ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2493/2022

Ședința publică din data de 15 decembrie 2022

Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Caransebeș la 11 mai 2017, reclamanta Regia Naționala a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin, în contradictoriu cu pârâta Comuna Bucoșnița, a solicitat admiterea acțiunii, constatarea dreptului de proprietate publică al Statului Român asupra imobilului înscris in CF x UAT Bucoșnița (teren extravilan de 895.771 mp, corespondentul imobilului cu numărul topografic x din CF pe hârtie 340 Goleț sub B.l din cartea funciara x UAT Bucoșnița) și a dreptului de administrare al Romsilva asupra acestui imobil.

A solicitat introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de titular al dreptului de proprietate publică asupra terenului forestier la care se referă prezenta acțiune, aflat în administrarea reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 24 din 12 ianuarie 2018, Judecătoria Caransebeș a declinat competența de soluționare a cererii având ca obiect acțiune în constatare formulată de către Regia Națională a Pădurilor - Romsilva Direcția Silvică Caraș-Severin, în contradictoriu cu pârâta Comuna Bucoșnița, în favoarea Tribunalului Caraș-Severin.

Prin sentința civilă nr. 143 din 10 februarie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Caraș-Severin a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin și a respins acțiunea ca fiind formulată de către o persoană fără legitimare procesuală activă, a admis excepția inadmisibilității cererii de introducere în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins acțiunea formulată de reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin în contradictoriu cu pârâta Comuna Bucoșnița și a obligat pe reclamantă să plătească pârâtei Comuna Bucoșnița suma de 5.950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 146 din 14 septembrie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 143 din 10 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu pârâta-intimată Comuna Bucoșnița, având ca obiect acțiune în constatare.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel au declarat recurs Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin, criticând decizia pentru nelegalitate.

În aprecierea recurentei, decizia instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la atribuțiile și competențele R.N.P. - Romsilva, din care rezultă calitatea procesuală activă a acesteia.

A arătat că, în conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, R.N.P.- Romsilva administrează fondul forestier proprietate publică a Statului Român, iar potrivit art. 4 din H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, Romsilva are ca scop principal gestionarea durabilă și unitară a fondului forestier proprietate publică a Statului, acționând pentru apărarea, conservarea și dezvoltarea durabilă a pădurilor aparținând Statului Român.

În baza dispozițiilor legale cuprinse în H.G. nr. 1705/2006 privind inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 3 alin. (1) și art. 19 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, a solicitat instanței de judecată constatarea dreptului de proprietate publică al Statului Român asupra terenului în litigiu, precum și constatarea dreptului de administrare al R.N.P. - Romsilva asupra acestuia.

A susținut că decizia recurată este contrară celor statuate prin decizia nr. 412 din 23 februarie 2016, pronunțată în recurs de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație si Justiție, prin care s-a statuat că Romsilva exercită în numele statului toate atributele dreptului de proprietate în legătură cu terenurile forestiere, iar dreptul de administrare nu poate fi înțeles în mod restrictiv, ca inclusiv doar usus și fructus, ci ca drept real în integralitatea atributelor sale, incluzând și dreptul de dispoziție asupra bunurilor proprietate publică din domeniul său de activitate.

De asemenea, a făcut trimitere la Decizia nr. 15/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că Romsilva are calitate procesuală activă în plângerile împotriva hotărârilor comisiilor județene emise în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere și al acțiunilor în constatarea nulității absolute a actelor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere.

În aceeași idee, recurenta a susținut că instanța de apel, în mod greșit, a respins apelul său, motivând că cererea de chemare în judecată a fost formulată fără un mandat expres din partea titularului dreptului de proprietate, în condițiile în care acest mandat a fost dat prin lege, prin dispozițiile legale privind organizarea și funcționarea R.N.P. - Romsilva, având în vedere obiectul de activitate al acesteia, scopul pentru care a fost înființată și competențele acestei instituții, nefiind obligatorie existența unui mandat special, așa cum a motivat instanța de apel.

