ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 433/2022

Ședința publică din data de 01 martie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția a II-a civilă, e contencios administrativ și fiscal, la 25.02.202, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta Regia Națională a Pădurilor ROMSILVA - Direcția Silvică Caraș-Severin, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- rezilierea contractului de vânzare-cumpărare a masei lemnoase pe picior nr. 243 din 05.12.2017 încheiat între reclamantă și pârâtă, cu consecința anularii facturilor nr. x/04.04.2009, nr. y/25.04.2019 și nr. 5078/12.04.2019, pentru neexecutarea din partea pârâtei în mod culpabil a obligațiilor contractuale;

- obligarea pârâtei la restituirea garanției aferentă contractului nr. x din 05.12.2017, în sumă de 29.073 RON;

- obligarea pârâtei la restituirea cauțiunii aferentă contractului nr. x din 05.12.2017, în valoare de 47.397,80 RON;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 105.630,70 RON, pe care pârâta i-a reținut-o cu nerespectarea legii, dar și cu încălcarea contractului;

- obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, calculate conform dispozițiilor art. 9.3.2. din contract și conform facturii nr. x/25.01.2020, în sumă de 42.658,02 RON;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin încheierea din 07.09.2020, instanța a dispus respingerea probei cu expertiza tehnică în domeniul silvic, solicitată de reclamantă.

Tribunalul a pronunțat în cauză sentința civilă nr. 413/21.09.2020, prin care a respins acțiunea reclamantei.

Împotriva sentinței civile nr. 413/21.09.2020 și a încheierii de ședință din data de 07.09.2020 a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând în principal, casarea acestora și trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe, pentru a nu fi private părțile de un grad de jurisdicție; în subsidiar, a solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii, în totalitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 380/A din 29 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă Regia Națională a Pădurilor-Romsilva - prin Direcția Silvică Caraș-Severin, împotriva sentinței civile nr. 413/21.09.2020, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2020, având ca obiect rezoluțiune contract și pretenții.

A fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că s-a admis, în parte, acțiunea reclamantei și, în consecință:

- s-a dispus rezoluțiunea, din culpa pârâtei Regia Națională a Pădurilor-Romsilva - prin Direcția Silvică Caraș-Severin, a contractului de vânzare-cumpărarea a masei lemnoase pe picior nr. 243/05.12.2017;

- a fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă a garanției de 29.073 RON;

- a fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă a cauțiunii de 47.397,80 RON;

- a fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 105.630,70 RON - aferentă facturilor nr. x/04.04.2019 și nr. y/25.04.2019.

S-au menținut, în rest, dispozițiile sentinței apelate.

S-a respins apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii de ședință din data de 07.09.2020, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2020 și s-a luat act de faptul că reclamanta și-a rezervat dreptul de a recupera cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii, pârâta REGIA NAȚIONALĂ A PĂDURILOR - ROMSILVA - DIRECȚIA SILVICĂ CARAȘ-SEVERIN a declarat recurs, solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de apel formulate de reclamantă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, sens în care recurenta-pârâtă a învederat că decizia a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1516 C. civ., precum și cu încălcarea art. 1270 C. civ., deoarece instanța de apel nu a ținut cont de prevederile contractului nr. x/2017.

Recurenta apreciază că, în mod eronat, Curtea de Apel Timișoara a dat eficiență prevederilor art. 1516 C. civ. și a recunoscut dreptul reclamantei de a cere rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2017, având în vedere că acest contract nu mai era în vigoare la data sesizării instanței cu acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, fiind reziliat prin hotărârea de reziliere adoptată de Comitetul Director al Direcției silvice la 13.03.2020, această hotărâre nefiind contestată de către reclamanta-cumpărătoare.

De asemenea, arată că, inclusiv prin concluziile scrise depuse în apel, a precizat faptul că Direcția silvică a dispus rezilierea contractului de vânzare-cumpărare masă lemnoasă nr. 243/2037 din vina cumpărătoarei, cu pierderea garanției, potrivit dispozițiilor Regulamentului de valorificare a masei lemnoase din fondul forestier proprietate publică aprobat prin H.G. nr. 715/2017, iar cumpărătoarea A. S.R.L. nu a contestat niciodată hotărârea Comitetului Director.

