Decizia nr. 2753/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 25/2018 a Judecătoriei Caransebeș

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Caransebeș la 18 mai 2017 sub nr. x/2017, reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comuna Bucoșnița, constatarea dreptului de proprietate publică a Statului Român asupra imobilului înscris în CF x UAT Bucoșnița (teren extravilan de 408.032 mp, corespondentul imobilului cu numărul topografic x - lot. 3 din CF pe hârtie 576 Petroșnița sub B1 din cartea funciară x UAT Bucoșnița) și a dreptului de administrare al Romsilva asupra acestui imobil. Prin sentința civilă nr. 25 din 12 ianuarie 2018, Judecătoria Caransebeș a admis excepția necompetenței acestei instanțe, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cererii având ca obiect acțiune în constatare, formulată de către Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin, în contradictoriu cu pârâta Comuna Bucoșnița, în favoarea Tribunalului Caraș-Severin.

Încheierile și sentința Tribunalului Caraș-Severin Prin încheierea din 17 mai 2018, Tribunalul Caraș-Severin a dispus, în temeiul art. 865 lit. b) C. civ. și art. 78 C. proc. civ., introducerea în cauză, în calitate de reclamant, a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin încheierea din 31 mai 2018, tribunalul a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes a reclamantei Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin cu privire la petitul având ca obiect constatarea unui drept de administrare, a respins excepția inadmisibilității introducerii în cauză a Statului Român, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în constatare, a admis excepția lipsei calității procesuale active a aceleiași reclamante cu referire la petitul ce vizează constatarea dreptului de proprietate. Prin sentința civilă nr. 1871 din 19 decembrie 2019, Tribunalul Caraș-Severin a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin, în numele titularului dreptului Statul Român prin Ministerul Finanțelor, împotriva pârâtei UAT Bucoșnița și, în consecință: a constatat că Statul Român este proprietar al imobilului înscris în CF x UAT Bucoșnița nr. cad. x (fost nr. top x), în suprafață de 408.032 mp și că Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin are în patrimoniu un drept de administrare asupra terenului înscris în CF x UAT Bucoșnița nr. cad. x.

Decizia Curții de Apel Timișoara, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 135 din 1 octombrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul formulat de apelanta pârâtă Comuna Bucoșnița, în contradictoriu cu intimata reclamantă Regia Națională a Pădurilor - Romsilva -Direcția Silvică Caraș-Severin și intimatul intervenient forțat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de titular al dreptului de proprietate publică, împotriva încheierii civile din 17 mai 2018, a încheierii civile din 30 mai 2018 și a sentinței civile nr. 1871 din 19 decembrie 2019 ale Tribunalului Caraș-Severin, pronunțate în dosarul nr. x/2017; a modificat, în tot, încheierea civilă din 17 mai 2018, în parte, încheierea civilă din 30 mai 2018 și, în tot, sentința civilă nr. 1871 din 19 decembrie 2019; a admis excepția inadmisibilității cererii de introducere forțată în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin cu privire la petitul privind constatarea existenței dreptului de administrare; a menținut soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei referitor la petitul având ca obiect constatarea dreptului de proprietate publică a Statului Român, pronunțată prin încheierea civilă din 30 mai 2018; a respins cererea de chemare în judecată promovată de către reclamantă în contradictoriu cu pârâta ca fiind formulată de către o persoană fără legitimare procesuală activă; a obligat intimata reclamantă la plata către apelanta pârâtă a sumei de 5.950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin, criticând decizia pentru nelegalitate. Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 7 decembrie 2020 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8, astfel cum reiese din Fișa ECRIS. 