ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 770/2016

Asupra cererii de revizuire;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 17 august 2015, sub numărul de dosar x/1/2015, revizuenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a solicitat revizuirea Deciziei nr. 906 din 27 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 5 din C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de revizuire, astfel formulată, revizuenta a arătat că, după pronunțarea hotărârii au fost descoperite înscrisuri doveditoare care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința acesteia, întrucât provin de la instanța judecătorească în cauza cu nr. 744/36/2012, respectiv Sentința civilă nr. 82/07.05.2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, comunicată la data de 04.08.2014.

A susținut revizuenta că la Dosarul nr. 629/36/2012 în care a fost pronunțată hotărârea atacată în prezenta cale de atac, a fost prezentat ca probă un raport de expertiză dispus în Dosarul nr. 744/36/2012.

S-a arătat că reclamanta și experții judiciari au indus instanței de judecată ideea că măsurile asigurătorii au condus la starea de insolvență a societății A. SRL, constatându-se în mod greșit reaua-credință a organului fiscal.

S-a considerat că, din coroborarea informațiilor din cele două dosare civile, rezultă, față de concluziile experților, că reclamanta din prezenta cauză în mod voit a născut două litigii care au între ele o strânsă legătură.

A solicitat revizuenta admiterea căii de atac și schimbarea în totalitate a hotărârii atacate, în sensul admiterii recursului formulat și respingerii acțiunii reclamantei A. SRL.

La data de 29.10.2015, revizuenta a formulat o completare a cererii de revizuire, în sensul că, în ipoteza constatării ca inadmisibilă a cererii întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., solicită să se constate că recursul a intrat sub incidența dispozițiilor art. 304<SUP>1</SUP> din C. proc. civ., nefiind limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., instanța putând examina cauza sub toate aspectele.

A considerat că sintagma "toate aspectele" care nu au fost analizate nici de instanța de fond și nici de instanța de recurs include argumentele referitoare la:

- excepția prematurității introducerii cererii de chemare în judecată, considerând că numai după anularea actelor administrative, raportat la temeiul de drept invocat, reclamanta era îndreptățită să introducă o acțiune în despăgubiri;

- în subsidiar, excepția prescrierii acțiunii în despăgubiri, apreciindu-se că reclamanta trebuia să cunoască paguba la data de 2.11.2009;

- în ipoteza respingerii celor două excepții, contestatoarea arată că demersul reclamantei este neîntemeiat, solicitând respingerea acțiunii ca nefondate, arătându-se că experții s-au raportat în cauză la cantitatea de motorină comercializată în perioada ianuarie 2008 - ianuarie 2010, deși parte din aceasta face obiectul unui dosar de urmărire penală instrumentat de DNA.

În cauză intimata A. SRL a formulat întâmpinare în condițiile art. 326 alin. (2) C. proc. civ., invocând excepția inadmisibilității cererii de revizuire.

În esență, s-a arătat că prima condiție consacrată de dispozițiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. o reprezintă evocarea fondului cauzei, or aceasta presupune admiterea recursului și rejudecarea dosarului.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată, în condițiile în care înscrisul pe care se întemeiază calea extraordinară de atac îl reprezintă un raport de expertiză care a fost depus chiar în prezenta cauză, la soluționarea căii de atac a recursului.

Prin Decizia nr. 906 din 27 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, au fost respinse recursurile declarate de SC A. SRL prin administrator judiciar B., Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței civile nr. 335 din 23 octombrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a constatat că soluția primei instanțe de admitere în parte a acțiunii și anulare în parte a actelor administrativ fiscale atacate, precum și de obligare a pârâtelor la plata către reclamantă a sumei de 3.854.843,5 euro, în echivalent RON, cu titlu de prejudiciu, este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt fiscală rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară, în sentință fiind analizate punctual, cu argumente pertinente, măsurile supuse controlului judiciar.

S-a arătat că motivarea sentinței atacate cuprinde trimiteri ample la prevederile legale aplicabile și la elementele probatorii, astfel că nu se mai impune în cadrul cercetării recursului reluarea tuturor aspectelor enumerate de instanța de fond, cu atât mai mult cu cât părțile reiau în mare parte argumentele expuse în cererea de chemare în judecată și întâmpinare.

