ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2524/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29 ianuarie 2015, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, a solicitat:

- anularea în tot a Deciziei nr. 26178 din 30 iulie 2014 privind soluționarea contestației formulată de reclamantă, înregistrată la Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (actual AFIR);

- anularea în tot a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor bugetare, înregistrat la Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit sub nr. x din 28 mai 2014;

- stabilirea caracterului nelegal și neîntemeiat al măsurii de recuperare a ajutorului financiar nerambursabil acordat beneficiarului A. SRL și a măsurii de reziliere a Contractului de Finanțare x din 30 decembrie 2009, încheiat cu APDPR pe Măsura 123 și, pe cale de consecință, stabilirea caracterului nedatorat al sumei de 5.071.723,20 RON constând în creanță bugetară solicitată la restituire;

- restituirea sumei de 5.071.723,20 RON, achitată de reclamantă în baza procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor bugetare nr. x din 28 mai 2014, privind proiectul "Înființare centru depozitare cereale, localitatea Birda, jud. Timiș", beneficiar A. SRL, emis de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit;

- obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 276 din 2 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței civile nr. 276 din 2 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticând ca nelegală și netemeinică hotărârea atacată, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

Raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea atacată nu este motivată corespunzător, instanța de fond neanalizând o parte a argumentelor din cererea de chemare în judecată, ce conduceau la o soluție diametral opusă, fapt ce echivalează cu lipsa unei motivări.

Cât privește temeiul de casare regăsit în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a pretins recurenta-reclamantă că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 79/2003, O.U.G. nr. 66/2011, a Regulamentului 1698/2005, a Regulamentului 1290/2005, precum și a Deciziei Curții Constituționale nr. 66/2015.

În susținerea aceluiași motiv de casare (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), reclamanta a mai invocat, în esență, următoarele critici:

a) în mod nelegal instanța de fond nu a anulat actele administrative contestate, deși lipsește cu desăvârșire orice prejudiciu adus bugetului general al Uniunii Europene sau bugetelor naționale. Prima instanță nu a analizat raportul de proporționalitate între măsura restituirii întregii finanțări și circumstanțele cauzei (obiectivele finale ale proiectului de finanțare au fost atinse, pe parcursul derulării proiectului nefiind constatate niciun fel de abateri sau erori, din partea instituțiilor de monitorizare a implementării proiectului);

b) marja de manevră a autorităților române în impunerea de condiții preliminare; A arătat recurenta-reclamantă că gradul de generalitate al Regulamentului 1698/2005 a condus, pentru operaționalizarea sa, la o serie de acte normative elaborate în trepte, cum ar fi Planul Național de Dezvoltare Rurală, Măsura 123, Ghidul Solicitantului, etc., urmărindu-se, continuu, scopul impus de Regulament, însă mijloacele utilizate pentru atingerea lui au avut omisiuni și sincope, conducând la încălcarea inclusiv a unor norme de drept european. A apreciat recurenta-reclamantă că distincția între cei care aveau teren în folosință și cei care nu-l aveau (încă) este discriminatorie, raportat la momentul în care era necesară îndeplinirea condiției-darea în folosință a silozului. În opinia recurentei, în concordanță cu obiectivul urmărit prin măsura 123, poate fi apreciată drept măsură suplimentară de precauție, rațională și logică, cerința ca solicitantul să posede, la momentul cererii sau cel târziu la finalizarea proiectului, o suprafață de teren-în orice formă juridică (proprietate, arendă, etc.) - care să asigure, după punerea în funcțiune a obiectivului finanțat, o anumită proporție-minimă-din "materia primă" necesară realizării obiectului de activitate și, concomitent, obiectivului impus de către UE în considerarea căruia a fost acordată finanțarea.

c) instanța de fond nu a cercetat deficiențele intervenției autorităților române în procedura de implementare a dispozițiilor Regulamentului; În susținerea acestor critici, a arătat recurenta-reclamantă că, în Ghidul solicitantului s-a prevăzut cerința depunerii de documente doveditoare doar pentru atestarea posesiei terenului la data depunerii solicitării de finanțare, nu și pentru cea de-a doua variantă, și anume aceea conform căreia solicitantul avea deja, la momentul cererii, posesia terenului care urma să asigure minimul de 10% din volumul de cereale procesat. În acest context, a subliniat recurenta că e o culpă a organelor de implementare române, constând în aceea că pentru a doua opțiune nu au elaborat/solicitat un document, un formular tip care să ateste îndeplinirea condiției care va avea loc în viitor, situație pe care o consideră posibilă, existând deja domenii unde se procedează în această manieră (scutirea de impozit a dividendelor distribuite de filiale către societățile mamă, în condițiile reglementate de Directiva 90/434/CEE recodificată prin Directiva 2011/96/UE, scutirea de TVA la transferul de active, conform Directivei TVA).

d) prima instanță nu s-a pronunțat asupra faptului că solicitantul nu trebuia să fie producător la data depunerii cererii; A susținut recurenta-reclamantă că acest lucru era prevăzut ca fiind posibil în Ghidul solicitantului, la pagina 31.