În plus, ca urmare a rezilierii contractului, garanția depusă de cumpărătoare a fost înregistrată ca venit la recurenta vânzătoare, sens în care susține că instanța de apel a obligat-o în mod greșit la restituirea acestei garanții către societatea reclamantă.

În continuare, învederează că, prin decizia recurată, analizând maniera de executare de către părți a obligațiilor contractuale asumate, instanța de apel a constatat că predarea masei lemnoase din partida 358 - ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2017 - s-a realizat etapizat pe postațe, iar nu dintr-o dată.

S-au avut în vedere procesele-verbale de predare a masei lemnoase spre exploatare, depuse la dosarul cauzei, din care rezultă că a fost predat spre exploatare cumpărătoarei A. S.R.L. un volum de 2.450 mc, după cum urmează: prin procesul-verbal nr. x/13.04.2018, a fost predată spre exploatare postața I în volum de 700 mc, prin procesul-verbal nr. x/28.09.2018, a fost predată spre exploatare postața II în volum de 350 mc, iar prin procesul-verbal din 19.11.2018, au fost predate postațele III și IV în volum de 1,400 mc.

După părerea recurentei, instanța de apel nu ar fi ținut seama de faptul că, prin procesul-verbal nr. x/13.04.2019, a fost predat către cumpărătoare întreg volumul de masă lemnoasă din partida 358, respectiv volumul total de 3524 mc, astfel cum s-a consemnat expres în procesul-verbal. Odată cu predarea parchetului, la 13.04.2019, a fost predată și postața I din partida 358, în volum de 700 mc.

Ca atare, învederează că, instanța de apel a stabilit în mod greșit că reclamantei nu i s-a predat întreg volumul de masă lemnoasă, ignorând aspectele consemnate în procesul-verbal de predare-primire nr. x/13.04.2019, prin care a fost predat volumul total de 3524 mc, dar, în același timp, au fost ignorate și prevederile contractului încheiat între părți.

Deși a citat prevederile art. 8.1.2 lit. a) din contractul nr. x/2017, care se referă la exploatarea masei lemnoase pe postațe, condiționat de plata sau asigurarea plății acesteia, instanța de apel nu ar fi ținut seama de prevederea din același articol referitoare la predarea-primirea partidei (art. 8.1.2. din contract prevede că vânzătorul predă partida spre exploatare, iar predarea-primirea se face pe bază de proces-verbal semnat de titularul autorizației de exploatare sau de reprezentantul împuternicit al acestuia).

Situația de fapt care reiese din probele administrate în cauză trebuie corelată și cu dispozițiile art. 65 alin. (2) din Codul silvic - Legea nr. 46/2008, care stabilesc faptul că titularii autorizațiilor de exploatare răspund pe toată durata exploatării pentru prejudiciile produse în cuprinsul parchetului, rezultând din aceasta că predarea-primirea întregului parchet destinat exploatării are loc, la începerea procesului de exploatare, pentru responsabilizarea titularilor autorizațiilor cu privire la respectarea regulilor de exploatare.

Curtea de Apel Timișoara ar fi stabilit în mod greșit că ar fi incidente în cauză dispozițiile art. 1516 C. civ., în sensul că reclamanta A. S.R.L. ar fi îndreptățită să solicite rezoluțiunea contractului nr. x/2017, justificat de presupusa nerespectare a obligației recurentei de predare a masei lemnoase pe picior spre exploatare. Direcția silvică a predat parchetul prin procesul-verbal din 13.04.2019, iar ultima postață nu a fost predată, deoarece reclamanta nu a achitat sau garantat plata masei lemnoase din ultima postată, conform contractului.

Recurenta susține că, prin decizia civilă recurată, Curtea de Apel Timișoara a stabilit o altă situație de fapt decât cea care a fost convenită de părți prin contractul nr. x/2017, făcând în acest fel o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1270 C. civ.

Menționează autoarea căii de atac că, potrivit eșalonărilor dintre părți, a fost emisă factura nr. x/04.04.2019, pentru valoarea a 574 mc eșalonați la tăiere în luna martie 2019, valoarea facturii fiind de 154.406 RON. Facturarea s-a realizat în baza art. 5.2. din contract, care prevede că factura se emite înainte de predarea spre exploatare, urmând ca predarea să aibă loc după plata sau asigurarea plății, cu instrumente de plată.