1. Recurenta-reclamantă Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în consecință, respingerea excepției inadmisibilități cererii de introducere forțată în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și a excepției lipsei calității procesuale active a regiei în formularea cererii privind constatarea dreptului său de administrare asupra terenului în litigiu. De asemenea, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara, pentru judecarea pe fond a apelului declarat de Comuna Bucoșnița împotriva sentinței civile nr. 1871 din 19 decembrie 2019 a Tribunalului Caraș-Severin. Cu privire la cererea de introducere în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, recurenta a arătat că instanța de apel a respins această solicitare considerând că Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin nu a urmărit să preîntâmpine declanșarea unui litigiu ulterior de către o persoană care ar putea pretinde aceleași drepturi, ci doar constatarea propriului drept de administrare. Curtea a apreciat că terțului intervenient forțat nu i se pot acorda drepturi printr-o hotărâre judecătorească în lipsa formulării de către acesta a unei cereri sau chiar împotriva voinței sale, prin intermediul instituției prevăzute de art. 68 C. proc. civ., iar Statul Român nu a formulat o cerere principală, prin care să solicite constatarea existenței acestui drept în favoarea sa (de proprietate). Or, motivarea instanței de apel nu poate fi primită, întrucât cererea de introducere în cauză a Statului Român, în calitate de titular al dreptului de proprietate publică asupra terenului în litigiu, a fost formulată pentru ca proprietarul să aibă posibilitatea să își exprime poziția față de cererile/susținerile părților din proces, în baza art. 68 C. proc. civ., art. 223 și art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, art. 11 alin. (10) din Legea nr. 46/2008, De altfel, în calitate de administrator al pădurilor statului, recurenta avea obligația de a chema în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, pentru a acționa împreună în vederea apărării proprietății forestiere din patrimoniul public. De aceea, cererea de introducere în cauză a Statului Român nu a fost formulată pentru a opune statului dreptul de administrare al recurentei ori pentru a acorda acestuia drepturi în lipsa unei cereri sau împotriva voinței sale, cum s-a arătat prin decizia recurată. Deoarece terenul în litigiu se află efectiv în administrarea Romsilva, care are ca obiect de activitate administrarea fondului forestier proprietate publică a statului (conform Codului silvic - Legea nr. 46/2008 și H.G. nr. 229/2009), interesul Statul Român în prezenta cauză este real și actual. Terenul în litigiu nu a fost niciodată predat către Comuna Bucoșnița, nu a ieșit din evidențele regiei, fiind în mod continuu și neîntrerupt în administrarea recurentei, astfel că prin cererea formulată nu s-a urmărit să fie acordat statului vreun drept, ci s-a acționat în interesul și în numele Statului Român, pentru apărarea integrității fondului forestier proprietate publică de stat. Prin urmare, soluția admiterii excepției inadmisibilității cererii de introducere în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 68 C. proc. civ. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin cu privire la petitul având ca obiect constatarea dreptului său de administrare, recurenta a susținut că instanța de apel a reținut că, deși această parte a solicitat, subsecvent constatării dreptului de proprietate al Statului Român, să se constate dreptul de administrare al regiei asupra terenului în litigiu, acest aspect nu îi conferă legitimare procesuală activă în cauză. Curtea a precizat că între Romsilva și Comuna Bucoșnița nu există raporturi juridice de drept material, în condițiile în care dreptul de administrare al Romsilva poate fi instituit doar cu privire la un teren aparținând în proprietate publică Statului Român, iar nu în proprietatea publică a unității administrativ-teritoriale. Recurenta a învederat că acest raționament este greșit, întrucât în conținutul dreptului de administrare al Regiei Naționale a Pădurilor intră și dreptul de a formula acțiuni în justiție pentru apărarea integrității fondului forestier de stat, Romsilva acționând în aceste cazuri în numele și în interesul Statului Român, pentru apărarea proprietății publice forestiere a acestuia. În speță, prin probele administrate (înscrisuri, expertiză judiciară) recurenta a dovedit că terenul în litigiu este un teren forestier și se află efectiv în administrarea Romsilva, în acest sens fiind de reținut și dispozițiile art. 3 alin. (3) din Codul silvic, potrivit cărora dovada deținerii în administrare se face cu amenajamentul silvic. Ca atare, raportat la evidențierea terenului în litigiu în amenajamentul Ocolului Silvic Păltiniș din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin, în cauză s-a recunoscut apartenența acestui teren la domeniul public al Statului Român și, prin urmare, de vreme ce recurenta este titularul actual al dreptului de