e) în mod nelegal instanța de fond nu a anulat actele administrative contestate, deși reclamanta a implementat proiectul cu bună credință și a îndeplinit obiectivul vizat de Regulament; S-a susținut de către Societatea A. SRL că a intrat în posesia terenului în suprafață de 263 ha înainte de data prevăzută pentru finalizarea investiției, respectiv în anul 2011, după terminarea campaniei agricole, contractul de arendă fiind înregistrat la Primăria Birda sub nr. x din 9 mai 2011, iar în raport de această situație, solicitantul nu avea deschisă, practic, decât o cale, o singură opțiune din cele 2 teoretic posibile, cea a statutului de producător, la data introducerii cererii de finanțare. Contractul de arendă a fost încheiat la data de 1 septembrie 2008, însă posesia terenului a fost amânată până la expirarea contractului de arendă în favoarea Societății B. SRL, adică până de la data de 1 decembrie 2011. Dovada calității de producător a fost cea rezultată din existența contractului de arendă încheiat în anul 2008, contract afectat doar de un termen, nu de o condiție.

f) instanța de fond nu a analizat situația reclamantei, prin prisma conceptului de abuz dezvoltat de către CJUE;

g) instanța nu a cercetat faptul că soluțiile diametral opuse adoptate succesiv și interpretarea divergentă a condițiilor de eligibilitate chiar de către AFIR conduc la încălcarea principiului securității juridice și a securității circuitului civil; Arată recurenta-reclamantă că, în ceea ce o privește, au fost emise două procese-verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, în anii 2013 și 2014, ce au avut concluzii diametral opuse, deși a fost cercetată aceeași suspiciune de neregulă, și anume faptul că:

"A., la data depunerii cererii de finanțare, în anul 2009, nu era producător de materie primă necesară depozitării". A reiterat recurenta argumentele sale pentru care a considerat că era îndeplinită condiția de a dovedi că avea calitatea de producător până la finalizarea investiției, conform prevederilor art. 4.1 alin. (20) din Ghidul solicitantului.

h) lipsa temeiului legal pentru recuperarea ajutorului financiar nerambursabil acordat beneficiarului, respectiv lipsa temeiului legal pentru încetarea Contractului de finanțare x din 30 decembrie 2009; În opinia recurentei-reclamante, stabilirea de măsuri cu caracter definitiv de către APDRP constând în recuperarea sumelor acordate cu titlul de finanțare ca urmare a notei de control DLAF (care nu are calitatea de organ abilitat să stabilească o eventuală fraudă și, pe cale de consecință, să impună cu titlu definitiv sancțiuni penale) încalcă atât dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011, dar și principiile stabilite la nivel constituțional și european. În referire la lipsirea sa de posibilitatea de a contesta constatările DLAF, a făcut recurenta trimitere la jurisprudența CJUE (cauza C-396/12, A.M. van der Ham, A.H. van der Ham-Reijersen van Buuren împotriva College van Gedeputeerde Staten van Zuid-Holland, în care s-a statuat, la paragraful 41, că "... statul respectiv ar trebui totuși să prevadă posibilitatea ca beneficiarul ajutorului să facă dovada lipsei elementului intențional din comportamentul său". Cât privește lipsa de temei legal pentru încetarea contractului de finanțare, susține titulara căii de a tac faptul că obiectul controlului a fost acela de a verifica respectarea prevederilor contractului de finanțare, astfel că este imposibil să se constate un aspect existent anterior semnării acestui contract, aspect pe care autoritatea contractantă l-a verificat și nu l-a sesizat ca fiind o neregulă existentă la data la care s-a declarat ca fiind eligibil proiectul depus de recurenta-reclamantă.

i) nerespectarea prevederilor art. 6 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE nr. 1290/2005 de către APDPR, care nu a verificat eligibilitatea cererilor înainte de autorizarea plăților;

j) neîndeplinirea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 66/2011, în sensul că reclamanta nu avea calitatea de beneficiar la data la care s-a săvârșit presupusa neregulă, întrucât nu fusese încheiat contractul de finanțare;

k) reclamanta a beneficiat corect de cele 10 puncte aferente criteriului de selecție S7, întrucât asociații săi sunt producători de materie primă agricolă necesară depozitării și a obținut producție până la finalizarea investiției.

Recurenta-reclamantă a solicitat administrarea probei cu înscrisurile anexate cererii de recurs.

Apărările intimatei

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul - pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.

Procedura în fața instanței de recurs

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 20 iunie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 23 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 6 februarie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

La data de 6 mai 2019 recurenta-reclamantă a formulat cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei decizii preliminare cu privire la următoarele întrebări:

- Dispozițiile Regulamentului 1698/2005 al Consiliului din 20 septembrie 2005 privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală și în special ale art. 20 (b) și art. 28 pot fi interpretate, în lumina principiilor securității juridice și încrederii legitime, că se opun unei reglementări de drept intern (Ghidul Solicitantului) care, prescriind condițiile (documentele) necesare accesării finanțării din fonduri UE, stabilesc două situații alternative posibile pentru îndeplinirea unui anumit criteriu, dar posibilitatea prezentării de documente doveditoare doar pentru una dintre acestea?;

- Indiferent de răspunsul la întrebarea nr. 1, realizarea obiectivului Regulamentului nr. 1698/2005 prin finalizarea proiectului de investiții vizat de reglementarea europeană poate fi interpretată în sensul în care reprezintă o prejudiciere a bugetului Uniunii Europene cu obligația de restituire a finanțării?

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea intimatei - pârâte, raportat la motivele de casare și la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului, pentru următoarele considerente.

II.1 Argumente de fapt și de drept relevante

A. Cu privire la cererea de sesizare a CJUE cu întrebări preliminare

În legătură cu prima întrebare formulată, aceasta vizează compatibilitatea între prevederile art. 20 lit. b) și art. 28 din Regulamentul CE nr. 1698/2005 și Ghidul solicitantului aprobat pentru măsura 123, în referire la un criteriu de selecție pentru care a considerat recurenta că sunt stabilite două situații alternative posibile pentru îndeplinirea unui anumit criteriu, dar posibilitatea prezentării de documente doveditoare e prevăzută doar pentru una dintre acestea.