Decizia civilă nr. 380/A/29.06.2021 a Curții de Apel Timișoara a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ., care dau putere de lege convențiilor legal încheiate între părți, instanța ignorând faptul că, potrivit anexelor la contract, masa lemnoasă din partida 358 a fost eșalonată la tăiere și plată, inițial în 6 postațe, însă, ulterior, prin convenția părților, s-a stabilit altă eșalonare în 5 postațe.

Instanța de apel ar fi stabilit în mod cu totul greșit că facturile nr. x/2019 și nr. y/2019 au fost emise pentru masa lemnoasă care nu ar trebui achitată, pentru că nu a fost predată spre exploatare, ignorându-se faptul că masa lemnoasă a fost tăiată efectiv de reclamantă, pe picior rămânând doar un stoc de 314 mc, conform inventarului masei lemnoase (anexa 5).

În concluzie, susține că instanța ar fi reținut în mod greșit culpa recurentei în executarea contractului, prin nepredarea celor 1.074 mc către reclamantă, și ar fi făcut o aplicare eronată a dispozițiilor art. 1516 C. civ., obligând recurenta la restituirea garanției și a cauțiunii către reclamantă, deși reclamanta a fost de acord să achite valoarea masei lemnoase cu cauțiunea depusă la ocolul silvic; pe de altă parte, aceasta a pierdut garanția la rezilierea contractului dispusă de direcția silvică în 13.03.2020, măsura rezilierii nefiind contestată de cumpărătoare.

În plus, recurenta a fost obligată la restituirea către reclamantă a contravalorii facturilor nr. x/2019 și nr. y/2019, fără a se ține seama de faptul că aceste facturi au fost emise pentru masa lemnoasă exploatată de A. S.R.L., de care reclamanta a beneficiat efectiv și pe care, conform art. 8.2.4 din contractul nr. x/2017, trebuia să o achite.

Contrar motivării instanței de apel, învederează că cele două facturi nu au fost achitate în avans de reclamantă, cu toate că art. 5.2 din contract prevede că "vânzătorul va emite înainte de predarea postaței spre exploatare factura pentru cantitatea de masă lemnoasă eșalonată la tăiere, iar predarea masei lemnoase spre exploatare se va face numai după ce cumpărătorul plătește contravaloarea acesteia sau depune instrumente de plată cu scadență la maxim 20 de zile, conform prevederilor prezentului contract".

Mai arată că cele două facturi cu valoarea totală de 204.440 RON au fost achitate în tranșe, reclamanta A. S.R.L. dându-și acordul scris pentru folosirea cauțiunii în vederea achitării datoriei, conform adresei nr. x/08.02.2021 (anexa 6), ulterioară formulării cererii de chemare în judecată. Astfel, obligarea recurentei la restituirea cauțiunii s-a dispus fără a se ține seama de voința cumpărătoarei de a-și achita datoria prin folosirea cauțiunii.

În continuare, menționează că instanța de apel a mai reținut prin decizia pronunțată în cauză că, deși revenea recurentei vânzătoare obligația contractuală fermă de întreținere, în stare de exploatare, a drumurilor forestiere, această obligație nu a fost respectată, dovadă fiind atât adresele reclamantei, cât și procesele-verbale de calamitate, care atestă caracterul impracticabil al drumurilor forestiere.

Însă, învederează că instanța de apel nu a ținut seama de faptul că au existat situații de forță majoră, fiind încheiate între părți procese-verbale de constatare a factorilor climatici care împiedică desfășurarea normală a procesului de exploatare a masei lemnoase: procesele-verbale nr. x/02.03.2018, nr. y/19.10.2018, nr. z/17.12.2018, nr. w/29.03.2019 și nr. 4659/13.09.2019.

Cu alte cuvinte, atât timp cât reclamanta a semnat procesele-verbale de calamitate, confirmând existența situațiilor de forță majoră, în mod greșit instanța de apel a stabilit că aceasta ar fi îndreptățită să solicite rezoluțiunea contractului din culpa vânzătorului. Situațiile de calamitate exclud culpa părților, neîndeplinirea obligațiilor întocmai și la termen fiind determinată, în astfel de cazuri, de evenimente imprevizibile și de neînlăturat, extrinseci voinței părților.

Potrivit art. 10.6 din contractul nr. x/2017, forța majoră exonerează părțile contractante de îndeplinirea obligațiilor asumate prin contract, pe toată perioada cât aceasta acționează, întrucât executarea contractului este suspendată pe perioada forței majore (art. 10.7 din contract).