administrare asupra terenului în litigiu, din această calitate derivă calitatea procesuală activă cu privire la petitul privind constatarea dreptului de administrare asupra terenului forestier la care se referă acțiunea dedusă judecății, Recurenta a mai arătat că instanța de apel a ignorat situația actuală a terenului în litigiu și nu a avut în vedere faptul că prin H.G. nr. 532/2002 nu s-a dispus trecerea terenului în litigiu din proprietatea Statului Român în proprietatea Comunei Bucoșnița, așa cum cer dispozițiile art. 9 din Legea nr. 213/1998, neexistând actul care dispune trecerea terenului în domeniul public al comunei. Înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară în favoarea Comunei Bucoșnița și susținerea nedovedită că terenul în litigiu se află în administrarea autorităților locale ale comunei nu pot conduce la concluzia lipsei calității procesuale active a Romsilva cu privire cererea de constatare a dreptului de administrare al regiei asupra acestui teren. În cauză, nu poate fi ignorat ceea ce a stabilit instanța supremă, prin decizia nr. 1136/2015, în sensul că "înscrierea drepturilor tabulare în CF în baza H.G. invocate nu are caracter constitutiv de drepturi, nefiind de natură să remedieze neregularitatea actului, aceasta cu atât mai mult cu cât înscrierea a operat sub regimul Legii nr. 7/1996, care, spre deosebire de înscrierile supuse Decretului-lege nr. 115/1938 asigură doar opozabilitatea erga omnes". În consecință, pornind de la dispozițiile art. 36 C. proc. civ., potrivit cărora calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părțile raportului juridic litigios, recurenta a învederat că în mod greșit Curtea de Apel Timișoara a stabilit că între Romsilva și Comuna Bucoșnița nu există raporturi juridice de drept material, în condițiile în care dreptul de administrare al regiei poate fi instituit doar cu privire la un teren aparținând în proprietate publică Statului Român, iar nu în proprietatea publică a unității administrativ-teritoriale. Față de cele de mai sus, recurenta a arătat că decizia recurată a fost pronunțată de instanța de apel cu încălcarea normelor de drept material, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., respectiv dispozițiile art. 36 din același act normativ. 2. Recurentul-intervenient Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a susținut că decizia atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, a precizat că, potrivit art. 11 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, Regia Națională a Pădurilor - Romsilva administrează fondul forestier proprietate publică a statului, având ca scop principal, conform art. 4 din H.G. nr. 229/2009, gestionarea durabilă și unitară a fondului forestier proprietate publică a statului, acționând pentru apărarea, conservarea și dezvoltarea durabilă a pădurilor aparținând statului. Pe raza județului Caras-Severin, atribuțiile și competențele regiei sunt exercitate prin Direcția Silvică Caraș-Severin, unitate care are în subordinea sa 17 ocoale silvice care asigură gestionarea fondului forestier de stat, în conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice. Suprafața de 408.032 mp este evidențiată în amenajamentul silvic întocmit pentru Ocolul Silvic Păltiniș, UP. II Petroșnița, fiind în administrarea efectivă a Direcției Silvice Caraș-Severin - Ocolul Silvic Păltiniș. Terenul în litigiu face parte din fondul forestier proprietate publică de stat, astfel cum a fost inventariat prin anexa 3 (cod clasificare 8.04.01) la H.G. nr. 1705/2006 privind inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului. În plus, dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 prevăd că "terenurile proprietatea statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în sistemul de evidență al cadastrului funciar general și în amenajamentele silvice". Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, modificată prin Legea nr. 133/2015, "amenajamentul silvic constituie bază a cadastrului de specialitate și a titlului de proprietate a statului pentru fondul forestier proprietate publică a statului". De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Codul silvic - Legea nr. 46/2008, totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producție sau administrație silvică, a iazurilor, a albiilor pârâielor, a altor terenuri cu destinație forestieră și neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior, în condițiile legii, constituie fondul forestier național. Prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică statuează în sensul că domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele menționate la pct. I din anexă, precum și din alte bunuri de uz sau de interes public național, declarate ca atare prin lege. Corelat cu aceste dispoziții, în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, se prevede că fondul forestier național constituie bun de interes național. Față de cele expuse, recurentul a arătat că este dovedită apartenența terenului în litigiu la domeniul public al Statului Român, cu atât mai mult cu cât dreptul de proprietate al statului asupra acestuia a fost deja înscris în cartea funciara veche - CF x Petroșnița. A menționat recurentul că dreptul de administrare al regiei asupra terenului în litigiu a fost dobândit prin Legea nr. 119/1948, care prevedea, la art. 3 alin. (8), că bunurile naționalizate prin efectul acestei legi vor fi administrate de ministerele în al căror domeniu de preocupare intră obiectul întreprinderilor naționalizate. Prin naționalizare, imobilul în cauză făcea parte din proprietatea statului, iar prin Codul Silvic din 1962 s-a stabilit că fondul forestier al Republicii Socialiste România este în administrarea operativă a întreprinderilor de stat pentru economia forestieră. Transmiterea din administrarea operativă a întreprinderilor de stat pentru economia forestieră în administrarea operativă ori folosința altor organizații socialiste se putea face numai în baza unei hotărâri a Consiliului de Miniștri (art. 9 alin. (2) din Legea nr. 3/1962 - Codul silvic). Potrivit actualelor reglementari cuprinse art. 3 alin. (3) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, dovada deținerii în administrare se face pe baza amenajamentului silvic, sens în care, pentru dovedirea dreptului de administrare asupra terenului în litigiu, recurentul anexează prezentei acțiuni copie după amenajamentul silvic. Suprafața de 408.032 mp, la care se referă litigiul de față, este corespondentul imobilului cu nr. topografic x-lot x din CF pe hârtie 576 Petroșnița. Potrivit evidențelor din CF x Petroșnița, proprietar asupra imobilului în cauză a fost Regimentul 13 Roman Bănățean, acest teren devenind proprietatea Statului Român ca urmare a naționalizării. Atât timp cât în cartea funciară a fost deja înscris dreptul de proprietate al Statului Român cu nr. topografic x-lot x conform CF pe hârtie 576 Petroșnița, intabularea dreptului de proprietate publică în favoarea pârâtei Comuna Bucoșnița cu privire la aceasta suprafață s-a dispus cu nesocotirea dreptului de proprietate al Statului Român. De altfel, pârâta Comuna Bucoșnița nu a solicitat retrocedarea terenului în litigiu cu respectarea procedurilor speciale privind retrocedările de terenuri forestiere. Aceasta nu a formulat nicio cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului, în baza dispozițiilor legale cu caracter special, nicio acțiune în revendicare sau alt demers în temeiul căruia să fi intrat vreodată în stăpânirea bunului. În prezent, pentru terenul în litigiu este deschisă cartea funciară x Bucoșnița, care vizează dreptul de proprietate al pârâtei, conform prevederilor cuprinse în H.G. nr. 532/2002 - anexa 20 poziția 24 privind atestarea domeniului public al Comunei Bucoșnița, însă înregistrarea este greșită, întrucât actul normativ care a stat la baza acestei operațiuni este doar un act de atestare, iar nu un act constitutiv sau translativ de drepturi, astfel că lipsește titlul de proprietate cerut de Legea nr. 7/1996 pentru înscrierea legală a dreptului de proprietate al pârâtei. H.G. nr. 532/2002 nu explică dobândirea dreptului de proprietate publică de către pârâtă și nu dispune trecerea din proprietatea publică a statului în proprietatea publică a Comunei Bucoșnița, iar o altă hotărâre de guvern, care să dispună în acest sens în condițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 nu există. Recurentul a susținut că Tribunalul Caraș-Severin a constatat, din inventarul realizat de către Comisia Specială pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public și privat al comunei, că în domeniul pârâtei se găsește un teren de 6.990.000.000 mp, având natura de pășune acoperită cu vegetație forestieră, fără a se menționa anul dobândirii și nici situația juridică a acestuia. Conform expertizei efectuate în cauză, terenul ce formează obiectul cererii de chemare în judecată este înscris în CF nr. x Bucoșnița în favoarea pârâtei (în baza H.G. nr. 532/2002), face parte din Amenajamentul Silvic al UP II Petroșnița Ocol Silvic Păltiniș, se află în administrarea Regiei Națională a Pădurilor - Romsilva și are categoria de folosință pădure, conform extrasului de CF. Din