetație forestieră, ci în numele statului, în calitate de reprezentant al acestuia.

Recurenta-reclamantă a subliniat că la pronunțarea hotărârii atacate cu recurs nu au fost avute în vedere Deciziile nr. 15/2011, dată în recurs în interesul legii, și nr. 412/2016, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a recunoscut calitate procesuală activă Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva de a formula acțiune în revendicare în numele Statului Român, precum și împrejurarea că titlul de proprietate care a stat la baza acestor acțiuni a fost amenajamentul silvic.

De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat că, anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin Decizia nr. 2165 din 18 martie 2005, faptul că Regia Naționala a Pădurilor Romsilva are calitate procesuală activă de a revendica fonduri forestiere în numele Statului Român.

În același sens, a invocat practica recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv a instanțelor de fond și apel, prin care s-a reținut calitatea procesuală activă a Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva în revendicarea unor terenuri forestiere proprietate publică a Statului Român.

A susținut că, în prezenta cauză, acțiunea introductiva de instanță a avut drept capăt principal de cerere revendicarea imobiliară, celelalte capete de cerere fiind subsidiare.

Or, prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva, s-a ajuns la situația în care prin aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material evocate acțiunea în revendicare dedusa judecații să nu fie soluționată în fond.

În consecință, față de dispozițiile legale menționate, recurenta-reclamantă a apreciat că are calitate procesuală activă în prezentul litigiu, întrucât reprezintă interesele Statului Român în domeniul fondului forestier proprietate publică a acestuia, situație față de care a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, iar, în rejudecare, să se constate că Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Călărași are calitate procesuală activă de a formula prezenta acțiune.

Recurenta-reclamantă a susținut că a depus la dosarul cauzei un titlu de proprietate valabil constând în Amenajamentul Silvic al Marei Unități Forestiere (MUFG), UP VI Ulmeni ediția 1955, devenit prin redenumire în anul 1986 Amenajamentul Silvic UP III Frasin Ulmeni, ceea ce determină admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Printr-o altă critică reclamanta Regia Naționala a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Călărași, a arătat că în mod greșit instanțele de fond au considerat că aceasta nu a invocat un drept concret, un titlu concret, individual, de atestare a dreptului de proprietate, ci texte de lege, care, în termeni reali, nu pot fi aplicate general, teoretic, abstract, fiind asociate cu situații de fapt anterioare anului 1989.

Or, din interpretarea prevederilor legale invocate, respectiv art. 136 din Constituția României, art. 2 lit. b), art. 4 alin. (2) și art. 5 din Legea nr. 18/1991, art. 861 din C. civ., art. 35 din Legea nr. 18/1991, art. 5 alin. (3), art. 9, art. 24 alin. (2) și art. 34 din Codul silvic, în opinia recurentei - reclamante, rezultă faptul că terenul revendicat face parte din fondul forestier aflat în proprietatea publică a Statului Român, deoarece terenurile forestiere pot să fie în circuitul civil numai în cazul în care au fost retrocedate conform legilor fondului funciar sau ca urmare a trecerii acestora, în condițiile legii, din domeniul public al statului în cel privat al acestuia sau al unității administrativ-teritoriale.

A mai arătat recurenta-reclamantă că trebuie avute în vedere și Deciziile nr. 374 din 13 februarie 2018 și nr. 1740 din 4 mai 2004, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauze similare, prin care s-a statuat în sensul că terenurile care figurau în amenajamentele silvice până la data de 1 ianuarie 1990 sunt proprietate de stat, fiind inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, aparțin domeniului public și nu pot fi trecute în circuitul civil decât în baza unei legi speciale; acțiunea în revendicare imobiliară este o acțiune în realizare care reprezintă cererea prin care reclamantul se pretinde titularul unui drept subiectiv și solicită instanței de judecată să îl oblige pe pârât la respectare dreptului, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

A susținut că, față de înscrisurile depuse la dosar, instanța de fond ar fi trebuit să procedeze la compararea titlurilor de proprietate pentru a stabili care dintre acestea a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu și să dea câștig de cauza celui al cărui titlu de proprietate întrunește aceste cerințe.

Or, a arătat recurenta, conform art. 136 din Constituția României, bunurile proprietate publică a statului sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, iar în prezenta cauză aceasta a făcut dovada calității de proprietar cu privire la suprafața de teren revendicată cu amenajamentele silvice (depuse la dosarul cauzei), care reprezintă, conform art. 3 și 19 din Codul silvic, titlul de proprietate al statului.

Recurenta - reclamantă a opinat că în cauza de față este vorba despre un singur titlu de proprietate, și anume amenajamentul silvic depus de către aceasta, situație față de care prezenta acțiune trebuia admisă așa cum a fost formulată, deoarece nici Sentința civilă nr. 1843/2004, pronunțată de Judecătoria Oltenița în Dosarul nr. x/2004, și nici Hotărârea Consiliului Local Oltenița nr. 76 din 16 august 2004, de completare a HCL Oltenița nr. 51 din 24 mai 2001, privind însușirea listei terenurilor ce aparțineau domeniului privat al municipiului Oltenița, nu reprezintă titlul de proprietate al acestora.