Instanța de apel ar fi ignorat faptul că, prin art. 10.8 din contractul nr. x/2017, s-a stabilit că niciuna dintre părțile contractante nu răspunde de neexecutarea la termen sau/și de executarea în mod necorespunzător - total sau parțial - a oricărei obligații care îi revine potrivit contractului, dacă neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligației respective a fost cauzată de forța majoră.

Conchide recurenta arătând că, făcând o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1270 C. civ., raportat la clauzele contractului nr. x/2017, instanța, în mod nelegal și netemeinic ar fi arătat că semnarea proceselor-verbale de calamitate de către reclamantă nu reprezintă un impediment pentru rezoluțiunea contractului din culpa recurentei vânzătoare, pentru nerespectarea obligației de predare a masei lemnoase și de întreținere a drumurilor forestiere.

Cu alte cuvinte, instanța de apel nu ar fi ținut seama de faptul că, prin semnarea proceselor-verbale de calamitate, reclamanta a fost de acord ca exploatarea masei lemnoase să se facă la alte termene, decât cele stabilite inițial, operând suspendarea contractului prin acordul părților, astfel că nu se poate invoca neîndeplinirea obligațiilor de către vânzător, pentru ca reclamanta să obțină rezoluțiunea contractului.

Pe de altă parte, cu procesele-verbale de recepție nr. x și nr. 5978/13.11.2019 recurenta consideră că a dovedit că a efectuat lucrări de reparații și întreținere a drumurilor forestiere Izvorul Sârbului și Axial Valea Mehadica.

În concluzie, apreciază că instanța de apel a stabilit în mod greșit că ar fi incidente în cauză dispozițiile art. 1516 C. civ., care ar justifica rezoluțiunea contractului nr. x/2017 din culpa recurentei, pentru neîndeplinirea obligației contractuale de predare spre exploatare a celor 1074 mc și pentru nerespectarea obligației de asigurare a practicabilității drumurilor forestiere, prin neluarea măsurilor necesare păstrării în stare de exploatare a drumurilor forestiere de acces în postațe.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante la 14.10.2021 .

La 11.11.2021, în termen legal, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. a) și alin. (3) C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, sens în care a depus la dosar O.P. nr. x/02.11.2021, pentru suma de 18.500 RON .

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 24.11.2021, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pornind de la aceste dispoziții legale, instanța supremă apreciază că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, prin motivele invocate, recurenta-pârâtă urmărește reanalizarea situației de fapt prin readministrarea probatoriului, pentru a se stabili, așa cum susține chiar recurenta, culpa reclamantei în executarea obligațiilor contractuale.

Or, stabilirea situației de fapt intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2017 cu actele sale adiționale, procesele-verbale de predare a postațelor în exploatare și restul înscrisurilor depuse de părți în probațiune.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuție evaluarea probelor administrate în cauză.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1516 C. civ., cu consecința rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare a masei lemnoase pe picior, motivând că acest contract era desființat la data formulării acțiunii de către reclamantă. În acest sens, recurenta-pârâtă se prevalează de hotărârea de reziliere adoptată de Comitetul Director al Direcției Silvice la data de 13.03.2020.

Instanța de recurs constată că recurenta invocă prevederile art. 1516 C. civ., pentru a susține aplicarea greșită a sancțiunii rezoluțiunii, însă prin raportare la existența unui înscris, căruia instanța de apel nu i-ar fi dat relevanță în construirea silogismului judiciar care a stat la baza adoptării deciziei recurate.

Această argumentație nu poate fi încadrată cazului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta nu ține seama de considerentele deciziei recurate, prin care instanța de apel a reliefat că disputele dintre părți s-au ivit încă din primăvara anului 2019, când reclamanta a contestat volumul de masă lemnoasă pe picior aflat efectiv în postațele V și VI și faptul că drumul forestier este într-o stare de degradare care afectează în mod grav posibilitatea de exploatare a masei lemnoase. În aceste circumstanțe factuale, care scapă controlului de legalitate specific recursului, instanța de apel a stabilit că pârâta a refuzat să dea curs solicitării pe care i-a adresat-o reclamanta încă din anul 2019, de a înceta contractul pe cale amiabilă, cu restituirea contravalorii facturilor achitate și a garanției.