analiza cărții funciare rezultă că până în anul 1943 proprietarii au fost persoane fizice . Prin urmare, instanța de fond, având în vedere categoria de folosință pădure, a constatat că dreptul de proprietate asupra terenului ca efect al Legii nr. 119/1948 a trecut în patrimoniul Statului Român prin naționalizare. Raportat la concluziile expertizei, conform cărora terenul a fost înscris inițial în CF nr. x Petroșnița și face parte din menajamentul silvic al UP II Petroșnița, prima instanță a constatat că Statul Român este titular al dreptului de proprietate din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 119/1948 și, atâta timp cât nu se face dovada trecerii acestui drept în patrimoniul altei entități, acesta rămâne în continuare în patrimoniul statului. Astfel, terenul în litigiu putea fi obținut în patrimoniu în baza Legii nr. 18/1991 cu condiția să fi fost anterior anului 1948 în proprietatea comunei în baza unei hotărâri de guvern emise conform Legii nr. 213/1998 sau de atestare în domeniul public al comunei, or, în cauză, pârâta a ales constituirea dreptului de proprietate prin procedura de atestare în domeniul public. Hotărârea de guvern emisă în procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 213/1998 este constitutivă de drepturi doar dacă anterior imobilul a făcut parte din patrimoniul comunei.

Apărările formulate în cauză: Prin întâmpinare, intimata Comuna Bucoșnița a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 septembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin și de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, împotriva deciziei nr. 135 din 1 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 25 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. 1. Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin, Înalta Curte constată că aceasta a criticat decizia instanței de apel cu referire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 68 C. proc. civ., susținând că în mod greșit curtea a admis excepția inadmisibilității cererii de introducere forțată în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Critica nu este fondată. Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că invocarea unei neregularități procedurale se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., atunci când se invocă încălcarea de către instanța ce a pronunțat hotărârea atacată a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar nu dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum susține recurenta-reclamantă. În al doilea rând, instanța de recurs constată că, potrivit art. 68 alin. (1) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleași drepturi ca și reclamantul". Astfel, ca formă a intervenției forțate, chemarea în judecată a altor persoane are ca trăsătură distinctivă faptul că părțile originare pot solicita introducerea în cauză a unei persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul. Din formularea textului se poate observa caracterul preventiv al chemării în judecată a altor persoane, din moment ce persoana introdusă nu are pretenții actuale, dar, având în vedere legătura dintre pretențiile reclamantului din cererea principală și cererea incidentală, această persoană ar putea, la un moment dat, în viitor, să introducă o cerere de chemare în judecată și să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul din cererea actuală. Partea care formulează cererea de chemare în judecată a altei persoane trebuie să justifice un interes propriu, spre exemplu, preîntâmpinarea unui litigiu viitor, obținerea unei hotărâri judecătorești opozabile tuturor părților etc. În cauza de față, instanța de judecată a fost sesizată cu o acțiune în constatare formulată de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin, cerere formulată în nume propriu de către reclamantă și nu în calitate de reprezentant al Statului Român, aceasta solicitând să se constate existența dreptului său de administrare asupra terenului în litigiu subsecvent constatării dreptului de proprietate publică al statului. Curtea de apel, observând că reclamanta nu urmărește să preîntâmpine declanșarea unui litigiu ulterior de către terțul intervenient forțat, care ar putea pretinde aceleași drepturi ca aceasta, ci doar constatarea propriului drept de administrare ca urmare a constatării dreptului de proprietate publică al Statului Român (în calitate de intervenient forțat), a reținut că, în mod greșit, tribunalul a admis cererea de intervenție forțată, și pe cale de consecință, a respins-o ca inadmisibilă. În speță, constată Înalta Curte, ceea ce se pretinde este faptul