Analizând motivele de fapt pentru care s-a reținut în cuprinsul procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 28 mai 2014 neregula constând în faptul că, în anul 2009 (anul depunerii cererii de finanțare), recurenta A. SRL nu era producător de materie primă necesară depozitării, aceasta intrând în posesia terenului arabil în suprafață de 263 ha numai după 2 ani de la data depunerii cererii de finanțare, respectiv la finalul anului 2011, se constată că premisele invocate de către recurenta-reclamantă în cuprinsul cererii de sesizare a CJUE depășesc contextul factual avut în vedere la emiterea actului administrativ contestat.

Or, în raport de motivele de fapt și de drept pe care se fundamentează Procesul-verbal nr. x din 28 mai 2014, se examinează, în calea contenciosului administrativ, aspectele de nelegalitate ale actului administrativ atacat, iar o solicitare de verificare a conformității dreptului național cu normele de drept european trebuie să respecte aceleași limite ale incidenței prevederilor legale asupra situației de fapt care a condus la constatarea neregulii în cauză. Solicitarea de interpretare a dispozițiilor din art. 20 lit. b) pct. iii) și art. 28 din Regulamentul nr. 1698/2005 nu se grefează pe premisa juridică avută în vedere de către autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene la momentul constatării neregulii și stabilirii creanței bugetare datorate de recurenta A. SRL.

Și în ceea ce privește cea de-a doua întrebare formulată, reține Înalta Curte că se intenționează, de către recurenta-reclamantă, a se obține un răspuns privind soluționarea pe fond a cauzei, nu o veritabilă chestiune de interpretare, în condițiile în care nu se indică nicio prevedere a dreptului european ce reclamă a fi interpretată în vederea aplicării sale corecte în cauză, iar fiecare dintre cele două noțiuni (obiectivul măsurii finanțate din fonduri europene și prejudicierea bugetului UE) implică o analiză distinctă, în raport de norme naționale și europene incidente, fără a se putea stabili, de plano, o legătură între ele de natura celei arătate de recurentă.

În condițiile constatării unei lipse de utilitate a întrebărilor adresate, Înalta Curte va proceda la respingerea cererii de sesizare a CJUE formulată în cauză, cu respectarea, în raport de cele arătate anterior, a hotărârii Curții în cauza Cilfit nr. C-283/81.

B. Pe fondul cauzei, reține Înalta Curte caracterul nefondat al criticilor aduse sentinței pronunțate de prima instanță.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., a susținut recurenta-reclamantă că lipsa unui răspuns punctual la fiecare dintre argumentele pe care și-a construit motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată echivalează cu o lipsă a motivării hotărârii judecătorești pronunțată în atare condiții, îndeosebi pentru faptul că analiza acestor argumente era de natură a conduce la o soluție diametral opusă celei care a fost dată în cauză.

Înalta Curte reține că aceste critici sunt formale, nefiind arătate motivele de nelegalitate a actelor administrative contestate, care să nu fi fost analizate de către judecătorul fondului, iar lipsa unui răspuns pentru fiecare argument din cuprinsul cererii de chemare în judecată nu echivalează cu lipsa unei motivări, în condițiile în care, astfel cum se observă, argumentele au fost grupate în funcție de ideile principale pe care au fost construite motivele de fapt ale pretinsei nelegalități a Procesului-verbal nr. x din 28 mai 2014 și a deciziei date în soluționarea contestației, înregistrată sub nr. x din 30 iulie 2014.

Totodată, Înalta Curte remarcă faptul că, astfel cum a fost motivată sentința primei instanțe, este posibilă exercitarea controlului ierarhic superior asupra sa, cu respectarea tuturor garanțiilor conferite de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În privința motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., au fost formulate mai multe critici, sistematizate în funcție de argumentele proprii ale fiecăreia dintre acestea, la care Înalta Curte va răspunde atât grupat, atunci când considerentele impun o analiză comună a unor critici, cât și în mod separat, în funcție de chestiunea punctuală invocată.

a) - b) În privința normei juridice aplicabile activității de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, aceasta este legată de critica invocată la punctul II.2 din cererea de recurs, ele fiind, astfel, tratate împreună, după cum urmează.

În privința pretinsei încălcări a principiului neretroactivității legii civile, aceasta a fost clarificată în jurisprudența Înaltei Curți, reținându-se, în mod constant, că, din perspectiva calificării faptelor ca nereguli, nu există un conflict de legi în timp.

Este adevărat că, prin Decizia nr. 66 din 26 februarie 2015, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, conform cărora dispozițiile acestei ordonanțe se aplică pentru activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare începute după data intrării în vigoare a ordonanței, chiar dacă aceste nereguli au fost săvârșite sub imperiul O.G. nr. 79/2003. Curtea a constatat că activitățile anterior menționate presupun atât aplicarea normelor de procedură, cât și a normelor de drept substanțial din O.U.G. nr. 66/2011 cu privire la calificarea unei fapte ca fiind neregulă/abatere și aplicarea de corecții financiare.

Astfel, aprecierea legalității raporturilor juridice născute în perioada de activitate a O.G. nr. 79/2003 se realizează prin prisma noilor prevederi, cu încălcarea principiului neretroactivității legii, raportul juridic nemaifiind guvernat de legea în vigoare la data nașterii sale, ci de o lege ulterioară.