În aceeași idee, recurenta-reclamantă a arătat că din legislația anterioară datei de 1 ianuarie 1990 se desprinde faptul că în perioada regimului comunist proprietatea era doar a Statului Român, neexistând proprietatea unității administrativ-teritoriale sau a consiliului local.

De altfel, terenul revendicat de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, Direcția Silvică Călărași, apare ca fiind proprietate de stat încă din anul 1948, așa cum rezultă din Amenajamentul silvic al Marei Unități Forestiere (MUFG), UP VI Ulmeni ediția 1955, devenit prin redenumire, în anul 1986, Amenajamentul Silvic UP III Frasin Ulmeni, unde se face mențiunea că, până în anul 1948, pădurile acestei unități de producție au aparținut statului.

După anul 1989 s-a pus problema "împărțirii" proprietății de stat la nivel central dar și la nivel local, chestiune care trebuia tranșată în raport de dispozițiile legale incidente, respectiv Legea nr. 18/1991, H.G. nr. 113/1992 și Legea nr. 213/1998.

Conform dispozițiilor legale anterior evocate, terenul care a intrat în patrimoniul statului anterior datei de 01 ianuarie 1990 și care la această dată este înregistrat ca atare în amenajamentele silvice este proprietate de stat.

Recurenta-reclamantă a susținut că, pentru ca terenul revendicat să fie proprietatea Consiliului Local Oltenița sau al Municipiului Oltenița, trebuia să se uzeze de prevederile art. 36 și următoarele din Legea nr. 18/1991, deoarece numai în acest mod unitatea administrativ-teritorială putea deveni proprietarul suprafeței revendicate, iar nu prin introducerea suprafeței revendicate în domeniul privat prin hotărâre a consiliului local.

În opinia recurentei, în lipsa altor dovezi, terenul revendicat aparține domeniului public al statului, în raport de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, întrucât aceste terenuri sunt cuprinse în categoria bunurilor prevăzute la pct. 1.4 din anexa legii, reprezentând păduri ce aparțin fondului forestier care nu sunt proprietate privată.

În continuare, recurenta-reclamantă a expus într-un mod succint istoricul suprafeței revendicate, litigiile purtate între părți cu privire la această suprafață de teren, modul de înregistrare în amenajamentele silvice și în evidențele de publicitate imobiliară.

Pentru considerentele expuse și în raport de prevederile art. 35 din Legea nr. 18/1991 și ale art. 3 și 19 din Codul silvic, recurenta-reclamantă a conchis că la data de 1 ianuarie 1990, suprafața de 28 ha teren forestier revendicat era proprietatea publică a Statului Român, fapt reținut și prin Decizia civilă nr. 1740 din 4 mai 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu privire la solicitarea de rectificare a întabulării în CF nr. x Oltenița, CF nr. x Oltenița, CF nr. x Oltenița și a nr. cadastral x Oltenița, în sensul înscrierii ca proprietar a Statului Român, recurenta-reclamantă a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 30 din Legea nr. 7/1996, ale art. 7 alin. (3) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic și ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Or, cum suprafața revendicată se bucură în continuare de prevederile art. 136 din Constituția României, de prevederile art. 861 din C. civ., dar și de cele ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, ca o consecință a încălcării dispozițiilor legale mai sus enunțate, recurenta-reclamantă a susținut că este justificată rectificarea întabulării CF nr. x Oltenița, CF nr. x Oltenița, CF nr. x Oltenița și a nr. cadastral x Oltenița, în sensul înscrierii ca proprietar al Statului Român.

Referitor la nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare-cumpărare, recurenta-reclamantă a susținut că în condițiile în care nu a fost respectată procedura de trecere a terenurilor proprietate publică a statului din domeniul public în domeniul privat, toate actele încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale evocate sunt nule de drept, iar ca o consecință a nerespectării dispozițiilor legale se impune desființarea tuturor actelor ulterioare hotărârilor consiliului local, inclusiv a contractelor de vânzare-cumpărare.

Printr-o ultimă critică, recurenta-reclamantă a arătat că onorariul de avocat solicitat de pârâta SC B. SA este exagerat de mare raportat la activitatea prestată de avocații pârâtei, motiv pentru care a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

A susținut acest recurent că în mod greșit instanța de apel a admis excepția autorității de lucru judecat, deși prin apelurile formulate nu a fost criticată soluția instanței de fond cu privire la această excepție.

Sub acest aspect, recurentul-pârât a arătat că, atât Decizia civilă nr. 2524/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/2009, cât și Sentința civilă nr. 1843/2004, pronunțată de Judecătoria Oltenița, în Dosarul x/2004, prin care s-a constatat dreptul de proprietate al Consiliului Local Oltenița pentru suprafața de 670.862, 50 mp au fost pronunțate în dosare având ca obiect "acțiune în constatare", în timp ce prezentul dosar are ca obiect o "acțiune în revendicare".

