ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 199/2025

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2025

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă la 15 septembrie 2021, reclamanta Comuna Carașova, prin primar, a solicitat obligarea pârâtei Regia Națională a Pădurilor - A. - Direcția Silvică Caraș-Severin să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul înscris în CF x Carașova, compus din teren în suprafață de 268 mp și construcții în suprafață de 88 mp, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 383.250 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, începând cu 15 septembrie 2018 și până la 15 septembrie 2021, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 624 din 6 iunie 2023, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul înscris în CF x Carașova, compus din teren în suprafață de 268 mp și construcții în suprafață de 88 mp, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 7.992 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, începând cu 15 septembrie 2018, și până la 15 septembrie 2021, precum și suma de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de expert.

Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 118 din 1 februarie 2024, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul, ca nefondat, și a obligat apelanta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată

Împotriva acestei decizii civile, la 25 martie 2024, a declarat recurs pârâta, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând următoarele argumente:

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că ipoteza reglementată la art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. nu este incidentă atunci când judecătorul s-a pronunțat în litigii similare sau când, prin hotărârile pronunțate în alte litigii, a făcut referire la un act normativ care este invocat ulterior și în alte procese. Dat fiind că judecătorul care a soluționat cauza în primă instanță a făcut parte din completul care a soluționat, în apel, dosarul nr. x/2017, având ca obiect plângerea formulată de Direcția Silvică împotriva încheierii de carte funciară, prin care s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate al Comunei Carașova în cartea funciară, această situație reprezintă pronunțare cu privire la relevanța H.G. nr. 532/2002 în ce privește dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului, chiar dacă pronunțarea s-a realizat în alt litigiu.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ., atunci când a analizat excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece terenul aferent cantonului silvic Padina Seacă este inclus în domeniul public al Statului, astfel că acțiunea în revendicare trebuia soluționată în contradictoriu cu proprietarul, nu cu administratorul fondului forestier de stat.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor referitoare la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în condițiile în care reclamanta nu a dovedit că a dobândit dreptul de proprietate în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 213/1998. Astfel, instanța de apel a stabilit, în mod nelegal, că extrasul CF x Carașova face dovada dreptului de proprietate publică al reclamantei, deși aceasta nu a indicat titlul de proprietate în baza căruia a inclus imobilul în domeniul public atestat prin H.G. nr. 532/2002, anexa 22. Instanța de apel nu a ținut seama că, potrivit extrasului CF x Carașova, terenul cu nr. top. xb/l (din care a fost dezlipit imobilul înscris în prezent în CF x Carașova) este proprietatea Statului, astfel că dreptul de proprietate publică al reclamantei nu putea fi înscris în cartea funciară, ca urmare a dezlipirii, deoarece această operațiune nu permite schimbarea titularului dreptului de proprietate.

Simpla evidențiere a imobilului în inventarul atestat prin H.G. nr. 532/2002 nu dovedește modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate publică de către reclamantă asupra imobilului. Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că s-a pus din nou în discuție efectele H.G. nr. 532/2002, prin care imobilul în litigiu a trecut din domeniul public al statului în proprietatea publică a comunei Carașova, întrucât H.G. nr. 532/2002 nu a dispus, în mod expres, trecerea bunului din domeniul public de stat în domeniul public al reclamantei, fiind doar un act de atestare, prin care s-a aprobat un inventar. Reclamanta nu a prezentat o hotărâre de guvern, prin care să se dispună trecerea terenului din proprietatea Statului în proprietatea Comunei Carașova, conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Instanța de apel a ignorat faptul că terenul aferent cantonului silvic Padina Seacă este evidențiat în amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Reșița, iar conform art. 19 din Codul silvic, amenajamentul silvic constituie bază a cadastrului de specialitate și a titlului de proprietate a statului pentru fondul forestier proprietate publică a statului. Aceste prevederi legale se coroborează cu cele ale art. 1 alin. (2) lit. g) din Codul Silvic, conform cărora fondul forestier național include terenurile ocupate de construcții și curțile aferente acestora, sedii administrative, cabane, fazanerii, păstrăvării, crescătorii de animale de interes vânătoresc, drumuri și căi de transport, spații industriale, alte dotări tehnice specifice sectorului forestier. Instanța de apel a ignorat și dispozițiile H.G. nr. 1705/2006, anexa 3, potrivit cărora fondul forestier proprietate publică de stat este identificat conform amenajamentelor silvice și se află în administrarea A..