Curtea a avut în vedere două diferențe de reglementare de drept substanțial, respectiv cea privitoare la definirea neregulii și cea privitoare la implementarea principiului proporționalității, prin aplicarea corecțiilor/reducerilor financiare aferente proiectelor finanțate din fonduri europene și bani sau fonduri publice naționale aferente acestora, în caz de nerespectare a reglementărilor privind achizițiile publice.

Astfel, a constatat că, sub aspectul definirii neregulii, prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 sunt mai severe față de prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003, în sensul că se referă și la potențialitatea prejudicierii bugetului Uniunii Europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, printr-o sumă plătită necuvenit.

Or, O.G. nr. 79/2003 a definit neregula ca abaterea care prejudiciază (n.a., cert, dovedit) bugetul Uniunii Europene.

Sub aspectul corecțiilor/reducerilor aplicabile în cazul constatării neregulilor, s-a constatat că dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011 sunt mai favorabile decât cele ale O.G. nr. 79/2003, implementând principiul proporționalității.

Aceste considerente ale Curții Constituționale, care au condus la declararea neconstituționalității prevederilor art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, se bazează pe o analiză comparativă a celor două reglementări naționale succesive. Totuși, dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003, sub imperiul cărora s-a încheiat contractul de finanțare și a avut loc acțiunea beneficiarului considerată neregulă, trebuie interpretate în conformitate cu prevederile regulamentelor în vigoare, care au același obiect de reglementare, respectiv Regulamentul nr. 2988/95 al CE și Regulamentul nr. 1083/2006 al CE.

Interpretarea conformă impune concluzia că neregula reprezintă orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate care are sau care ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene, prin imputarea unor cheltuieli necorespunzătoare bugetului general.

Această definire a neregulii, care se raportează și la prejudiciul potențial, este confirmată de examinarea contextului normativ în care se înscrie, în special, art. 2 pct. 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, precum și obiectivul urmărit prin acest regulament.

Reglementarea noțiunii de neregulă trebuie raportată și la dispozițiile de drept european aplicabile în cauză, în acest sens fiind incidente prevederile art. 1 alin. (2) din Regulamentul nr. 2988/95 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, ce definesc abaterea ca fiind "orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate".

Conform art. 4 alin. (1) din același Regulament, "ca regulă generală, orice abatere atrage după sine retragerea avantajului obținut nejustificat:

- prin obligația de a vărsa sumele datorate sau de a rambursa sumele primite nejustificat;

- prin pierderea totală sau parțială a garanției constituite în sprijinul cererii de a beneficia de un avantaj acordat sau în momentul primirii unui avans".

În legătură cu activitatea de stabilire a măsurilor ce se impun pentru recuperarea fondurilor europene utilizate în mod nelegal, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a precizat că "Regulamentul nr. 2988/95 se limitează la stabilirea unor norme generale de control și de sancționare, în scopul protejării intereselor financiare ale Uniunii. Așadar, o recuperare a fondurilor utilizate în mod nelegal trebuie să se efectueze în temeiul altor dispoziții, și anume, dacă este cazul, în temeiul dispozițiilor sectoriale (a se vedea în acest sens Hotărârea Chambre de commerce et d'industrie de l'Indre, EU:C:2011:867, punctul 33 și jurisprudența citată)".

Pe de altă parte, Curtea a precizat deja că retragerea sumelor plătite necuvenit nu poate fi efectuată decât în conformitate cu principiile securității juridice și protecției încrederii legitime (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Vereniging Nationaal Overlegorgaan Sociale Werkvoorziening și alții, EU:C:2008:165, pct. 53).

Astfel, principiul securității juridice impune ca o reglementare a Uniunii să permită celor interesați să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor care le sunt impuse (a se vedea Hotărârea ROM projecten, C-158/06, EU:C:2007:370, pct. 25 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește principiul încrederii legitime, Curtea a statuat deja că beneficiarul unei subvenții nu se poate prevala de o astfel de protecție în cazul în care acesta nu a executat una dintre condițiile cărora le este subordonată acordarea subvenției (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Vereniging Nationaal Overlegorgaan Sociale Werkvoorziening și alții, EU:C:2008:165, pct. 56, precum și jurisprudența citată).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a precizat deja în repetate rânduri că obligația de a restitui un avantaj primit în mod nejustificat printr-o neregularitate nu constituie o sancțiune, ci este simpla consecință a constatării că nu au fost respectate condițiile necesare pentru obținerea avantajului care rezultă din reglementarea Uniunii, făcând ca avantajul primit să fie nedatorat (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pometon, C-158/08, EU:C:2009:349, pct. 28, Hotărârea din 17 septembrie 2014, Cruz & Companhia, C-341/13, EU:C:2014:2230, pct. 45 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 18 decembrie 2014, Somvao, C 599/13, EU:C:2014:2462, pct. 36).

Rezultă, din aceste considerente, că acțiunile beneficiarului finanțării, socotite nereguli în aplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, constituie nereguli și sub imperiul reglementării anterioare, interpretarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003 conformă cu regulamentele anterior citate determinând inexistența unei diferențe între reglementările naționale succesive și, pe cale de consecință, inexistența unui conflict de legi în timp.