Recurentul - intervenient a susținut că instanța de apel a repus în discuție excepția autorității lucrului judecat, deși prin apelurile formulate în cauză nici Ministerul Finanțelor Publice pentru Statul Român și nici RNP - Romsilva, prin Direcția Silvica Călărași, nu au criticat soluția instanței de fond cu privire la aceasta excepție.

Or, față de prevederile art. 432 din C. proc. civ., care permit chiar agravarea situației în propria cale de atac, instanța de apel, în mod greșit a admis excepția autorității lucrului judecat a deciziei civile nr. 2524/2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la anularea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 13 iunie 2008.

De asemenea, acest recurent a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că Statul Român a formulat cerere de intervenție principală, solicitând doar anularea celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate între parți; a învederat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat cererea de intervenție în calitatea sa de proprietar al suprafeței de teren revendicate și ca urmare a acestui fapt, a solicitat și anularea contractelor de vânzare-cumpărare pentru suprafața de teren revendicată.

În consecință, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași, a solicitat admiterea recursului formulat, casarea deciziei atacate și rejudecarea cauzei.

Intimata-pârâtă SC A. SRL - în reorganizare judiciară a formulat întâmpinare la recursul formulat de Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași, și la recursul declarat de recurenta-reclamantă, solicitând respingerea acestora.

A arătat că, în mod corect, instanța de apel a respins apelul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, admițând excepția autorității de lucru judecat a Deciziei civile nr. 2524/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței apelate, iar susținerea recurentului conform căreia "atât decizia civilă nr. 2524/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2009, cât și Sentința civilă nr. 1843/2004, pronunțată de Judecătoria Oltenița în Dosarul nr. x/2004, prin care s-a constatat dreptul de proprietate al Consiliului Local Oltenița pentru suprafața de 670.862,50 mp au fost pronunțate în dosare diferite având ca obiect acțiune în constatare în timp ce prezentul dosar are ca obiect o acțiune în revendicare", nu poate fi primită.

Astfel, acțiunea în revendicare încalcă autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 1843 din 20 noiembrie 2004, pronunțată de Judecătoria Oltenița în cadrul Dosarului nr. x/2004, întrucât există identitate de părți între Statul Român (pârât în Dosarul nr. x/2004) și RNP Romsilva (reclamant în prezenta cauză care acționează, în baza unui mandat nelegal, în calitate de reprezentant al Statului Român.); din perspectiva actualului proprietar tabular, există identitate între Municipiul Oltenița (reclamant în Dosarul nr. x/2004) și succesorul cu titlu particular - A. SRL și SC B. SA (pârâtă în prezenta cauză).

De asemenea, există identitate de obiect în condițiile în care, din analiza pretențiilor formulate în cadrul celor două dosare, rezultă fără echivoc că scopul final urmărit este identic în ambele dosare, respectiv stabilirea și obținerea dreptului de proprietate (privată sau publică) asupra terenului în suprafață de 670.862,50 mp situat în stânga vărsării râului Argeș în Dunăre.

Identitatea de cauză derivă din împrejurarea că litigiile în raport de care a fost invocată autoritatea de lucru judecat au același temei juridic, respectiv dispozițiile Legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, și dispozițiile C. civ.

Cu referire la Decizia civilă nr. 2524 din 16 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/2009, a arătat această pârâtă că mare parte din capetele cererii de chemare în judecată care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2009, au fost preluate în cererea de revendicare, existând identitate de părți, obiect și cauză.

De asemenea, au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursurilor, cu consecința menținerii, ca temeinică și legală, a deciziei recurate, intimații B. SA, Municipiul Oltenița, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Oltenița.

Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a reținut că recursurile formulate de recurenții RNP Romsilva - Direcția Silvică Călărași și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași, împotriva Deciziei civile nr. 235A din 27 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sunt motivate conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., iar motivele invocate pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin Rezoluția din 18 octombrie 2018, s-a dispus comunicarea raportului părților cu mențiunea că pot formula puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare; reprezentantul recurentei-reclamante a comunicat că își însușește punctul de vedere exprimat de raportor; celelalte părți nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 20 noiembrie 2018, Înalta Curte a admis în principiu recursurile; ulterior, s-a acordat termen în ședință publică, cu citarea părților, la data de 13 februarie 2019.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate și urmează a fi admise, în limitele și pentru considerentele ce succed:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași la data de 9 septembrie 2015, sub numărul 1563/116/2015, reclamanta RNP Romsilva - Direcția Silvică Călărași a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local al Municipiului Oltenița, SC A. SRL, SC B. SA și Municipiul Oltenița, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul forestier aflat în proprietatea publică a Statului Român, situat în tarlaua T, respectiv: Consiliul Local al Municipiului Oltenița - terenul în suprafață de 246.511,10 mp, pârâta SC A. SRL - suprafața de 19.988,897 mp cu număr cadastral x, cumpărată de la Consiliul Local al Municipiului Oltenița, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 27 iulie 2007, și pârâta SC B. SA suprafața de 20.000 mp, având număr cadastral x, cumpărată de la Consiliul Local al Municipiului Oltenița, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 13 iunie 2008.