că un alt subiect de drept (statul) decât cel care acționează în instanță este titularul dreptului subiectiv a cărui constatare pe cale judiciară se urmărește, pentru ca în mod subsecvent, grefat pe această constatare prealabilă, să se poată deduce și constata dreptul de administrare al reclamantei, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate publică. Or, protecția dreptului de proprietate publică, inclusiv prin recurgerea la calea acțiunii în justiție, o realizează titularul acestui drept, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 865 C. civ., conform cărora obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului acesteia, în timp ce titularii drepturilor corespunzătoare proprietății publice sunt obligați să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică și să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică în condițiile prevăzute de C. proc. civ. În ce-l privește pe titularul unui drept de administrare, acesta are la îndemână acțiunea confesorie, prin intermediul căreia își poate apăra propriul drept, el putând dispune de bunul dat în administrare în condițiile stabilite de lege sau în actul de constituire (art. 868 alin. (2) C. civ., art. 870 C. civ..). Cum, în speță, astfel cum s-a arătat, reclamanta tinde la protecția și constatarea unui drept - de proprietate publică - al cărui titular nu este, pentru a putea pretinde ulterior, un drept de administrare, recunoscut de lege, în măsura în care este vorba despre fondul forestier proprietate publică a statului, critica de nelegalitate formulată, potrivit căreia instanța de apel, în mod greșit, a respins cererea de intervenție forțată în raport de împrejurarea că, în cauză, s-a urmărit ca proprietarul să aibă posibilitatea să își exprime poziția față de cererile/susținerile părților din proces, este nefondată. Aceasta, întrucât instanța învestită cu soluționarea unei cereri de intervenții forțate nu este chemată să analizeze însăși temeinicia dreptului pe care intervenientul forțat ar putea să îl pretindă, fiind fără relevanță, în speță, împrejurarea că imobilul în litigiu se află în proprietatea Statului Român, așa cum se susține, acesta fiind înscris în cartea funciară x Petroșnița sub B1 din cartea funciară x UAT Bucoșnița, admisibilitatea cererii de intervenție forțată presupunând examinarea de către instanță a existenței unei identități între dreptul subiectiv dedus judecății de către reclamant și cel pretins de către terțul intervenient. Or, prin intermediul instituției prevăzute de art. 68 C. proc. civ., terțului intervenient forțat nu i se pot acorda drepturi printr-o hotărâre judecătorească în lipsa formulării chiar de către acesta a unei atare cereri. De altfel, în litigiul de față, Statul Român nu a formulat o cerere principală prin care să solicite constatarea existenței unui drept de administrare în favoarea sa cu privire la imobilul în litigiu, pentru a fi întrunite dispozițiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ., care impun condiția ca persoana chemată în judecată să poată să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul. Recurenta-reclamantă a mai arătat, referitor la calitatea procesual activă a Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș-Severin cu privire la petitul având ca obiect constatarea dreptului său de administrare, examinată din perspectiva art. 36 C. proc. civ., că instanța de apel a reținut că, deși această parte a solicitat, subsecvent constatării dreptului de proprietate al Statului Român, să se constate dreptul de administrare al regiei asupra terenului în litigiu, acest aspect nu îi conferă legitimare procesuală. Or, acest raționament ar fi greșit, întrucât în conținutul dreptului de administrare al Regiei Naționale a Pădurilor intră și dreptul de a formula acțiuni în justiție pentru apărarea integrității fondului forestier de stat, Romsilva acționând în aceste cazuri în numele și în interesul Statului Român, pentru apărarea proprietății publice forestiere a acestuia. Critica nu poate fi primită din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ., față de considerentele anterior expuse și cele prezentate în continuare. Întemeindu-și în drept cererea, reclamanta a făcut referire la dispozițiile din Legea nr. 46/2008, respectiv din Legea nr. 213/1998 și C. civ., care se referă la fondul forestier proprietate publică a statului, respectiv, la domeniul public al statului. Se constată că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic stabilesc că "Fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia Națională a Pădurilor Romsilva, regie