Acțiunile beneficiarului, care constituie situația juridică căreia i se aplică norma de drept referitoare la definirea neregulii, au constat în încălcarea condițiilor de eligibilitate stabilite pentru măsura 123, prin acordarea unui punctaj de 10 puncte la criteriul S7 din Ghidul solicitantului-versiunea august 2011, fără a fi dovedită condiția prevăzută la acest criterii, astfel că au fost încălcate prevederile art. 11 alin. (3) din Contractul de finanțate nr. x din 30 decembrie 2009, o astfel de încălcare constituind neregulă atât potrivit O.G. nr. 79/2003, cât și potrivit O.U.G. nr. 66/2011.

Luând în considerare că măsura administrativă a retragerii finanțării pentru încălcarea condițiilor de eligibilitate era prevăzută și de vechea reglementare (art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003), se poate aprecia că aplicarea măsurii de recuperare a ajutorului financiar nerambursabil, ca expresie a principiului proporționalității, reprezintă un efect viitor al situației juridice (neregulii) apărute sub imperiul reglementării anterioare.

În acest sens pledează argumentul că activitatea de constatare a neregulii, în cadrul căreia s-a dispus măsura administrativă a retragerii sprijinului financiar nerambursabil, a avut loc sub imperiul reglementării noi, cuprinse în O.U.G. nr. 66/2011.

Această concluzie este în concordanță cu cele statute prin hotărârea CJUE pronunțată în cauzele conexate C-260/14 și 261-14, în care se arată, la paragraful 56, că, "astfel cum reiese din aceeași jurisprudență, nici domeniul de aplicare al principiului încrederii legitime nu poate fi extins într-atât încât să împiedice, la modul general, o nouă reglementare să se aplice efectelor viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C-89/14, EU:C:2015:537, punctul 38 și jurisprudența citată)".

În raport de aceste considerente, se reține de către Înalta Curte că activitatea de constatare a neregulii și de stabilire a creanțelor bugetare, efectuată conform prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, nu încalcă principiul neretroactivității legii civile, fiind respectate prevederile art. 15 din Constituția României.

Totodată, se constată că nu este necesar a exista o cuantificare a prejudiciului cauzat prin neregula săvârșită, fiind aplicabilă măsura de recuperare a fondurilor europene nerambursabile atât în situația unui prejudiciu cert, cât și în cea a unui prejudiciu eventual.

Cât privește proporționalitatea măsurii, prevederile art. 11 alin. (3) din contractul de finanțare încheiat în cauză sunt fără echivoc, atunci când stabilesc că, în cazul constatării unor nereguli cu privire la încheierea sau executarea contractului, ori când autoritatea contractantă constată că cele declarate de beneficiar nu corespund realității…, beneficiarul va restitui integral sumele primate ca finanțare nerambursabilă, împreună cu dobânzi și penalități în procentul stabilit conform dispozițiilor legale în vigoare. Prin semnarea contractului de finanțare de către recurenta-reclamantă, au fost asumate în întregime aceste prevederi contractuale, astfel că nu poate fi invocat principiul proporționalității în raport de modalitatea în care a fost îndeplinit proiectul, măsura recuperării integrale a fondurilor europene nerambursabile fiind incidentă în toate situațiile în care se rețin încălcări din categoria celor enunțate în clauza de la art. 11 alin. (3) din contractual de finanțare nr. x din 30 decembrie 2009.

c) Marja de manevră a autorităților române în impunerea de condiții preliminare.

În esența criticilor formulate în cadrul acestui punct distinct din argumentația recurentei-reclamante s-a arătat că, în concordanță cu obiectivul urmărit în aceasta direcție de către UE (măsura 123) poate fi apreciată drept măsură suplimentară de precauție, rațională și logică, cerința ca solicitantul să posede, la momentul cererii sau cel târziu la finalizarea proiectului, o suprafață de teren agricol -în orice formă juridică (proprietate, arendă, etc.)-care să asigure, după punerea în funcțiune a obiectivului finanțat, o anumită proporție-minimă-din "materia primă" necesară realizării obiectului de activitate și, concomitent, obiectivului impus de către UE în considerarea căruia a fost acordată finanțarea.

Această marjă de manevră pe care o au statele membre pentru punerea în aplicare a unor prevederi de drept unional nu poate fi cenzurată de către instanțele naționale decât în situația în care se reclamă aspecte de nelegalitate care derivă din aplicabilitatea unor norme naționale, iar printre verificările pe care le fac instanțele de contencios administrativ în aceste situații evident că pot fi și cele referitoare la compatibilitatea prevederilor din dreptul intern cu cele ale dreptului european.

Însă, o astfel de solicitare, în maniera în care ea a fost formulată de către recurenta-reclamantă, excede controlului de contencios administrativ din cadrul unei acțiuni în anulare ca cea de față, oportunitatea legiferării unor măsuri într-un cadru normativ fiind atributul exclusiv al autorității publice competente în materia respectivă, fără a se putea exercita forța coercitivă a instanțelor judecătorești într-o asemenea chestiune.

d) Instanța de fond nu a cercetat deficiențele intervenției autorităților române în procedura de implementare a dispozițiilor Regulamentului 1698/2005.

A invocat recurenta-reclamantă neclarități apărute în modalitatea de concretizare a unei condiții suplimentare impuse în cadrul documentației necesare accesării fondurilor europene în cadrul măsurii 123, condiție pe care o interpretează ca permițând două situații alternative, două variante posibile de îndeplinire a condiției, prima atestând posesia terenului la data depunerii solicitării, iar a doua la data finalizării proiectului/investiției.