În subsidiar, reclamanta a solicitat următoarele: rectificarea Cărții Funciare nr. x/Oltenița, cu nr. cadastral x, pentru suprafața de 286.500.00 mp (28.65 ha); rectificarea Cărții Funciare nr. x/Oltenița, cu nr. cadastral x, pentru suprafața de 286500.00 mp (28.65 ha); anularea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 27 iulie 2007 încheiat între Consiliul Local Oltenița, în calitate de vânzător, și pârâta SC A. SRL, în calitate de cumpărător, pentru suprafața revendicată și anularea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 13 iunie 2008, încheiat între Municipiul Oltenița (în calitate de vânzător) și SC B. SA (în calitate de cumpărător), pentru suprafața revendicată.

Totodată, reclamanta a solicitat, și introducerea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de "parte care poate solicita aceleași drepturi ca și reclamanta".

La data de 1 octombrie 2015, Statul Român - prin Ministerul Finanțelor, respectiv AJFP Călărași, a formulat cerere de intervenție în interes propriu; această cerere fost admisă în principiu la data de 20 aprilie 2017.

Prin Sentința civilă nr. 552 din 14 iunie 2017, Tribunalul Călărași, secția civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active în formularea cererii în revendicare, invocată de către pârâta B. SA, și, în consecință, a respins cererea în revendicare, formulată de către reclamanta RNP Romsilva - Direcția Silvică Călărași împotriva pârâtei B. SA, pentru lipsa calității procesuale active, a respins excepția autorității lucrului judecat, invocată de pârâta B. SA cu referire la cererile de anulare a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2008 și, respectiv, de rectificare a cărții funciare; a respins, în tot, acțiunea formulată de reclamanta RNP Romsilva - Direcția Silvică Călărași în contradictoriu cu pârâții B. SA, A. SRL, Municipiul Oltenița și Consiliul Local al Municipiului Oltenița și cu intervenientul Statul Român; a respins cererea de intervenție formulată de Statul Român; a admis, în parte, cererea formulată de pârâta B. SA de acordare a cheltuielilor judecată și, în consecință, a obligat-o pe reclamanta RNP Romsilva - Direcția Silvică Călărași la plata sumei de 84.998,63 RON, reprezentând cheltuieli judecată, către aceasta.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta RNP Romsilva Direcția - Silvică Călărași și intervenientul Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași; pârâta SC B. SA a formulat apel incident împotriva aceleiași sentințe.

Prin Decizia civilă nr. 235A din 27 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași.

A admis apelul declarat de reclamanta RNP Romsilva - Direcția Silvică Călărași și apelul incident formulat de pârâta SC B. SA împotriva aceleiași sentințe pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis excepția autorității de lucru judecat a Deciziei civile nr. 2524/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 13 iunie 2008 și a respins acest capăt de cerere, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, ca fiind inadmisibil, ca efect al autorității de lucru judecat.

A obligat-o pe reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva la plata către pârâta SC B. SA a sumei de 21.100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță, compusă din 1.100 RON onorariu expert și 20.000 RON onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate și i-a obligat pe apelanții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Regia Naționala a Pădurilor Romsilva la plata către apelanta SC B. SA a sumei de 10.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că este fondată critica apelantei SC B. SA privind greșita respingere de către tribunal a excepției autorității de lucru judecat, invocată prin raportare la Decizia civilă nr. 2524/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect anularea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 13 iunie 2008.

A reținut instanța de apel că între cauza prezentă și cea soluționată prin Decizia nr. 2524/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție există identitate de părți, în ambele cauze figurând drept părți RNP Romsilva, Consiliul Local Oltenița, SC B. SA și SC A. SRL; de asemenea, există identitate de obiect între cele două cauze.

Astfel, în cauza soluționată prin Decizia nr. 2524/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, RNP Romsilva a solicitat declararea nulității absolute a acelorași Contracte de vânzare-cumpărare, autentificate sub nr. x/2007 și y/2008 (alături de anularea/radierea intabulării dreptului de proprietate al pârâților Consiliul Local Oltenița, SC B. SA și SC A. SRL).

