ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2197/2020

Ședința publică din data de 28 octombrie 2020

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 18 mai 2017 pe rolul Judecătoriei Caransebeș, reclamanta Regia Națională a Pădurilor-Romsilva-Direcția Silvică Caraș Severin a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comuna Bucoșnița, constatarea dreptului de proprietate publică a Statului Român asupra imobilului înscris în CF x UAT Bucoșnița (teren extravilan de 934,655 mp, corespondentul imobilului cu numărul topografic x din CF pe harta 576 Petroșnița sub B1 din cartea funciară x UAT Bucoșnița) și a dreptului de administrare al Romsilva asupra acestui imobil.

În baza art. 68 C. proc. civ., art. 223 și art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, art. 11 alin. (10) Cod silvic-Legea nr. 46/2008, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de titular al dreptului de proprietate publică asupra terenului forestier la care se referă acțiunea.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 194, art. 35, art. 68 C. proc. civ., art. 223, art. 861, art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., art. 3 alin. (3), art. 11 alin. (10), art. 19 alin. (1) Cod silvic, art. 35 din Legea nr. 18/1991.

Prin sentința civilă nr. 26 din 12 ianuarie 2018, Judecătoria Caransebeș a admis excepția necompetenței, invocată din oficiu. A declinat competența de soluționare a cererii, având ca obiect acțiune în constatare, în favoarea Tribunalului Caraș Severin.

Prin încheierea din 8 octombrie 2018, Tribunalul Caraș Severin a respins cererea reclamantei de introducere în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, soluție menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia nr. 182 din 8 noiembrie 2018, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii pronunțate de tribunal.

Prin sentința nr. 245/A din 25 februarie 2019, Tribunalul Caraș Severin, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei RNP Romsilva-Direcția Silvică Caraș Severin. A respins acțiunea și a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtei Comuna Bucoșnița suma de 3570 RON cheltuieli de judecată.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia nr. 230 din 7 noiembrie 2019, prin care s-a respins apelul reclamantei Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Caraș Severin împotriva sentinței tribunalului. A fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intimatei Comuna Bucoșnița suma de 5950 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Regia Națională a Pădurilor-Romsilva-Direcția Silvică Caraș Severin, motivele fiind subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susținut recurenta că în mod greșit instanța de apel a reținut lipsa calității procesuale active a reclamantei, întrucât Romsilva acționează, în asemenea cazuri, în numele și în interesul Statului Român, pentru apărarea proprietății publice forestiere a acestuia.

A arătat că prin decizia nr. 412/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă într-un recurs având ca obiect revendicare, s-a reținut că Romsilva exercită, în numele statului, toate atributele dreptului de proprietate în legătură cu terenurile forestiere, iar dreptul de administrare nu poate fi înțeles în mod restrictiv, incluzând doar usus și fructus, ci ca drept real în integralitatea atributelor sale, incluzând, deci, și dreptul de dispoziție asupra bunurilor proprietate publică din domeniul său de activitate.

De asemenea, prin Decizia în interesul legii nr. 15/2011 a Înaltei Curți, invocată de către reclamantă în apel, s-a statuat că Romsilva are calitate procesuală activă în cadrul plângerilor formulate împotriva hotărârilor comisiilor județene emise în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere și în cadrul acțiunilor în constatarea nulității absolute a actelor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, întemeiate pe dispozițiile art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 18/1991.

A învederat că aceste decizii au fost ignorate de către instanța de apel care, în mod greșit, a reținut că nu sunt incidente cauzei pendinte.

A mai susținut recurenta că în mod eronat s-a omis analiza capătului de cerere privind constatarea dreptului de administrare al reclamantei asupra terenului în litigiu, teren care se află efectiv în administrarea acesteia, fără să fi fost vreodată predat către Comuna Bucoșnița. A precizat că Hotărârea Guvernului nr. 532/2002 privind atestarea domeniului public al Comunei Bucoșnița, în baza căreia intimata - pârâtă s-a intabulat, este doar un act de atestare, iar nu unul constitutiv sau translativ de drepturi, astfel că lipsește titlul de proprietate cerut de Legea nr. 7/1996 pentru înscrierea legală a dreptului de proprietate al comunei în cartea funciară.

S-a arătat totodată că, întrucât două legi organice (Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 46/2008) recunosc apartenența terenurilor în litigiu la domeniul public al statului, atestarea acestora ca aparținând domeniului public de interes local al unei unității administrativ teritoriale, în speță, Comuna Bucoșnița, printr-un act normativ inferior legii, nu are relevanță sub aspectul stabilirii regimului juridic, neavând efect constitutiv de proprietate în favoarea unității administrativ-teritoriale.