Printr-o altă critică recurenta a invocat că a dovedit dreptul său de administrare asupra terenului, ținând seama de probele administrate, din care rezultă fără echivoc faptul că terenul în litigiu se suprapune cu parcelele silvice aflate în administrarea Ocolului Silvic Păltiniș. A apreciat că, în mod greșit, curtea de apel a confirmat soluția tribunalului de respingere a cererii de chemare în judecată inclusiv în ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea dreptului său de administrare.

Pe raza județului Caras-Severin, atribuțiile și competențele regiei sunt exercitate prin Direcția Silvică Caraș-Severin, unitate care are în subordinea sa 17 ocoale silvice care asigură gestionarea fondului forestier de stat, în conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice.

Terenul în suprafață de 895.771 mp este evidențiat în amenajamentul silvic întocmit pentru Ocolul Silvic Păltiniș, UP. I Goleț, fiind în administrarea efectivă a Direcției Silvice Caraș-Severin - Ocolul Silvic Păltiniș. Terenul în litigiu face parte din fondul forestier proprietate publică de stat, astfel cum a fost inventariat prin anexa 3 (cod clasificare 8.04.01) la H.G. nr. 1705/2006 privind inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului. Aceste prevederi legale stabilesc că suprafața totală de 4.443.692,4922 hectare, distribuită pe întreg teritoriul țării, reprezintă fond forestier proprietate publică a Statului Român și este evidențiată în amenajamentul silvic.

În plus, dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 prevăd că "terenurile proprietatea statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în sistemul de evidență al cadastrului funciar general și în amenajamentele silvice".

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, modificată prin Legea nr. 133/2015, "amenajamentul silvic constituie bază a cadastrului de specialitate și a titlului de proprietate a statului pentru fondul forestier proprietate publică a statului".

Terenul în suprafață de 895.771 mp, obiect al litigiului, este corespondentul imobilului cu numărul topografic x CF x Goleț. Potrivit evidențelor, proprietar asupra imobilului a fost Regimentul 13 Roman Bănățean, aceste terenuri devenind proprietatea statului, ca urmare a naționalizării.

Atât timp cât dreptul de proprietate al statului a fost înscris în cartea funciară, intabularea dreptului de proprietate publică al pârâtei Comuna Bucoșnița asupra terenului în suprafață de 895.771 mp s-a dispus cu nesocotirea dreptului de proprietate al statului.

Dreptul de proprietate publică al pârâtei Comuna Bucoșnița a fost înscris în cartea funciară în baza prevederilor H.G. nr. 532/2002, care nu explică modul de dobândire a dreptului de proprietate de către pârâtă și nu dispune trecerea din proprietatea publică a statului în proprietatea publică a pârâtei. De asemenea, nu există nici altă hotărâre de guvern care să dispună trecerea terenului din proprietatea statului în proprietatea pârâtei, în condițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.

Intimații nu au formulat întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 iunie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin și de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 146 din 14 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 8 decembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Critica nu este fondată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a invocat critici sub aspectul legitimității procesuale active - condiție de exercițiu a acțiunii civile, motiv pentru care acestea urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În cauza de față, instanța de judecată a fost sesizată cu o acțiune în constatare formulată de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin, cerere formulată în nume propriu de către reclamantă și nu în calitate de reprezentant al Statului Român, aceasta solicitând să se constate existența dreptului său de administrare asupra terenului în litigiu subsecvent constatării dreptului de proprietate publică al statului.

Ca atare, ceea ce se pretinde este faptul că un alt subiect de drept (statul) decât cel care acționează în instanță este titularul dreptului subiectiv a cărui constatare pe cale judiciară se urmărește, pentru ca, în mod subsecvent, grefat pe această constatare prealabilă, să se poată deduce și constata dreptul de administrare al reclamantei, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate publică.

Întemeindu-și în drept cererea, reclamanta a făcut referire la dispozițiile din Legea nr. 46/2008, respectiv din Legea nr. 213/1998 și C. civ., care se referă la fondul forestier proprietate publică a statului, respectiv, la domeniul public al statului.