S-a reținut că, deși în cauză reclamanta a invocat nulitatea relativă, în raport de motivele de nulitate expuse - respectiv înstrăinarea de către Consiliul Local Oltenița a unui teren care era proprietatea publică a statului, deci sustras circuitului civil, inalienabil, în mod evident nulitatea invocată este una absolută, rămânând fără semnificație juridică faptul că reclamanta a denumit-o ca fiind nulitate relativă.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că există și identitatea de cauză juridică, în cele două cauze invocându-se în mod similar cauzele de nulitate, anume împrejurarea că obiectul acestor contracte l-a constituit un teren aflat în domeniul public al statului, care nu era proprietatea vânzătorului Consiliul Local Oltenița și, în consecință, nu putea face obiectul vânzării, fiind scos din circuitul civil.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat cu privire la solicitarea de rectificare de carte funciară formulată în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, instanța de apel a apreciat că soluția tribunalului este corectă.

Astfel, în cauza soluționată prin Decizia civilă nr. 2524/2014 singurele capete de cerere formulate au fost nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Consiliul Local Oltenița cu privire la terenurile în litigiu și rectificarea cărții funciare, acest din urmă capăt de cerere fiind considerat de către instanța supremă la pronunțarea Deciziei civile nr. 2524/2014 ca un capăt de cerere accesoriu pretenției de declarare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

În considerentele Deciziei civile nr. 2524/2014 se menționează că cererea de radiere a intabulării în cartea funciară a fost respinsă ca fiind rămasă fără obiect, ca o consecință a respingerii, ca neîntemeiată, a pretenției de declarare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare și a caracterului de accesorialitate menționat.

În cauză s-a formulat, în plus față de cauza anterioară, și cerere de revendicare, iar rectificarea cărții funciare nu a fost motivată numai ca o pretenție accesorie față de declararea nulității celor două contracte de vânzare-cumpărare, ci s-a susținut neconformitatea mențiunilor din cartea funciară cu situația rezultată din amenajamentele silvice care atestă dreptul de proprietate publică al statului asupra terenurilor. Așa fiind, cauza juridică a cererii în rectificare de carte funciară este parțial schimbată, prin formularea cererii în revendicare ca acțiune de fond atrăgându-se un nou temei pentru acțiunea în rectificare a cărții funciare, care apare ca acțiune subsecventa unei acțiuni de fond; în plus, au fost invocate și alte temeiuri pentru neconformitatea cărții funciare cu situația juridică reală față de cele decurgând din nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare. În consecință, neexistând identitate de cauză juridică, deși există identitatea de părți și obiect, nu există autoritate de lucru judecat sub acest aspect.

În plus, instanța de apel a reținut că prin Decizia civilă nr. 2524/2014 această pretenție a fost respinsă ca rămasă fără obiect, soluție care în sine nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, întrucât nu tranșează nici măcar un aspect procedural.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 480 C. proc. civ., instanța de apel a admis apelul SC B. SA și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat a Deciziei civile nr. 2524/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/13 iunie 2008 și respingerii acestui capăt de cerere în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, ca fiind inadmisibil, ca efect al autorității de lucru judecat.

Cu privire la apelurile declarate de reclamanta RNP Romsilva și de intervenientul Statul Român, instanța de apel a apreciat că sunt nefondate criticile referitoare la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei RNP Romsilva în cadrul cererii în revendicare.

Astfel, calitatea procesuală activă reprezintă acea condiție de exercițiu a acțiunii civile care constă în existența unei identități între persoana reclamantului și titularul dreptului invocat.

În cadrul cererii în revendicare calitatea procesuală activă se definește ca fiind identitatea între reclamant și cel care se pretinde titularul dreptului de proprietate pe care îl apără pe această cale.

În cauză, reclamanta RNP Romsilva a formulat acțiune în revendicare, solicitând lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a terenurilor deținute de pârâți, invocând însă nu propriul drept de proprietate asupra acestora, ci dreptul de proprietate al Statului Român, reclamanta având asupra terenurilor un drept de administrare în temeiul art. 11 din Legea nr. 46/2008.

A reținut instanța de apel că potrivit art. 11 din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, în forma în vigoare la data introducerii cererii (9 septembrie 2015):

"(1) Fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, regie autonomă de interes național, aflată sub autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice, care se reorganizează în Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare în Silvicultură "Marin Drăcea" și de Regia Autonomă "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat", prin ocolul silvic propriu constituit în condițiile legii."

Potrivit art. 11 alin. (9) și 10 din aceeași lege "(9) În litigiile referitoare la dreptul de administrare a fondului forestier proprietate publică, titularul acestui drept va sta în instanță în nume propriu. (10) În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra fondului forestier proprietate publică a statului, titularul dreptului de administrare are obligația să arate instanței cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor C. proc. civ. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condițiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestor obligații."

Dispozițiile art. 12 alin. (4) teza I din Legea nr. 213/1998 și ale H.G. nr. 229/2009, invocate de apelanta-reclamantă, nu aduc argumente în sprijinul calității sale procesuale active, întrucât aceste dispoziții vizează dreptul de administrare, iar nu dreptul de proprietate, recunoscând calitate procesuală activă titularului dreptului de administrare în cauzele care au ca obiect acest drept, iar nu dreptul de proprietate.