Înalta Curte observă, însă, că premisa de la care pornește recurenta-reclamantă, aceea a existenței unor situații alternative, este una eronată, în raport de interpretarea conformă a criteriului de selecție S7 din Ghidul solicitantului în cadrul măsurii 123, varianta din august 2009, care impune cerințe cumulative de îndeplinit, astfel că în lipsa acestei premise juridice, nu poate fi avută în vedere o pretinsă incongruență a documentelor solicitate de către autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene pentru a fi dovedită condiția a cărei nerespectare a fost reținută în sarcina recurentei-reclamante.

e) Prima instanță nu s-a pronunțat asupra faptului că solicitantul nu trebuia să fie producător la data depunerii cererii de finanțare

Și în legătură cu această critică, reține Înalta Curte că recurenta-reclamantă și-a construit argumente de fapt și de drept care se îndepărtează de aspectele reținute prin procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 28 mai 2014, ce au fundamentat încălcarea prevederilor contractului de finanțare și a dispozițiilor legale incidente în privința gestionării fondurilor nerambursabile atribuite în cadrul măsurii 123 din programul PNDR 2007 - 2013.

Astfel cum rezultă din actul administrativ de impunere, s-a reținut în sarcina recurentei A. SRL că, la data depunerii cererii de finanțare, în anul 2009, nu era producător de materie primă necesară depozitării, beneficiarul intrând în posesia terenului arabil în suprafață de 263 ha numai după 2 ani de la data depunerii cererii de finanțare, respectiv la finalul anului 2911.

Potrivit Ghidului solicitantului pentru accesarea măsurii 123, versiunea 4 august 2009, la punctul 7 din criteriile de selecție ale proiectului, s-a prevăzut că "solicitanții trebuie să demonstreze prin Studiul de fezabilitate/Memoriul justificativ că dețin exploatații agricole și procesează sau colectează/depozitează și materie primă din producția proprie."

În legătură cu prima condiție, aceea a deținerii unei exploatații agricole, nu există niciun dubiu că solicitarea era în sensul de a se face această dovadă la momentul depunerii cererii de finanțare, cât timp cerința dovedirii trebuia cuprinsă chiar în cuprinsul Studiului de fezabilitate/Memoriului justificativ.

Cât privește cea de-a doua condiție de îndeplinit cumulativ, aceasta viza demonstrarea faptului că solicitantul procesa sau colecta/depozita și materie primă din producția proprie, solicitarea expresă fiind aceea de a se dovedi că, din exploatația agricolă pe care o deține, produce cel puțin 10% din necesarul intrărilor de materie primă în unitatea de procesare/depozitare, dovada urmând a fi făcută cu adeverință eliberată de DADR din județul respectiv, sau altă dovadă că va obține producția până la finalizarea investiției.

Neregula reținută în sarcina recurentei-reclamante a rezultat din faptul că nu s-a făcut dovada deținerii exploatației agricole la momentul depunerii proiectului în vederea obținerii sprijinului financiar nerambursabil, din care să se producă cel puțin 10% din necesarul intrărilor de materie primă în unitatea de procesare/depozitare.

Așadar, chestiunea legată de calitatea de producător la momentul depunerii cererii de finanțare nu a constituit fundamentul neregulii reținute în sarcina recurentei-reclamante, iar instanța de fond, având a verifica legalitatea Procesului-verbal nr. x din 28 mai 2014, a examinat argumentele reclamantei în referire la motivele de fapt și de drept pe care s-au întemeiat actele administrative contestate, fiind superfluă cercetarea condiției dovedirii calității de producător la momentul depunerii cererii de finanțare, cât timp aspectele asupra cărora s-au reținut abateri au fost cele privind inexistența unei reale dețineri ale exploatației agricole pentru care recurenta-reclamantă a depus contractul de arendă încheiat cu Societatea C. SRL, fără a face dovada aflării efective a terenului ce formează obiectul acestui contract în folosința solicitantului de fonduri europene nerambursabile care a depus cererea de finanțare în cadrul măsurii 123 " Creșterea valorii adăugate a produselor agricole și forestiere". În legătură cu cerința deținerii unei exploatații agricole a fost instituită prin Ghidul solicitantului și condiția ca minim 10% din necesarul intrărilor de materie primă în unitatea de procesare/depozitare să fie obținută de pe respectiva suprafață de teren agricol aflată în folosința celui care a formulat cererea de finanțare în cadrul măsurii 123.

În acest context se reține caracterul neîntemeiat al criticii privind împrejurarea că prima instanță nu s-a pronunțat asupra faptului că solicitantul nu trebuia să fie producător la data depunerii cererii de finanțare, întrucât cerința care nu a fost îndeplinită de către solicitantul fondurilor europene nerambursabile a fost cea a inexistenței unei reale folosințe a exploatației agricole din care urma a se face dovada producerii unui minim de 10% din necesarul intrărilor de materie primă depozitată/procesată.

f) În mod nelegal instanța de fond nu a anulat actele administrative contestate, deși recurenta-reclamantă a implementat proiectul cu bună credință și a îndeplinit obiectivul vizat de Regulament.

Și în legătură cu această critică reține Înalta Curte că recurentul-reclamant a construit o interpretare proprie a condițiilor prevăzute în Ghidul solicitantului, care se îndepărtează de la caracterul neechivoc al condiției impuse în cadrul criteriului 7 din documentul emis de către autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene, criteriu care, în realitate, conține o dublă condiționare, obligatorie de îndeplinit în mod cumulativ, iar nu alternativ, cum susține Societatea A. SRL. Astfel, nu era permis a se face dovada deținerii unei exploatații agricole până la data finalizării investiției/proiectului, ci trebuia îndeplinită condiția deținerii exploatației agricole la momentul depunerii cererii de finanțare și a documentelor anexă la această cerere, fără a fi afectat acest drept de folosință de vreun termen sau de vreo condiție care să împiedice exploatarea imediată a terenul agricol pretins a fi deținut de către solicitant.