Recurenta a făcut trimitere, în acest sens, la decizia nr. 1136/2015 a instanței supreme prin care s-a statuat că "înscrierea drepturilor tabulare în CF în baza H.G. invocate nu are caracter constitutiv de drepturi, nefiind de natură să remedieze neregularitatea actului, aceasta cu atât mai mult cu cât înscrierea a operat sub regimul Legii nr. 7/1996, care spre deosebire de înscrierile supuse Decretului-lege nr. 115/1938, asigură doar opozabilitatea "erga omnes".

Prin întâmpinarea formulată, intimata - pârâtă Comuna Bucoșnița prin Primar a solicitat respingerea recursului și acordarea cheltuielilor de judecată.

A arătat că motivul de recurs invocat de recurentă nu poate fi primit ca temei de drept, întrucât reglementarea calității și capacității părților sunt chestiuni ce țin de dreptul procesual, iar nu de cel material. A mai susținut că recurenta nu are un drept de administrare asupra imobilului, iar aceasta nu are calitate procesuală activă în cauză.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Raportul a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 8 iulie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți, la data de 14 octombrie 2020.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- În mod eronat susține recurenta-reclamantă că, în soluționarea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, instanțele fondului trebuiau să țină seama de faptul că, în asemenea situații, aceasta acționează în numele și interesul Statului, pentru apărarea proprietății publice forestiere a acestuia, ceea ce i-ar fi justificat demersul și astfel, îi legitima poziția de reclamantă.

În realitate, acțiunea având ca obiect constatarea dreptului de proprietate publică al statului asupra imobilului înscris în CF x UAT Bucoșnița și a dreptului de administrare al Romsilva asupra aceluiași imobil, a fost promovată de reclamantă în nume propriu și nu în reprezentarea Statului Român.

Solicitarea reclamantei de a atrage în proces și Statul, prin formularea unei cereri de introducere forțată, în temeiul art. 68 C. proc. civ., a fost apreciată neadecvată de instanță, față de mijlocul procedural folosit, fiind respinsă ca inadmisibilă (soluție definitivă, conform deciziei nr. 182/8/.11.2018 a Curții de Apel Timișoara).

Ca atare, raportat la obiectul învestirii, la temeiul juridic al pretențiilor, instanțele au avut de verificat, în mod prioritar, conform dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., dacă este legitimat procesual activ cel care a inițiat demersul în instanță respectiv, în termenii art. 36 C. proc. civ., dacă există identitate între părțile raportului juridic și cel care afirmă că este titularul dreptului disputat.

Or, sub acest aspect, s-a constatat în mod corect că, acționând în nume propriu, iar nu în temeiul unui mandat, reclamanta a pretins să se constate că Statul Român este titularul dreptului de proprietate publică asupra imobilului - teren menționat în acțiune, iar Romsilva este titulara dreptului de administrare asupra aceluiași imobil.

Întemeindu-și în drept cererea, reclamanta a făcut referire la dispozițiile art. 11 din Legea nr. 46/2008, ale art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care se referă la fondul forestier proprietate publică a statului, respectiv, la domeniul public al statului.

Așadar, ceea ce se pretinde este faptul că un alt subiect de drept (statul) decât cel care acționează în instanță este titularul dreptului subiectiv a cărui constatare pe cale judiciară se urmărește, pentru ca în mod subsecvent, grefat pe această constatare prealabilă, să se poată deduce și constata dreptul de administrare al reclamantei, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate publică.

Or, protecția dreptului de proprietate publică, inclusiv prin recurgerea la calea acțiunii în justiție, o realizează titularul acestui drept, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 865 C. civ., conform cărora obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului acesteia, în timp ce titularii drepturilor corespunzătoare proprietății publice sunt obligați să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică și să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică în condițiile prevăzute de C. proc. civ.

În ce-l privește pe titularul unui drept de administrare, acesta are la îndemână acțiunea confesorie, prin intermediul căreia își poate apăra propriul drept, el putând dispune de bunul dat în administrare în condițiile stabilite de lege sau în actul de constituire (art. 868 alin. (2) C. civ., art. 870 C. civ.).

În speță, astfel cum s-a arătat, reclamanta tinde la protecția și constatarea unui drept - de proprietate publică - al cărui titular nu este, pentru a putea pretinde subsecvent, un drept de administrare, recunoscut de lege, în măsura în care este vorba despre fondul forestier proprietate publică a statului.