Nu aduc astfel de argumente nici dispozițiile Legii nr. 18/1991 și practica judecătorească invocată de reclamantă, care este grefată tot pe situații guvernate de Legea nr. 18/1991, această lege vizând alte raporturi juridice, care nu sunt specifice acțiunii în revendicare prezente.

În ce privește Noul C. civ., instanța de apel a constatat că potrivit art. 865:

"Obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului".

Cu referire la susținerea apelantei-reclamante în sensul că "legea conferă uneori, în mod excepțional, unor persoane străine de raportul de drept substanțial dedus judecății, posibilitatea de a acționa în judecată pentru ocrotirea drepturilor protejate de lege ale unei persoane sau pentru apărarea unui interes social, general, tocmai în considerarea legăturii de conexitate cu obiectul acestui raport juridic", instanța de apel a reținut că aceste situații de excepție sunt strict reglementate de lege, iar în cauză nu există o asemenea prevedere legală de excepție.

Instanța de apel a arătat că, deși este real că prin cererea introductivă de instanță, reclamanta Romsilva a menționat că solicită introducerea în cauză a Statului Român, modalitățile de participare în proces a persoanelor sunt fie cele rezultate din cererea de chemare în judecată, respectiv reclamant și pârât, fie cele de atragere în proces a terților, conform art. 61 și următoarele din C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, și anume: intervenția voluntară, chemarea în judecată a altei persoane, chemarea în garanție, arătarea titularului dreptului și intervenția forțată din oficiu.

În cauză, cererea formulată de reclamantă în sensul introducerii în cauză și a Statului Român poate fi luată în discuție ca reprezentând o cerere de chemare în judecată a altei persoane, reglementată de art. 68 și și următoarele din C. proc. civ., care poate fi făcută și de reclamant, cu privire la o persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleași drepturi ca și acesta.

S-a reținut că, pe de altă parte, această instituție are în vedere situația în care obiectul cauzei poate fi disputat și între reclamant și cel chemat în judecată în acest fel. Așadar, se naște un raport litigios și între reclamant și cel chemat în judecată în condițiile art. 68 C. proc. civ., în cadrul căruia între cei doi se dispută cui aparține dreptul dedus judecății în cadrul cererii principale.

Însă, în cauză nu se regăsește o asemenea situație, dreptul reclamantei Romsilva fiind unul de administrare, în vreme ce dreptul pretins în persoana Statului Român este însuși dreptul de proprietate publică, drepturi care au un conținut distinct și care nu este disputat între cele două subiecte de drept.

Pentru aceste considerente, curtea de apel a apreciat că cererea reclamantei de chemare în judecată a Statului Român nu poate fi considerată aptă pentru a da naștere unui raport procesual ca cel reglementat de art. 68 și următoarele C. proc. civ.

Pe de altă parte, s-a reținut că, din punct de vedere procesual, Statul Român a formulat cerere de intervenție principală, solicitând doar anularea celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți, nu și revendicarea terenului, astfel că acesta nu s-a prezentat ca titular al vreunei pretenții de revendicare în cadrul dosarului; de altfel, și prin cererea de apel Statul Român a criticat soluția tribunalului numai în sensul că reclamanta RNP Romsilva are calitate procesuală activă în cadrul cererii în revendicare, iar nu în sensul că nu s-ar fi pronunțat asupra poziției sale în calitate de reclamant în cadrul cererii în revendicare (calitate care ar fi decurs din considerarea sa ca participant în condițiile art. 68 și următoarele C. proc. civ.).

A mai reținut instanța de apel că, potrivit art. 70 C. proc. civ., cel chemat în judecată conform art. 68 din același act normativ dobândește calitatea de reclamant, așadar devine titular al acelorași pretenții ca în cererea principală; sub un alt aspect, din modul cum a fost formulată cererea, care pune în discuție dreptul de proprietate publică al Statului Român, se impune a se analiza dacă aceasta a fost formulată de RNP Romsilva în numele Statului Român.

A apreciat această instanță că pe tot parcursul judecății în față tribunalului reclamanta nu a înțeles să arate că aceasta a fost intenția sa la formularea cererii, caz în care s-ar fi putut pune problema calificării corecte a cererii, cu consecința verificării calității de reprezentant al RNP Romsilva pentru Statul Român, în contextul art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, conform cărora "în litigiile prevăzute la alin. (4), statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor (...)", și ale art. 155 alin. (2) din Noul C. proc. civ.

A conchis instanța de apel că, în raport de modul de formulare a cererii de chemare în judecată, conform art. 478 C. proc. civ., în cadrul cererii în revendicare, RNP Romsilva nu are calitate procesuală activă întrucât nu este titularul dreptului dedus judecății, respectiv dreptul de proprietate.

Având în vedere soluția de respingere a cererii în revendicare, ca efect al admiterii excepției lipsei calității procesuale active, curtea de apel a menționat că nu se impune a analiza criticile dezvoltate de apelanta RNP Romsilva cu privire la fondul pretenției de revendicare.