Instanța de apel a ignorat faptul că H.G. nr. 532/2002 nu este act normativ de trecere a terenurilor în domeniul public al Comunei Carașova, fiind doar un act de atestare/evidențiere, care nu are la bază acte doveditoare și nu obligă A. să scoată terenul din amenajamentul silvic sau să predea terenul/construcția.

În ce privește construcția, instanța de apel a avut în vedere doar faptul că aceasta a fost înscrisă în CF x Carașova, în baza anexei 22 din H.G. nr. 532/2002, considerând că plata impozitului de către Direcția Silvică nu poate constitui argument valid pentru negarea dreptului de proprietate al reclamantei. Or, instanța de apel trebuia să țină seama de faptul că imobilul construcție figurează ca mijloc fix în evidențele Ocolului Silvic Reșița, fiind utilizat de-a lungul timpului pentru satisfacerea unor nevoi specifice activității din domeniul silviculturii, iar nu pentru activități de interes public local. În acest context, sunt incidente dispozițiile art. 24 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 1/2000, potrivit cărora terenurile ocupate de obiective silvice nu fac obiectul reconstituirii dreptului de proprietate privată, fiind exceptate de la retrocedare.

Instanța de apel a considerat fără temei că evidențierea cantonului silvic Padina Seacă în anexa 22 la H.G. nr. 532/2002 ar avea efect constitutiv de drepturi, atât timp cât această construcție a fost folosită de-a lungul timpului ca locuință pentru pădurarii de la Ocolul Silvic Reșița, care s-au ocupat de acest imobil, l-au îngrijit și le-au întreținut în interesul A., nu al comunei reclamante. Ca atare, nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale, astfel că, în mod greșit, a fost obligată să achite contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, conform raportului de expertiză efectuat în cauză.

Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 565 din C. civ., deoarece nu a ținut seama de faptul că, prin plata impozitului pentru imobilul în litigiu, s-a comportat ca un bun proprietar. În mod nelegal, prin decizia recurată s-a apreciat că acest aspect nu poate constitui argument valid pentru negarea dreptului de proprietate al reclamantei, fiind ignorat faptul că reclamanta nu a dovedit care sunt actele de proprietate în baza cărora a inclus cantonul Padina Seacă în inventarul aprobat prin H.G. nr. 532/2002.

În cauză, s-a pretins că prejudiciul a fost produs prin ocuparea abuzivă a imobilului proprietate a reclamantei, ignorându-se faptul că terenul în litigiu aparține domeniului public al Statului, iar construcția de pe acesta este mijloc fix aflat în evidențele Ocolului Silvic Reșița. Nu se poate reține existența unei fapte ilicite, deoarece construcția a fost edificată înainte de 1990, iar, la data ridicării ei, terenul nu era în proprietatea reclamantei, ci în proprietatea statului. Conform art. 35 din Legea nr. 18/1991, toate suprafețele care figurau în amenajamentele silvice la 01.01.1990 erau și sunt proprietate a statului, asupra acestora urmând să se reconstituie dreptul de proprietate al persoanelor îndreptățite.

Pe de altă parte, nu s-a făcut dovada unui prejudiciu cert (atât ca existență, cât și ca întindere), suma de 7.992 RON fiind stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză, fără ca această probă să confere caracter cert prejudiciului. În plus, nu s-a dovedit că există un raport de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită, nefiind demonstrat că așa-zisa ocupare fără drept a imobilului de către ocolul silvic a condus la neîncasarea sumei stabilite de expert.

Intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Preliminar, se constată că, deși cererea de recurs a fost întemeiată doar pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., totuși argumentele relative la modul de soluționare a criticilor de apel privind cererea de recuzare și excepția lipsei calității procesuale pasive se subsumează cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., dat fiind că recurenta-pârâtă invocă aplicarea greșită a unor norme de drept procedural, astfel că recursul urmează a fi analizat din perspectiva acestor două motive de casare.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. nu sunt incidente când judecătorul s-a pronunțat în litigii similare sau când, prin hotărâri pronunțate în alte litigii, a examinat un act normativ care este invocat ulterior în alte procese.

Înalta Curte constată că această critică de recurs, subsumată motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., este nefondată.