Or, protecția dreptului de proprietate publică, inclusiv prin recurgerea la calea acțiunii în justiție, o realizează titularul acestui drept, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 865 C. civ., conform cărora obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului acesteia, în timp ce titularii drepturilor corespunzătoare proprietății publice sunt obligați să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică și să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică în condițiile prevăzute de C. proc. civ.

În ce-l privește pe titularul unui drept de administrare, acesta are la îndemână acțiunea confesorie, prin intermediul căreia își poate apăra propriul drept, el putând dispune de bunul dat în administrare în condițiile stabilite de lege sau în actul de constituire (art. 868 alin. (2) C. civ., art. 870 C. civ..).

Cum, în speță, astfel cum s-a arătat, reclamanta tinde la protecția și constatarea unui drept - de proprietate publică - al cărui titular nu este, pentru a putea pretinde ulterior, un drept de administrare, recunoscut de lege, în măsura în care este vorba despre fondul forestier proprietate publică a statului, critica de nelegalitate formulată, potrivit căreia în conținutul dreptului de administrare al R.N.P. intră și dreptul de a formula acțiuni în justiție pentru apărarea integrității fondului forestier de stat, este nefondată.

Se constată că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic stabilesc că "Fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia Națională a Pădurilor Romsilva, regie autonomă de interes național, aflată sub autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură…". Prin urmare, este suficient să se stabilească că terenul forestier aparține proprietății publice a statului, pentru ca în mod implicit să rezulte, conform legii, că dreptul de administrare aparține Romsilva.

Aceasta înseamnă că soluția asupra celui de-al doilea capăt de cerere este nu doar subsecventă primei solicitări - referitoare la constatarea dreptului de proprietate publică al statului - ci chiar implicită, adică presupusă, conținută în mod necesar de modalitatea de soluționare a acestuia.

De aceea, față de motivele și cauza acțiunii (dreptul de administrare decurgând din dreptul de proprietate publică al statului, a cărui constatare să se obțină prioritar) rezultă că, într-adevăr, reclamanta a inițiat un demers pentru care nu are legitimare procesuală, nefiind nici titularul dreptului de proprietate publică, nici mandatată de acest titular să acționeze în instanță.

Ca atare, dreptul de administrare, în maniera invocată, nu are o existență de sine stătătoare și nu putea fi supus analizei instanței în mod distinct de pretenția vizând constatarea dreptului de proprietate publică, câtă vreme se grefează în mod necesar pe acesta, astfel încât, în absența constatării lui, este inutilă și lipsită de substanță orice verificare jurisdicțională ulterioară.

În acest context, normele legale, respectiv art. 11 alin. (9) și (10) din Legea nr. 46/2008, fac distincție în raport de obiectul dedus judecății și de calitatea în care acționează titularii dreptului de proprietate ori de administrare a proprietății publice. Astfel, se observă că, dacă în ceea ce privește dreptul de administrare a fondului forestier aflat în proprietate publică, alin. (9) stipulează că titularul acestui drept va sta în instanță în nume propriu, alin. (10) instituie pentru titularul dreptului de administrare obligația de a arăta instanței, în condițiile C. proc. civ., pe titularul dreptului de proprietate, în litigiile privitoare la dreptul de proprietate asupra fondului forestier aflat în proprietate publică.

Este nefondată și critica recurentei-reclamante conform căreia instanța de apel nu ar fi observat că terenul în litigiu se află efectiv în administrarea Romsilva, care are ca obiect de activitate administrarea fondului forestier proprietate publică a statului (conform Codului silvic - Legea nr. 46/2008 și H.G. nr. 229/2009), că acesta nu a fost niciodată în administrarea Consiliului Local Bucoșnița, fiind în mod continuu și neîntrerupt în administrarea regiei, astfel că prin cererea formulată nu s-a urmărit să fie acordat statului vreun drept, ci s-a acționat în interesul și în numele Statului Român, pentru apărarea integrității fondului forestier proprietate publică de stat.