Criticile formulate în apelurile declarate de Statul Român și de RNP Romsilva referitoare la soluția dată capetelor de cerere prin care s-a solicitat declararea nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/2007 și nr. y/2008, au fost găsite nefondate.

Astfel, s-a reținut că, în ceea ce privește cererea de declarare a nulității Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2008, încheiat cu SC B. SA, soluția apare ca fiind tranșată din perspectiva excepției autorității de lucru judecat admisă în cadrul apelului declarat de SC B. SA, nefiind posibilă analizarea criticilor dezvoltate pe fondul acestei pretenții de cei doi apelanți.

În ceea ce privește pretenția reclamantei și a intervenientului Statul Român de declarare a nulității Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 iulie 2007, încheiat între Consiliul Local Oltenița (în calitate de vânzător) și pârâta SC A. SRL (în calitate de cumpărător), s-a constatat că motivele de nulitate invocate în cauză au constat în aceea că obiectul vânzării l-a constituit un teren proprietate publică de stat, deci scos din circuitul civil, inalienabil.

Instanța de apel a arătat că prin Decizia civilă nr. 2524/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost soluționată aceeași pretenție de declarare a nulității Contractului nr. x/2007 încheiat cu SC A. SRL, deci între aceleași părți, cu același obiect și aceeași cauză juridică, putându-se pune problema autorității de lucru judecat a acestei hotărâri în mod similar cu situația Contractului nr. x/2008 încheiat cu SC B., neexistând elemente de fapt sau de drept care să diferențieze cele două pretenții.

Pe de altă parte, prin sentința tribunalului a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat a Deciziei civile nr. 2524/2014 cu privire la pretenția de anulare a contractului nr. x/2007 încheiat cu SC A. SRL, iar această soluție nu a fost apelată de niciuna dintre părți, soluția intrând, sub acest aspect, sub autoritate de lucru judecat.

Instanța de apel a reținut că prin Sentința civilă nr. 1843 din 29 noiembrie 2004, pronunțată de Judecătoria Oltenița, devenită irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul Consiliul Local Oltenița în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, constatându-se dreptul de proprietate al reclamantului asupra unei suprafețe de teren de aproximativ 67 ha., din care face parte terenul din prezenta cauză.

Această hotărâre judecătorească a tranșat, așadar, cu autoritate de lucru judecat, că terenul în discuție nu reprezintă proprietatea statului, deci nu este proprietate publică a statului, ci este proprietatea Consiliului Local Oltenița.

Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 27 iulie 2007 încheiat între Consiliul Local Oltenița (în calitate de vânzător) și pârâta SC A. SRL (în calitate de cumpărător), este ulterior acestei hotărâri judecătorești; prin urmare, la momentul încheierii lui vânzătorul fusese recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, având autoritate de lucru judecat, ca fiind proprietar al bunului vândut, fiind negat caracterul de bun proprietate publică a statului.

În aceste condiții, motivele de nulitate invocate de reclamantă și de intervenient, care rezidă în caracterul bunului vândut de a fi proprietate publică de stat (deci inalienabil), au fost găsite neîntemeiate.

A apreciat instanța de apel că nu mai pot fi rediscutate la acest moment aspectele invocate de reclamantă și de intervenient în sensul că terenul ar fi fost proprietatea publică a statului, fiind scos din circuitul civil, și că vânzătorul nu ar fi fost proprietar, opunându-se acestor susțineri o hotărâre judecătorească irevocabilă, care se bucură de autoritate de lucru judecat; s-a reținut că reclamanta și intervenientul nu au invocat vreun element nou intervenit după pronunțarea sentinței civile menționate care să schimbe condițiile de analizare a dreptului de proprietate al statului, elementele de fapt și de drept pe care se sprijină cererea de declarare a nulității contractului fiind aceleași ca la momentul pronunțării Sentinței civile nr. 1843/2004.

În consecință, instanța de apel a constatat că nu sunt întemeiate cauzele de nulitate invocate cu privire la Contractul nr. x/27 iulie 2007 încheiat între Consiliul Local Oltenița și pârâta SC A. SRL.

Instanța de apel a constatat că sunt nefondate și criticile apelantei-reclamante privind pretențiile de rectificare a cărții funciare pentru numerele cadastrale x și y, în condițiile în care nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru o asemenea rectificare prevăzute de art. 34 din Legea nr. 7/1996 (aplicabilă în raport de art. 77 din Legea nr. 71/2011), neexistând vreunul din cazurile enumerate de lege pentru efectuarea unei asemenea operațiuni.

Astfel, s-a reținut că, potrivit art. 34 din Legea nr. 7/1996, poate fi cerută rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că: 1) înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil; 2) dreptul înscris a fost greșit calificat; 3) nu mai sunt întrunite condițiile de existență a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea și 4) înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanță cu situația reală actuală a imobilului.