autonomă de interes național, aflată sub autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură…". Prin urmare, este suficient să se stabilească că terenul forestier aparține proprietății publice a statului, pentru ca în mod implicit să rezulte, conform legii, că dreptul de administrare aparține Romsilva. Aceasta înseamnă că soluția asupra celui de-al doilea capăt de cerere este nu doar subsecventă primei solicitări - referitoare la constatarea dreptului de proprietate publică al statului - ci chiar implicită, adică presupusă, conținută în mod necesar de modalitatea de soluționare a acestuia. De aceea, față de motivele și cauza acțiunii (dreptul de administrare decurgând din dreptul de proprietate publică al statului, a cărui constatare să se obțină prioritar) rezultă că, într-adevăr, reclamanta a inițiat un demers pentru care nu are legitimare procesuală, nefiind nici titularul dreptului de proprietate publică, nici mandatată de acest titular să acționeze în instanță. Ca atare, dreptul de administrare, în maniera invocată, nu are o existență de sine stătătoare și nu putea fi supus analizei instanței în mod distinct de pretenția vizând constatarea dreptului de proprietate publică, câtă vreme se grefează în mod necesar pe acesta, astfel încât, în absența constatării lui, este inutilă și lipsită de substanță orice verificare jurisdicțională ulterioară. În acest context, aserțiunile referitoare la obligația recurentei-reclamante, în calitatea acesteia de a atrage în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, nu poate fi opusă, în condițiile în care chiar normele legale, respectiv art. 11 alin. (9) și 10 din Legea nr. 46/2008, fac distincție în raport de obiectul dedus judecății și de calitatea în care acționează titularii dreptului de proprietate ori de administrare a proprietății publice. Astfel, se observă că, dacă în ceea ce privește dreptul de administrare a fondului forestier aflat în proprietate publică, alin. (9) stipulează că titularul acestui drept va sta în instanță în nume propriu, alin. (10) instituie pentru titularul dreptului de administrare obligația de a arăta instanței, în condițiile C. proc. civ., pe titularul dreptului de proprietate, în litigiile privitoare la dreptul de proprietate asupra fondului forestier aflat în proprietate publică. Este nefondată și critica recurentei-reclamante conform căreia instanța de apel nu ar fi observat că terenul în litigiu se află efectiv în administrarea Romsilva, care are ca obiect de activitate administrarea fondului forestier proprietate publică a statului (conform Codului silvic - Legea nr. 46/2008 și H.G. nr. 229/2009), că acesta nu a fost niciodată predat către Comuna Bucoșnița, nu a ieșit din evidențele regiei, fiind în mod continuu și neîntrerupt în administrarea regiei, astfel că prin cererea formulată nu s-a urmărit să fie acordat statului vreun drept, ci s-a acționat în interesul și în numele Statului Român, pentru apărarea integrității fondului forestier proprietate publică de stat. În realitate, prin demersul efectuat, reclamanta tinde să pună în discuție - într-un cadru procesual inadecvat - efectele H.G. nr. 532/2002, prin care imobilul în litigiu a trecut din domeniul public al statului în proprietatea publică a comunei Bucoșnița, fiind înscris ca atare (sub numele acestui din urmă titular) în cartea funciară. Altfel spus, statul, în numele căruia, în mod nejustificat, susține reclamanta că ar acționa și ca atare, l-ar reprezenta în proces, a emis un act normativ administrativ, prin care a dispus într-o anumită modalitate cu privire la teren, fără să fie inițiate ulterior acțiuni care să vizeze legalitatea respectivei hotărâri de guvern și fără ca statul să se prevaleze în continuare de dreptul său de proprietate publică. În acest context, acțiunea reclamantei care, în nume propriu, pretinde constatarea dreptului de proprietate publică al statului și, derivat din acesta, a dreptului său de administrare, este una promovată de o persoană care nu-și justifică în niciun fel legitimarea procesuală. Înalta Curte va înlătura, ca nefondate, și susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora instanța de apel ar fi nesocotit dezlegări ale instanței supreme conținute într-o decizie de speță (nr. 1136/2015), apte să conducă la o altă soluție în cauză. Acest argument nu subzistă, nu are aplicabilitate la speță. Celelalte aspecte deduse judecății prin motivele de recurs - referitoare la modalitatea în care intimata-pârâtă a dobândit dreptul de proprietate publică, la natura actului de atestare a apartenenței bunului la domeniul