În realitate, prin demersul efectuat, reclamanta tinde să pună în discuție - într-un cadru procesual inadecvat - efectele H.G. nr. 532/2002, prin care imobilul în litigiu a trecut din domeniul public al statului în proprietatea publică a comunei Bucoșnița.

Altfel spus, statul, în numele căruia, în mod nejustificat, susține reclamanta că ar acționa și ca atare, l-ar reprezenta în proces, a emis un act normativ administrativ, prin care a dispus într-o anumită modalitate cu privire la teren, fără să fie inițiate ulterior acțiuni care să vizeze legalitatea respectivei hotărâri de guvern și fără ca statul să se prevaleze în continuare de dreptul său de proprietate publică.

În acest context, acțiunea reclamantei care, în nume propriu, pretinde constatarea dreptului de proprietate publică al statului și, derivat din acesta, a dreptului său de administrare, este una promovată de o persoană care nu-și justifică în niciun fel legitimarea procesuală.

Înalta Curte va înlătura, ca nefondate, și susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora instanța de apel ar fi nesocotit dezlegări ale instanței supreme conținute în decizii de speță. Aceste decizii nu pot determina o altă soluție în cauză, în ceea ce privește legitimarea procesuală activă a Romsilva, întrucât, pe de-o parte, nu sunt incidente efectele autorității de lucru judecat, iar, pe de altă parte, jurisprudența nu constituie izvor de drept.

Aceeași concluzie se impune și cu privire la Decizia nr. 15/2011 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, în condițiile în care s-a dat dezlegare chestiunii referitoare la calitatea procesuală activă a Romsilva în plângerile formulate în procedura prevăzută de art. 53 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, deci fără nicio legătură cu cadrul prezentei judecăți.

Celelalte aspecte deduse judecății prin motivele de recurs - referitoare la dovada dreptului de proprietate, respectiv de administrare, întrucât vizează fondul litigiului, excedează analizei pe care o poate realiza instanța de recurs. Înalta Curte constată că parte din critici vin să susțină o altă situație de fapt, or, din această perspectivă, raportat la probatoriul administrat, acestea nu pot fi examinate de instanța de recurs, care are spre analiză doar chestiunile ce privesc nelegalitatea deciziei recurate, astfel cum stipulează expres art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, nu se poate reține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care, în baza art. 496 din același act normativ, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

Înalta Curte reține că, în condițiile particulare ale cauzei, cât timp s-a constatat că este inadmisibilă cererea de introducere în cauză a Statului Român, formulată de reclamantă în condițiile art. 78 C. proc. civ., iar cu referire la calitatea procesuală activă a regiei s-a statuat că pretențiile sale nu pot fi legitimate din punct de vedere procedural, recursul exercitat de recurentul intervenient trebuia să aibă în vedere, prioritar, combaterea problemelor de drept privind constituirea cadrului procesual în care să se supună judecății aspecte legate de fondul cauzei. Or, din această perspectivă, simpla afirmație a recurentului că este proprietarul terenului forestier în litigiu nu este de natură a înlătura de la aplicare normele procedurale care au împiedicat cercetarea pe fond a dreptului dedus judecății, în lipsa unui demers efectuat în nume propriu, care să inițieze o astfel de dezbatere asupra fondului.

Ca atare, în lipsa unor critici referitoare la modul în care a fost stabilit cadrul procesual care să fi permis analizarea pe fond a unei cereri formulate în condițiile C. proc. civ., dispozițiile legale invocate, care fac trimitere la natura juridică a obiectului material al sesizării instanței de judecată, nu vor putea fi examinate în raport de limitele controlului judiciar al instanței de recurs. Prin urmare, argumentele dezvoltate în acest sens nu pot fi reținute ca fundament al admiterii prezentei căi de atac din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte urmează a respinge și recursul formulat de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva deciziei nr. 146 din 14 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin și intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 146 din 14 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 decembrie 2022.