Or, în cauză nu există o asemenea hotărâre judecătorească anterioară și nici nu este pronunțată în cauza de față o hotărâre care să constate unul dintre cazurile prevăzute de text, situația din cartea funciară apărând ca fiind în concordanță cu situația legală rezultată din dreptul de proprietate al Consiliului Local Oltenița, consfințit prin Sentința civilă nr. 1843/2004, și din cele două contracte de vânzare-cumpărare în discuție.

Apelanta-reclamantă a solicitat rectificarea cărții funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților și înscrierii dreptului de proprietate al statului, invocând dreptul de proprietate al statului în baza amenajamentelor silvice și lipsa dreptului de proprietate al pârâților, urmare și a nulității celor două contracte de vânzare-cumpărare către SC B. și SC A. Or, situația juridică rezultată în cauză, anume dreptul de proprietate recunoscut în favoarea Consiliului Local Oltenița în contradictoriu cu Statul Român prin Sentința civilă nr. 1843/2004, precum și existența valabilă a celor două contracte de vânzare-cumpărare, sunt în concordanță cu înscrierile existente în cartea funciară.

Curtea de apel a admis critica apelantei-reclamante privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată efectuate de SC B. SA în față instanței de fond, pe care a schimbat-o, în sensul că a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâta SC B. SA a sumei de 21.100 RON cheltuieli de judecată în primă instanță, compusa din 1.100 RON onorariu expert și 20.000 RON onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de apel a apreciat că suma de 83.398,63 RON percepută ca onorariu conform dovezilor depuse la dosarul de fond este excesivă, iar în baza art. 451 alin. (2) C. proc. civ. se impune reducerea ei.

Examinând cu prioritate criticile formulate de recurentul-intervenient Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași, în considerarea necesității de a se determina obiectul cererii de intervenție principală, Înalta Curte reține că nu sunt fondate criticile prin care acest recurent a susținut că instanța de apel a admis excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat anularea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 13 iunie 2008, în raport de Decizia nr. 2524/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, deși prin apelurile formulate nu a fost criticată soluția instanței de fond cu privire la această excepție.

Astfel, Înalta Curte constată că prin apelul incident, declarat împotriva Sentinței civile nr. 552 din 14 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul Călărași, înregistrat pe rolul curții de apel la data de 14 septembrie 2017, apelanta-pârâtă SC B. SA a solicitat schimbarea, în parte, a sentinței apelate, respectiv numai în privința soluției de respingere a excepției autorității de lucru judecat a Deciziei civile nr. 2524 din 16 septembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2009.

Prin urmare, instanța de apel nu a procedat din oficiu la examinarea legalității și temeiniciei Sentinței civile nr. 552 din 14 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul Călărași, sub aspectul menționat, ci a analizat criticile formulate prin apelul incident.

În ceea ce privește susținerile acestui recurent, referitoare la efectele Sentinței civile nr. 1843/2004, pronunțată de Judecătoria Oltenița, Înalta Curte reține că prin această hotărâre judecătorească, devenită irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul Consiliul Local Oltenița în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, constatându-se dreptul de proprietate al reclamantului asupra unei suprafețe de teren de aproximativ 67 ha., din care face parte terenul din prezenta cauză.

Având în vedere că la pronunțarea Deciziei civile nr. 2524 din 16 septembrie 2014, decizie în raport de care a fost admisă excepția autorității de lucru judecat, Înalta Curte a statuat în sensul că nu s-a făcut dovada că terenul vândut la licitație publică era, la momentul vânzării, în proprietatea publică a statului, așa cum a reținut și instanța de apel, nu pot fi rediscutate aspectele invocate de reclamantă și de intervenient în sensul că terenul ar fi fost proprietatea publică a statului, fiind scos din circuitul civil, și că vânzătorul nu ar fi fost proprietar; reclamanta și intervenientul nu au invocat vreun element nou intervenit după pronunțarea sentinței civile menționate care să schimbe condițiile de analizare a dreptului de proprietate al statului, elementele de fapt și de drept pe care se sprijină cererea de declarare a nulității contractului fiind aceleași ca la momentul pronunțării Sentinței civile nr. 1843/2004.

Cu referire la obiectul cererii de intervenție voluntară principală, formulată la data de 1 octombrie 2015, de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași, Înalta Curte constată că titularul acestei cereri a învederat că formulează această solicitare în calitatea sa de proprietar al terenului forestier aflat în litigiu, în suprafață de 246.511,10 mp, situată în tarlaua x, înscrisă în amenajamentul silvic UP III Frasin Ulmeni - unitățile amenajistice 5, 6 și 7, obiectul principal al cererii fiind revendicarea acestei suprafețe de teren; în subsidiar, a arătat că solicită rectificarea cărții funciare nr. x Oltenița cu nr. cadastral x, pentru suprafața de 286.500 mp, anularea Contractului nr. x din 27 iulie 2007 și a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 13 iunie 2008.

Prima instanță a reținut la fila x din sentință că pr