public de interes local, la dovada dreptului de proprietate, respectiv de administrare, întrucât vizează fondul litigiului, excedează analizei pe care o poate realiza instanța supremă raportat la soluțiile adoptate în cauză, privind cadrul procesual al judecății. Mai mult, Înalta Curte constată că parte din critici vin să susțină o altă situație de fapt, or, din această perspectivă, raportat la probatoriul administrat, acestea nu pot fi examinate de instanța de recurs, care are spre analiză doar chestiunile ce privesc nelegalitatea deciziei recurate. Pentru aceste considerente, nu se poate reține nesocotirea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care, în baza art. 496 din același act normativ, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat. 2. Prin recursul formulat, recurentul-intervenient Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a invocat dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, după o prezentare a reglementărilor care, în opinia sa clarifică situația juridică a imobilului în litigiu, următoarele: este dovedită apartenența terenului în litigiu la domeniul public al Statului Român, cu atât mai mult cu cât dreptul de proprietate al statului asupra acestuia a fost deja înscris în cartea funciară veche - CF x Petroșnița; dreptul de administrare al regiei asupra terenului în litigiu a fost dobândit prin Legea nr. 119/1948; dovada deținerii în administrare se face pe baza amenajamentului silvic; intabularea dreptului de proprietate publică în favoarea intimatei-pârâte cu privire la aceasta suprafață s-a dispus cu nesocotirea dreptului de proprietate al Statului Român; Comuna Bucoșnița nu a solicitat retrocedarea terenului în litigiu cu respectarea procedurilor speciale privind retrocedările de terenuri forestiere; hotărârea de guvern emisă în procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 213/1998 este constitutivă de drepturi doar dacă anterior imobilul a făcut parte din patrimoniul comunei; actul normativ care a stat la baza intabulării este doar un act de atestare, astfel că lipsește titlul de proprietate cerut de Legea nr. 7/1996 pentru înscrierea legală a dreptului de proprietate al pârâtei; H.G. nr. 532/2002 nu explică dobândirea dreptului de proprietate publică de către pârâtă și nu dispune trecerea din proprietatea publică a statului în proprietatea publică a Comunei Bucoșnița, iar o altă hotărâre de guvern, care să dispună în acest sens în condițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 nu există; conform expertizei efectuate în cauză, terenul ce formează obiectul cererii de chemare în judecată este înscris în CF nr. x Bucoșnița în favoarea pârâtei (în baza H.G. nr. 532/2002), face parte din Amenajamentul Silvic al UP II Petroșnița Ocol Silvic Păltiniș, se află în administrarea Regiei Națională a Pădurilor - Romsilva și are categoria de folosință pădure, conform extrasului de CF. Înalta Curte reține că, în condițiile particulare ale cauzei, cât timp s-a constatat că este inadmisibilă cererea formulată de reclamantă în condițiile art. 68 C. proc. civ., iar, cu referire la calitatea procesuală activă a regiei, s-a statuat că pretențiile sale nu pot fi legitimate din punct de vedere procedural, recursul exercitat de recurentul intervenient forțat trebuia să aibă în vedere, prioritar, combaterea problemelor de drept privind constituirea cadrului procesual în care să se supună judecății aspecte legate de fondul cauzei. Or, din această perspectivă, simpla afirmație a recurentului că este proprietarul terenului forestier în litigiu nu este de natură a înlătura de la aplicare normele procedurale care au împiedicat cercetarea pe fond a dreptului dedus judecății, în lipsa unui demers efectuat în nume propriu care să inițieze o astfel de dezbatere asupra fondului. Ca atare, în lipsa unor critici referitoare la modul în care a fost stabilit cadrul procesual care să fi permis analizarea pe fond a unei cereri formulate în condițiile C. proc. civ., dispozițiile legale invocate care fac trimitere la natura juridică a obiectului material al sesizării instanței de judecată nu vor putea fi examinate în raport de limitele controlului judiciar al instanței de recurs, astfel încât argumentele dezvoltate în acest sens nu pot fi reținute ca fundament al admiterii prezentei căi de atac din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În concluzie, Înalta Curte va respinge și recursul formulat de intervenientul forțat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, împotriva deciziei nr. 135 din 1 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.