Prin raportare la toate aceste elemente, instanța de apel a dat eficiență principiului efectului devolutiv al apelului și a verificat modalitatea în părțile și-au executat obligațiile asumate, dacă se confirmă neexecutarea obligațiilor contractuale și cărei părți îi este imputabilă neexecutarea.

Prin urmare, dispozițiile art. 1516 și ale art. 1270 C. civ. au fost invocate formal, de vreme ce recurenta nu arată modalitatea greșită în care instanța de apel a aplicat aceste dispoziții, ci se cantonează în a dezvolta considerente cu privire la interpretarea probatoriului de către instanța de apel, urmărind, în esență, prin devoluarea integrală a fondului, să demonstreze, pe de o parte, că partea culpabilă de neexecutarea contractului este reclamanta, iar pe de altă parte, că reclamanta și-a exprimat acordul în vederea folosirii cauțiunii de către recurenta-pârâtă în scopul achitării debitului restant.

Însă legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad de jurisdicție devolutiv.

De altfel, se constată că aceleași susțineri au fost făcute integral și în fața instanței de apel. Faptul că prima instanță de control judiciar a infirmat soluția primei instanțe, în dezacord cu opinia recurentei, nu atrage casarea unei hotărâri, în lipsa incidenței unuia dintre motivele de casare prevăzute în mod limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deși invocă faptul că instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 1270 C. civ., prin faptul că nu a dat eficiență clauzelor contractuale ce reglementează forța majoră, instanța supremă reține că, în realitate, recurenta contestă aprecierea de către instanța de apel a probei cu înscrisuri, respectiv procesele-verbale de calamitate, în scopul demonstrării unei alte situații de fapt decât cea reținută în cauză, anume suspendarea contractului prin acordul părților, aspect care ar înlătura culpa pârâtei în executarea obligației de a întreține drumul de acces aferent parchetului exploatat.

Tot aspecte de netemeinicie sunt puse în discuție și cu privire la exploatarea ilegală de către reclamantă a unei cantități de 760 mc de lemn, de vreme ce, fără a dezvolta critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta urmărește reanalizarea probatoriului constând în raportul pădurarului din luna aprilie 2019 și procesele-verbale încheiate între părți, pentru a demonstra o altă stare de fapt decât cea reținută de instanța de apel, cu privire la cantitatea efectiv exploatată și plătită de către intimata-reclamantă.

Cu referire la aceleași aspecte privind cantitatea de masă lemnoasă efectiv tăiată de intimata-reclamantă, recurenta-pârâtă a invocat și nesocotirea dispozițiilor art. 1270 C. civ., prevalându-se de faptul că, instanța de apel nu a dat eficiență anexelor la contractul de vânzare-cumpărare a masei lemnoase pe picior, prin care părțile au convenit o eșalonare la tăiere și plată a masei lemnoase din partida 358 și nu a constatat faptul că reclamanta a tăiat efectiv masa lemnoasă, pe picior rămânând doar un stoc de 314 mc, conform inventarului masei lemnoase.

Instanța supremă reține că argumentele recurentei-pârâte nu relevă o critică de nelegalitate ci, în realitate, pun în discuție modalitatea în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situației de fapt.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În speță, instanța supremă reține, pentru argumentele pe care le-a expus, că susținerile din memoriul de recurs nu au aptitudinea de a reprezenta critici de nelegalitate și nici nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocate exclusiv formal. În plus, nu au fost identificate nici alte motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta nu a formulat critici care să poată fi subsumate motivelor de recurs reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) și 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă REGIA NAȚIONALĂ A PĂDURILOR - ROMSILVA - DIRECȚIA SILVICĂ CARAȘ-SEVERIN împotriva deciziei civile nr. 380/A din 29 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

În ce privește cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile art. 453 C. proc. civ., instanța supremă o va respinge, motivat de faptul că, deși intimata-reclamantă a depus la dosar un ordin de plată care atestă plata unui onorariu avocațial în cuantum de 18.500 RON, din acest înscris nu rezultă că aceste cheltuieli au fost efectuate pentru demersurile ocazionate de prezentul dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă REGIA NAȚIONALĂ A PĂDURILOR - ROMSILVA - DIRECȚIA SILVICĂ CARAȘ-SEVERIN împotriva deciziei civile nr. 380/A din 29 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 01 martie 2022.