În acest sens, dispozițiile invocate, ale art. 11 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic stabilesc că "Fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia Națională a Pădurilor Romsilva, regie autonomă de interes național, aflată sub autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură…".

Așadar, este suficient să se constate că terenul forestier aparține proprietății publice a statului, pentru ca în mod implicit să rezulte, conform legii, că dreptul de administrare aparține Romsilva.

Aceasta înseamnă că soluția asupra celui de-al doilea capăt de cerere este nu doar subsecventă primei solicitări - referitoare la constatarea dreptului de proprietate publică al statului - ci chiar implicită, adică presupusă, conținută în mod necesar de modalitatea de soluționare a acestuia.

De aceea, față de motivele și cauza acțiunii (dreptul de administrare decurgând din dreptul de proprietate publică al statului, a cărui constatare să se obțină prioritar) rezultă că, într-adevăr, reclamanta a inițiat un demers pentru care nu are legitimare procesuală, nefiind nici titularul dreptului de proprietate publică, nici mandatată de acest titular să acționeze în instanță.

Ca atare, dreptul de administrare, în maniera invocată, n-are o existență de sine stătătoare și nu putea fi supus analizei instanței în mod distinct de pretenția vizând constatarea dreptului de proprietate publică, câtă vreme se grefează în mod necesar pe acesta, astfel încât în absența constatării lui, este inutilă și lipsită de substanță orice verificare jurisdicțională ulterioară.

De aceea, este nefondată critica recurentei -reclamante conform căreia ar fi rămas neanalizat capătul de cerere referitor la constatarea dreptului de administrare al acesteia, în condițiile în care instanțele fondului au reținut că soluția asupra acestuia decurge în mod necesar din cea dată cererii privind dreptul de proprietate publică al Statului.

În realitate, prin demersul efectuat, reclamanta tinde să pună în discuție

- într-un cadru procesual inadecvat - efectele H.G. nr. 532/2002, prin care imobilul în litigiu a trecut din domeniul public al statului în proprietatea publică a comunei Bucoșnița, fiind înscris ca atare (sub numele acestui din urmă titular) în cartea funciară.

Altfel spus, Statul, în numele căruia, în mod nejustificat, susține reclamanta că ar acționa și ca atare, l-ar reprezenta în proces, a emis un act normativ administrativ, prin care a dispus într-o anumită modalitate cu privire la teren, fără să fie inițiate ulterior acțiuni care să vizeze legalitatea respectivei hotărâri de Guvern și fără ca statul să se prevaleze în continuare de dreptul său de proprietate publică.

În acest context, acțiunea reclamantei care, în nume propriu, pretinde constatarea dreptului de proprietate publică al statului și derivat din acesta, a dreptului său de administrare, este una promovată de o persoană care nu-și justifică în niciun fel legitimarea procesuală.

- Sunt, de asemenea, nefondate susținerile recurentei conform cărora instanța de apel ar fi nesocotit dezlegări ale instanței supreme conținute într-o decizie de speță (nr. 412/2016) și respectiv, într-o decizie dată în recurs în interesul legii (nr. 15/2011), apte să conducă la o altă soluție în cauză.

În realitate, instanța de apel nu a ignorat respectivele decizii, ci a arătat, în mod corect, că n-au aplicabilitate la speță.

Într-adevăr, prin decizia în interesul legii menționată, s-a dat dezlegare chestiunii referitoare la calitatea procesuală activă a Romsilva în plângerile formulate în procedura prevăzută de art. 53 din Legea nr. 18/1991, deci fără nicio legătură cu cadrul prezentei judecăți.

De asemenea, în privința celeilalte decizii, de speță, s-a reținut legitimarea procesuală activă a Romsilva care, într-o acțiune în revendicare, procedase în calitate de reprezentant al statului, iar nu în nume propriu.

- Celelalte aspecte deduse judecății prin motivele de recurs - referitoare la modalitatea în care intimata-pârâtă a dobândit dreptul de proprietate publică, la natura actului de atestare a apartenenței bunului la domeniul public de interes local, la valoarea normativă inferioară a hotărârii de Guvern în raport cu două legi organice (nr. 18/1991 și nr. 46/2008) care ar recunoaște apartenența terenurilor în litigiu la domeniul public al statului - vizează fondul litigiului și ca atare, excedează analizei pe care o poate realiza instanța supremă raportat la soluțiile adoptate în cauză, privind cadrul procesual al judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Caraș Severin împotriva deciziei nr. 230 din 7 noiembrie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 octombrie 2020.