Cât privește susținerea recurentei-reclamante, potrivit căreia, la data depunerii solicitării de finanțare, aceasta a făcut dovada, prin contractul de arendă încheiat la data de 1 septembrie 2008, că până cel târziu la încheierea contractului va avea calitatea de producător agricol, Înalta Curte reține că, potrivit Ghidului solicitantului, nu acest aspect era necesar a fi dovedit, ci, așa cum s-a arătat anterior, trebuia ca documentele anexate cererii de finanțare să probeze existența unui drept de folosință a terenului agricol arendat la momentul depunerii proiectului în cadrul măsurii 123 pentru accesarea fondurilor europene nerambursabile, nu la o dată ulterioară verificării eligibilității acestui proiect.

Prin urmare, nu poate fi valorificată opinia recurentei-reclamante asupra condiției înscrise la criteriul 7 din Ghidul solicitantului, cât timp interpretarea acesteia denaturează în mod vădit înțelesul normei care impune obligativitatea dovedirii deținerii, la data depunerii cererii de finanțare, a exploatației agricole de pe care se obține cel puțin 10% din necesarul intrărilor de materie primă.

Nici concluzia recurentei-reclamante privind singurul aspect care, în accepțiunea sa, contează, respectiv acela al îndeplinirii obiectivului vizat prin proiect, nu poate fi validată, cât timp neregula ce a fost reținută în cauză a vizat condițiile de eligibilitate a proiectului, punctajul obținut de Societatea A. SRL fiind denaturat prin existența neconcordanțelor între documentația depusă ca anexă la cererea de finanțare și situația juridică a exploatației agricole ce a întrat în folosința solicitantului abia la finalul anului 2011.

g) Conceptul de abuz dezvoltat de către CJUE, în referire la faptul că prima instanță nu a analizat situația Societății A. SRL

Teoria dezvoltată de recurenta-reclamantă în cadrul acestor critici pornește de la aceeași premisă ca în punctul examinat anterior, respectiv cea a bunei sale intenții în realizarea obiectivului pentru care a accesat fondurile europene nerambursabile, aspect care vine în contradicție cu aspectele reținute prin Procesul-verbal nr. x din 28 mai 2014, în care s-a reținut nerespectarea criteriului de eligibilitate de la punctul 7 din Ghidul solicitantului, pentru faptul că reprezentantul societății A. SRL avea cunoștință, la data depunerii cererii de finanțare, despre împrejurarea că nu deține în folosință suprafața de teren de 263 ha, ce forma obiectul contractului de arendă pe care l-a încheiat sub nr. x din 1 septembrie 2008 cu Societatea C. SRL.

În atare condiții, testul la care face referire recurenta-reclamantă este unul pe care aceasta nu l-a trecut, fiind culpabilă de declararea unor aspecte lipsite de veridicitate la momentul la care situația reliefată din actele depuse ca anexă la cererea de finanțare au avut aptitudinea de a crea o premisă eronată asupra condițiilor de eligibilitate pe care trebuia să le dovedească solicitantul fondurilor europene pentru a beneficia de acordarea unui punctaj maxim la criteriul 7 din Ghidul solicitantului și de a obține, astfel, finanțarea europeană pentru proiectul depus.

h) Instanța nu a cercetat faptul că soluțiile diametral opuse adoptate succesiv și interpretarea divergentă a condițiilor de eligibilitate chiar de către AFIR conduc către încălcarea principiilor securității juridice și securității circuitului civil

În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 66/2011, "(1) Autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene au obligația să înregistreze și să transmită, în scopul investigării, în termen de 10 zile lucrătoare, structurilor de control prevăzute la art. 20 toate constatările cu implicații financiare sau cu posibile implicații financiare.

(2) De asemenea, autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene au obligația primirii, înregistrării, analizării și, după caz, transmiterii, în termen de 5 zile lucrătoare, către structurile de control prevăzute la art. 20 a tuturor sesizărilor pe care le primesc direct sau prin intermediul altor instituții ale statului și care privesc programele pe care le gestionează."

Suspiciunea de neregulă IRD 0.1 nr. 10561 din 31 martie 2014, ivită în urma întocmirii Notei de control x din 24 martie 2014 a condus la declanșarea unei noi verificări a aspectelor menționate în nota DLAF, în urma căreia echipa de control din cadrul AFIR a întocmit procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 28 mai 2014, cu respectarea atribuțiilor conferite de O.U.G. nr. 66/2011 și de O.U.G. nr. 41/2014 privind înființarea, organizarea și funcționarea AFIR, prin reorganizarea APDRP, fiind obligatorie, în acest caz, efectuarea controlului, conform dispozițiilor din O.U.G. nr. 66/2011 citate anterior.

Prin urmare, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului securității juridice, în condițiile în care recurenta-reclamantă a cunoscut obligațiile asumate prin depunerea cererii de finanțare în cauză, iar aceste obligații au avut un caracter previzibil, respectând jurisprudența CJUE în care s-a statuat că "principiul securității juridice impune ca o reglementare a Uniunii să permită celor interesați să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor care le sunt impuse" (a se vedea Hotărârea ROM projecten, C-158/06, EU:C:2007:370, pct. 25 și jurisprudența citată)".