Cererea de recuzare a judecătorului din primă instanță a fost întemeiată pe dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., invocându-se că acesta a făcut parte din completul care a pronunțat decizia din apel în dosarul nr. x/2017, având ca obiect plângerea formulată împotriva încheierii de carte funciară, precum și că, în considerentele respectivei decizii, s-a făcut referire la efectele H.G. nr. 532/2002. Respingând motivele de apel invocate de către pârâtă împotriva soluției primei instanțe de respingere a cererii de recuzare, instanța de apel a argumentat că situația de incompatibilitate reglementată la art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. nu este incidentă atunci când judecătorul s-a pronunțat în litigii similare sau când, prin hotărâri pronunțate în alte litigii, a făcut referire la un act normativ care este invocat ulterior și în alte procese.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, se constată că raționamentul instanței de apel este corect, întrucât cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. privește strict ipoteza în care judecătorul și-a exprimat anterior opinia în legătură cu soluția ce urmează a fi pronunțată în cauza cu a cărei soluționare a fost învestit, rezultând că cele două motive invocate în susținerea cererii de recuzare nu echivalează cu antepronunțarea, astfel cum a fost aceasta configurată de către legiuitor. Chiar și în situația în care pretenția dedusă judecății s-ar întemeia pe același fapt generator cu cel invocat în cauza soluționată anterior, nu devine incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., întrucât judecătorul și-a exprimat anterior părerea cu privire la o altă cauză. Și dacă s-ar considera că, în cauza de față, se pun în discuție probleme de drept care au fost dezlegate printr-un litigiul anterior, nu devin incidente dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., ci cele ale art. 430-431 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ., atunci când a analizat soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, învederând că terenul aferent cantonului silvic Padina Seacă este inclus în domeniul public al Statului, astfel că acțiunea în revendicare trebuia soluționată în contradictoriu cu proprietarul, nu cu administratorul fondului forestier de stat.

Înalta Curte constată că și această critică de recurs, subsumată motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., este nefondată.

Plecând de la dispozițiile art. 36 din C. proc. civ., se reține că legitimitate (calitatea) procesuală pasivă presupune identitatea între persoana chemată în judecată, în calitate de pârât, și persoana care este obligată în raportul juridic de drept material, dedus judecății.

Sub un prim aspect, instanța de apel a reținut, în mod corect, faptul că, potrivit dispozițiilor art. 563 alin. (1) din C. civ., proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor, iar pârâta, prin chiar cererea de apel, a susținut că are posesia imobilelor revendicate (teren în suprafață de 268 mp și construcții în suprafață de 88 mp). În al doilea rând, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 36 ultima teză din C. proc. civ., reținând că existența obligației pârâtei de a lăsa reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul revendicat, precum și de a plăti suma solicitată cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință a imobilului reprezintă o chestiune de fond, ce urmează a fi dezlegată în urma administrării probatoriului.

Susținerea recurentei-pârâte, în sensul că Statul Român este proprietarul imobilelor litigioase, prezintă relevanță din perspectiva dispozițiilor art. 75 din C. proc. civ., potrivit cărora "pârâtul care deține un bun pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deține lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului". În același sens, art. 865 din C. civ. prevede:

"(1) Obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului. (2) Titularii drepturilor corespunzătoare proprietății publice sunt obligați: a) să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică; b) să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condițiile prevăzute de C. proc. civ.." Normele legale citate mai sus instituie în sarcina recurentei-pârâte, care pretinde că exercită dreptul de administrare asupra imobilului, obligația să formuleze cerere de arătare a titularului dreptului, neputându-se imputa o atare omisiune intimatei-reclamante sau instanțelor de fond.

În altă ordine de idei, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că, atunci când a respins motivele de apel privind soluția de admitere a cererii în revendicare imobiliară, precum și a cererii privind plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului, instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 563 și ale art. 1.357 și urm. din C. civ.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat.

Contrar celor susținute de către recurenta-pârâtă, instanța de apel, validând raționamentul primei instanțe, a reținut, în mod corect, că asupra problemei de drept deduse judecății în prezentul litigiu s-a statuat, în mod definitiv, prin decizia nr. 187 din 18 ianuarie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2004 (în care recurenta-pârâtă din prezenta cauză a avut calitatea de reclamantă și a solicitat anularea parțială a H.G. nr. 532/2002, inclusiv a poziției 49 din Anexa 22). În acest sens, instanța de apel a reținut că sunt relevante următoarele considerente ale deciziei nr. 187 din 18 ianuarie 2005:

"Dreptul de administrare al reclamantei Direcția Silvică Caraș-Severin asupra bunurilor imobile în litigiu, conținute în Anexa nr. 22 a H.G. nr. 532/2002, nu a fost contestat de către autoritatea publică emitentă a actului administrativ și nici de către intervenientul Ministerul Administrației Publice. Dar, existența unui simplu drept de administrare nu poate fi opus Guvernului, care, în virtutea prerogativelor conferite de lege, este competent să dispună trecerea unui bun din domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale, la cererea consiliului local interesat, conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Tot Guvernului României îi revine competența de a atesta, prin hotărâre, apartenența bunurilor la domeniul public județean sau local, pe baza inventarelor însușite de consiliile județene sau de consiliile locale, după caz, conform art. 19 alin. (1). Rezultă că hotărârea de guvern supusă controlului jurisdicțional, care atestă apartenența bunurilor imobile de sub pozițiile 26, 31- 33, 49, 50 și 52 din Anexa nr. 22 privind comuna Carașova, este legală și nu o vatămă pe reclamantă în drepturile sale legitime."