Înalta Curte a reținut că, din concluziile Raportului de inspecție fiscală din data de 17.07.2012, rezultă că recurenta-reclamantă nu datorează accize în sumă de 19.734.245 RON pentru livrările de motorină efectuate către un număr de patru societăți comerciale, întrucât obligația de plată accize nu incumbă reclamantei, ci poate fi stabilită eventual în sarcina societății comerciale partenere, în situația în care se dovedește că acestea au schimbat destinația inițială a produselor cumpărate.

S-a apreciat că nu sunt încălcate nici dispozițiile art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, care prevăd că inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuție și alte sume datorate bugetului general consolidat al statului și pentru fiecare perioadă supusă impozitării.

În ceea ce privește soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a ANAF, referitor la cererea de despăgubire, s-a arătat că aceasta este emitenta deciziilor de soluționare a contestațiilor formulate de reclamantă împotriva deciziilor de impunere privind obligațiile fiscale de plată stabilite în sarcina sa, decizii ce constituie obiectul prezentei acțiuni în anulare, astfel că excepția invocată este nefondată.

În ceea ce privește critica formulată de ANAF cu privire la soluția de anulare în parte a Deciziei nr. 62/2012, respectiv de anulare a soluției de respingere a contestației ca nemotivată și neîntemeiată, pentru suma totală de 2.435.971 RON (1.746.595 RON accize și 689.376 RON accesorii), Înalta Curte a reținut că potrivit dispozițiilor art. 100 alin. (1) și (2) C. proc. fisc. , reclamanta avea obligația de a prezenta toate documentele, precum și orice ale date necesare clarificării situațiilor de fapt relevante din punct de vedere fiscal, astfel că nu îi poate fi imputată autorității pârâte lipsa de diligență.

În ceea ce privește soluția pronunțată de judecătorul fondului cu privire la cererea de acordare de despăgubiri formulată de reclamantă, criticată de ambele recurente, s-a avut în vedere expertiza contabilă judiciară, fiind expuse motivele pentru care au fost înlăturate concluziile expertului numit în cauză, precum și cele ale experților parte, cu expunerea propriei interpretări și aplicări a prevederilor legale de către instanță.

Înalta Curte nu a achiesat susținerilor recurentei-pârâte atâta timp cât măsurile asiguratorii au fost dispuse în cauză tocmai în considerarea obligațiilor fiscale contestate ulterior, fiind astfel evident că au fost de natură a crea un prejudiciu societății reclamante.

Mai mult decât atât, s-a constatat că aceste măsuri asiguratorii au condus la imposibilitatea societății de a-și desfășura activitatea fiind nevoită să-și declare starea de insolvență solicitând Tribunalului Constanța deschiderea procedurii insolvenței.

În ceea ce privește cuantumul prejudiciului, s-a apreciat că, în mod corect instanța de fond a luat în considerare profitul estimat pentru perioada 1.09.2010 - 1.05.2013, pe care reclamanta l-ar fi obținut din comercializarea motorinei, profit care se ridica la suma de 12.491.008 RON.

În ceea ce privește prejudiciul calculat de experți ca rezultat al nerealizării investițiilor în curs și a lipsei de folosință a capacității de producție, s-a arătat că judecătorul fondului nu l-a reținut, întrucât lipsa de folosință a capacităților de producție s-a întemeiat pe estimările veniturilor viitoare rezultate din exploatarea investițiilor ce urmau a fi puse în funcțiune, estimări cuprinse în planul de reorganizare prezentat adunării auditorilor.

De asemenea, nu s-a adăugat la valoarea prejudiciului suma de 3.124.954 euro, reprezentând credit bancar care nu era scadent la data întocmirii raportului de expertiză.

Legat de pierderea efectivă suferită de societatea reclamantă ca urmare a neplății la termen a sumelor datorate furnizorilor și societăților bancare, s-a constatat că judecătorul fondului în mod legal a luat în calcul suma de 880.794 euro (1.021.175,38 USD + 451.198,56 RON) sumă stabilită de cei trei experți în baza adresei nr. 1014/29.04.2013 a administratorului judiciar al societății reclamante.

Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 326 alin. (3) din C. proc. civ., excepția inadmisibilității, invocată în cauză, constată că aceasta este întemeiată, motiv pentru care o va admite și va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă, ceea ce face inutilă analiza fondului.