Cât privește cele două procese-verbale încheiate de AFIR, în care concluziile echipei de control sunt diferite, s-a arătat anterior că legislația națională nu limitează numărul controalelor care pot fi efectuate pentru proiectele derulate cu fonduri europene, iar fiecare suspiciune de neregulă trimisă către autoritățile cu competențe în gestionarea acestor fonduri implică transmiterea acesteia către structurile de control care sunt obligate să procedeze la verificări conform celor semnalate prin actul de sesizare. În consecință, nu constituie un motiv de nelegalitate la întocmirea Procesului-verbal nr. x din 28 mai 2014 faptul că anterior, în anul 2013, a fost emis un alt proces-verbal în care s-a consemnat că "suspiciunea de neregulă sesizată de către Direcția Audit din cadrul APDRP nu se susține din punct de vedere documentar", fiind vorba în cauză despre sesizări ale unor instituții publice diferite, fiecare cu atribuții specifice în verificarea modului de obținere și utilizare a fondurilor europene.

i) Lipsa temeiului legal pentru solicitarea restituirii finanțării conform O.U.G. nr. 66/2011

În cadrul acestor critici, în esență, a susținut recurenta-reclamantă că valorificarea Notei de control a DLAF nr. 494/2013 din 24 martie 2014 putea fi realizată de către intimata-pârâtă AFIR în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, astfel instituția emitentă a procesului-verbal contestat în cauză ar fi putut doar să suspende plățile rămase de efectuat, nu să procedeze la retragerea sprijinului financiar acordat, în integralitatea sa. Cât privește lipsirea recurentei-reclamante de posibilitatea de a contesta Nota de control nr. x din 24 martie 2014, ceea ce, în opinia sa, echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare, Înalta Curte nu poate reține ca fiind întemeiată această susținere, în condițiile în care echipa de control din cadrul AFIR a analizat în mod direct și nemijlocit aspectele sesizate prin nota de control a DLAF și a întocmit, conform atribuțiilor sale, procesul-verbal de nereguli și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 28 mai 2014, cu posibilitatea de contestare a acestuia atât în calea contestației administrative, cât și în fața instanței de contencios administrativ competente.

În referire la temeiul de drept care a determinat retragerea sprijinului financiar acordat din fonduri europene nerambursabile către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că, în Procesul-verbal nr. x din 28 mai 2014 s-au menționat prevederile contractului de finanțare care au îndrituit intimata-pârâtă la adoptarea acestei măsuri, iar prevederile O.U.G. nr. 66/2011 au fost indicate ca temei pentru activitatea de control/investigare desfășurată de autoritățile competente (...), în vederea stabilirii existenței unei nereguli, conform prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 66/2011, ce stipulează că "Prezenta ordonanță de urgență reglementează activitățile de prevenire, de constatare a neregulilor, de stabilire și de recuperare a creanțelor bugetare rezultate din neregulile apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, precum și de raportare a neregulilor către Comisia Europeană sau către alți donatori internaționali."

j) Lipsa temeiului legal pentru încetarea Contractului de finanțare nr. x din 30 decembrie 2009

Astfel cum s-a arătat anterior, retragerea finanțării acordate beneficiarului A. SRL s-a întemeiat pe prevederile art. 1 alin. (3) și (4), art. 11 alin. (3) din Contractul de finanțare nr. x din 30 decembrie 2009, iar recurenta-reclamantă susține că, deși a fost verificată doar respectarea contractului de finanțare, echipa de control a constatat un fapt anterior încheierii acestui contract, care fusese deja verificat și pe care nu l-a considerat a fi o neregulă la momentul declarării ca eligibil a proiectului depus de Societatea A. SRL. Fără a repeta concluziile expuse anterior, Înalta Curte constată că măsura retragerii sprijinului financiar nerambursabil poate fi luată în cazul constatării unei nereguli cu privire la încheierea contractului de finanțare, iar verificarea ulterioară a întregii documentații care a stat la baza declarării ca eligibil a proiectului propus de un solicitant este permisă, astfel că, în ipoteza constatării unei nereguli săvârșite în legătură cu încheierea contractului, beneficiarul este obligat să restituie integral sumele primite ca finanțare nerambursabilă.

Nu poate fi primită interpretarea restrictivă pe care recurenta-reclamantă o face cu privire la conținutul clauzei inserate la art. 11 alin. (3) din anexa la contractul de finanțare, fiind incidentă în cauza de față situația constatării unei nereguli cu privire la încheierea contractului, această neregulă fiind una care, potrivit normei de drept european regăsite în cuprinsul art. 30 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011 al Comisiei, implică retragerea sprijinului acordat în cadrul măsurii 123.

În privința caracterului nereal al declarațiilor făcute de solicitant la depunerea cererii de finanțare, fapt ce a atras incidența prevederilor de drept unional anterior menționate, reține Înalta Curte că prezentarea, de către solicitantul sprijinului nerambursabil, a unei situații ce nu corespunde realității, determină incidența art. 30 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011, fără a fi necesară constatarea falsului de către organele cu atribuții în acest sens. Ceea ce a înțeles norma de drept european să sancționeze este tocmai intenția unui solicitant de a declara îndeplinirea unor condiții de eligibilitate, în contra evidenței care probează o altă situație factuală și/sau juridică decât cea pretinsă în declarația furnizată de cel care solicită accesarea fondurilor europene, iar în cauza de față retragerea sprijinului acordat recurentei-reclamante s-a dispus nu pentru suspiciunile de fals ivite din cuprinsul Adeverinței nr. x din 9 septembrie 2009, emisă de DAJ Timiș, ci pentru faptul că s-a declarat în mod nereal că Societatea A. SRL deține în fo