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și de ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". În continuare, potrivit art. 431 din Cod: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Plecând de la aceste dispoziții legale, se reține că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și pentru aceeași cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea judecătorească beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. Ca atare, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepții, atunci când este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din același Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți.

În cauză, instanța de apel a dat eficiență efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 187 din 18 ianuarie 2005, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2004, recurenta-pârâtă neputând readuce în discuție, în cadrul litigiului de față, chestiunile de drept tranșate deja definitiv. Prin urmare, instanța de apel a constatat că pârâta pune din nou în discuție efectele H.G. nr. 532/2002, în condițiile în care Statul, al cărui drept de proprietate publică îl invocă pârâta, a emis acest act administrativ prin care a dispus într-o anumită modalitate cu privire la imobilul în litigiu, fiind respinsă, prin hotărâre judecătorească definitivă, acțiunea în anulare a respectivei hotărâri de Guvern.

Susținerile recurentei-pârâte referitoare la efectele H.G. nr. 532/2002 nu pot fi primite, întrucât aspectele litigioase care au făcut obiectul analizei în cadrul dosarului nr. x/2004 au privit și imobilul în discuție, găsindu-și dezlegarea în cuprinsul deciziei nr. 187 din 18 ianuarie 2005. A admite soluția contrară ar însemna nesocotirea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, ceea ce nu este permis, principiul autorității de lucru judecat fiind de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică internă, cât și în cea europeană.

În această ordine de idei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1), trebuie interpretat conform părții introductive a Convenției, care enunță supremația dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante, iar unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care dorește, între altele, ca soluția definitivă pronunțată de instanțe la orice controversă să nu mai fie rejudecată" (cauza Brumărescu c. României). De asemenea, Curtea Europeană a subliniat că "statele au obligația de a se înzestra cu un sistem juridic capabil să identifice procedurile conexe și să interzică deschiderea de noi proceduri asupra aceluiași subiect (Gjonbocari c. Albaniei).

Cu referire expresă la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, Curtea Europeană a statuat că "instanța sesizată cu acțiunea în revendicare ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute anterior de altă instanță asupra situației imobilului și nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanței precedente", astfel că "permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenție, interpretat în lumina principiului securității raporturilor juridice, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil (cauza Amurăriței c. României).

În acest context specific, nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte referitoare la nelegalitatea intabulării în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea intimatei-pârâte, ca urmare a dezlipirii, la incidența prevederilor art. 35 din Legea nr. 18/1991 și ale art. 9 din Legea nr. 213/1998 sau la includerea bunurilor litigioase în cadrul unui amenajament silvic, întrucât se opune efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 187 din 18 ianuarie 2005, în cuprinsul căreia instanța supremă a reținut că "statul, în calitate de proprietar al dreptului de proprietate, a decis, cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 213/1998, defalcarea unor bunuri din domeniul public de interes național și trecerea lor în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale, decizie ce nu poate fi contestată de cel care are doar un drept de administrare a bunurilor".

Nu pot fi primite nici susținerile recurentei-pârâte, în sensul că nu s-a dovedit întrunirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, sub forma plății despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului revendicat.

Aceasta, întrucât recurenta-pârâtă nu a arătat care sunt aspectele concrete de nelegalitate a deciziei din această perspectivă, criticile fiind formulate într-o manieră generală și vizând, în realitate, modalitatea de interpretare a mijloacelor de probă administrate în cauză. Or, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorilor de fond. În consecință, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, cu scopul de a se constata inexistența faptei ilicite sau a prejudiciului, astfel cum urmărește, în realitate, recurenta-pârâtă, prin invocarea unor chestiuni de fapt, care privesc temeinicia deciziei recurate, nu legalitatea sa.

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ. și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârâta Regia Națională a Pădurilor-A.-Direcția Silvică Caraș-Severin împotriva deciziei civile nr. 18 din 1 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2025.