În prealabil, Înalta Curte constată că cererea de completare depusă la data de 29.10.2015, nu poate fi încadrată în niciunul din motivele de revizuire prevăzute la art. 322 pct. 1- 10 din C. proc. civ., criticându-se modalitatea în care instanța de recurs ar fi omis a da eficiență dispozițiilor art. 304<SUP>1</SUP> din C. proc. civ., în sensul că nu a analizat din oficiu cauza sub toate aspectele.

În concret, au fost reiterate excepțiile prematurității introducerii cererii de chemare în judecată și excepția prescripției acțiunii în despăgubiri, care privesc o eventuală rejudecare a cauzei în ipoteza admiterii cererii de revizuire.

De altfel, aceste aspecte au constituit și motivele contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., făcând obiectul Dosarului nr. x/1/2015 soluționat prin Decizia nr. 3115/2015.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare și nedevolutivă, care poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora revizuirea se poate cere numai cu privire la hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de instanța de recurs atunci când evocă fondul.

În ceea ce privește condiția evocării fondului, Decizia nr. 254/2014 a Curții Constituționale arată că: "(...) 16. Prin dispozițiile art. 322 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, legiuitorul a impus o condiție ce trebuie îndeplinită pentru a putea promova calea extraordinară de atac a revizuirii. Astfel, revizuirea unei hotărâri date de o instanță de recurs se poate cere atunci când aceasta evocă fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reținută în faza de judecată anterioară, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze, urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecații decât cea dată până la acel moment. Hotărârile instanțelor de recurs care evocă fondul sunt acelea prin care instanțele admit recursul și, rejudecând cauza dedusă judecății, modifică în tot sau în parte hotărârea recurată, nefăcând astfel obiectul cererii de revizuire deciziile prin care recursul a fost respins. (...)

Din această perspectivă, Curtea constată că dispozițiile criticate nu aduc atingere accesului liber la justiție consacrat de prevederile constituționale ale art. 21, întrucât, așa cum a statuat în jurisprudența sa, reglementarea de către legiuitor, în limitele stabilite de Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept nu constituie o restrângere a exercițiului acestora. (...)"

Ulterior, instanța constituțională a îndepărtat condiția evocării fondului numai în cazul în care există o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului de încălcare a Convenției (art. 322 pct. 9), iar jurisprudența și doctrina a acceptat, în situații de excepție, înlăturarea acestei condiții pentru 322 pct. 4 (însă numai pentru ipoteza condamnării judecătorului), pct. 7 (dacă există hotărâri judecătorești definitive potrivnice în una și aceeași cauză) și pct. 8 (dacă partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată).

Ipoteza reglementată de dispozițiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. vizează însă "descoperirea unor înscrisuri doveditoare noi" care implică tocmai o apreciere a materialului probator, apreciere care nu poate avea loc decât în situația admiterii recursului și examinării raportului juridic dedus judecății, prin prisma probelor administrate în cauză, condiția evocării fondului regăsindu-se, în această ipoteză, și în dispozițiile noului C. proc. civ.

Or, prin decizia atacată, astfel cum s-a arătat la pct. 3 al prezentei hotărâri, au fost respinse recursurile ca nefondate, fiind evident o hotărâre care nu poate fi atacată cu cerere de revizuire, motiv pentru care cererea va fi respinsă ca inadmisibilă.

În altă ordine de idei, acceptând chiar o interpretare mai extinsă a noțiunii de "înscris", în sensul că și o hotărâre judecătorească s-ar încadra în această categorie, Înalta Curte constată că, în speță, nu sunt întrunite cumulativ nici condițiile de admisibilitate a revizuirii impuse de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., dar și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care impune ca desființarea unei hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat să nu poată interveni decât pentru "defecte fundamentale" ale hotărârii, care au devenit cunoscute instanței, numai după terminarea procesului.

Simpla divergență de păreri, chiar și între doi experți, nu poate reprezenta un asemenea defect fundamental și nu justifică desființarea unei hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat (C. Stanca Popescu vs. România, hotărârea din 7 iulie 2009; Cauza Pradevnaia împotriva Rusiei, cerere nr. 69529/01, hotărârea din 18.11.2004).

Având în vedere toate considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția inadmisibilității cererii de revizuire invocată de intimata SC A. SRL - prin administrator judiciar B..

Respinge cererea de revizuire formulată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța împotriva Deciziei nr. 906 din 27 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2016.

Procesat de GGC - GV