Decizia nr. 1506/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 187/2015 a Curții de Apel Constanța

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/12.05.2015, reclamanta SC A. SA a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 366/14.04.2015 privind soluționarea contestației formulate de SC A. SA înregistrata la DGFP Constanta sub nr. x/1.10.2012, decizie ce a fost emisa de Agenția Naționala de Administrare Fiscala - Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Galați - Serviciul Soluționare Contestații, solicitând instanței de judecata ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea în tot a Deciziei nr. 366/14.04.2015 și, pe fondul cauzei, să se admită contestația formulata de SC A. SA și să se dispună desființarea Raportului de Inspecție Fiscala, raport în baza căruia s-a emis decizia de impunere nr. x/21.08.2012, decizie a căror prevederi au fost desființate prin Decizia nr. 387/27.11.201.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 187 din data de 26 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și s-a dispus anularea Deciziei nr. 366/14.04.2015, fiind obligat organul fiscal să se pronunțe asupra contestației.

Recursul Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală. În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că soluția organului de soluționare a contestației de respingere a contestației față de raportul de inspecție fiscală ca rămasă fără obiect este legală, având în vedere că acesta nu este un act administrativ fiscal, în sensul art. 41 din C. proc. fisc. , ci o formă procedurală prealabilă inspecției fiscale. Astfel, titlul de creanță și actul administrativ fiscal susceptibil a fi contestat este numai decizia de impunere, deoarece numai aceasta creează o situație juridică nouă prin stabilirea obligațiilor fiscale în sarcina contribuabilului. De altfel, în art. 206 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 se prevede cu claritate faptul că obiect al contestației îl pot constitui numai sumele și măsurile stabilite într-un titlu de creanță sau într-un act administrativ fiscal. Raportul de inspecție fiscală, singur, nu produce niciun efect fiscal, acesta fiind doar un act premergător emiterii deciziei de impunere. Prin urmare, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea cererii formulate de reclamantă, cu consecința menținerii ca legală a Deciziei nr. 366/14.06.2015.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă SC A. SA a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului față de neîncadrarea acestuia în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 12 iulie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din data de 2 noiembrie 2017, completul de filtru a respins excepția nulității recursului invocată de către intimatul-pârât și a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen de judecată pe fond a recursului. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, având în vedere următoarele considerente. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 41 din C. proc. fisc. , în conformitate cu care "actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale", decizia de impunere intră în categoria actelor administrative fiscale, raportul de inspecție fiscală fiind doar un act premergător acestei decizii, conform art. 109 alin. (1) din C. proc. fisc. , astfel că acesta nu poate fi considerat act administrativ fiscal. Astfel, prin raportul de inspecție fiscală nu au fost stabilite obligații fiscale sau dispuse măsuri, ci doar au fost consemnate constatările inspecției, acest act de control având caracter de act premergător emiterii unui act administrativ fiscal. Raportul de inspecție fiscală aflat în discuție a fost încheiat în temeiul art. 109 din O.G. nr. 92/2003, conform cărora rezultatul inspecției fiscale va fi consemnat într-un raport scris, în care se vor prezenta constatările inspecției din punct de vedere faptic și legal și care va sta la baza emiterii deciziei de impunere. Așadar, actul care produce efecte juridice este decizia de impunere, iar raportul de inspecție fiscală este o operațiune administrativă care stă la baza emiterii deciziei, motiv pentru care legalitatea acesteia se examinează odată cu legalitatea actului administrativ. Prin urmare, neavând natura juridică a unui act administrativ fiscal, ci a unui act premergător emiterii actului administrativ fiscal, raportul de inspecție fiscală întocmit de recurenta-pârâtă nu stabilește un raport obligațional între contribuabilul controlat și bugetul de stat, motiv pentru care nu este susceptibil de a fi contestat, conform art. 205 din același act normativ, care face referire expresă la "acte administrativ fiscale". Răspunzând la contestația formulată de intimata-reclamantă, recurenta a reținut prin Decizia nr. 366/14.06.2015 că Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală x/16.08.2012 emisă în baza constatărilor Raportului de inspecție fiscală nr. x/21.08.2012 a fost desființată prin Decizia nr. 387/27.11.2012 a Serviciului Soluționare Contestații din cadrul D.G. F.P. Constanța, motiv pentru care a decis respingerea ca rămasă fără obiect a contestației reclamantei formulate împotriva Raportului de inspecție fiscală. În mod greșit, instanța de fond a reținut că prin soluția adoptată de către organul fiscal au fost nesocotite dispozițiile unei hotărâri judecătorești definitive care se bucură de puterea lucrului judecat și care este obligatorie pentru organul fiscal, întrucât prin Sentința nr. 160/CA din 30.04.2013 a Curții de Apel Constanța, irevocabilă prin Decizia nr. 1202/17.03.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța nu a dispus soluționarea pe fond a contestației împotriva raportului de inspecție fiscală, ci doar soluționarea de către pârâtă a contestației reclamantei cu privire la Raportul de inspecție fiscală din 9.08.2012. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă, va casa sentința recurată și, rejudecând cauza, va respinge acțiunea formulată de SC A. SA, ca nefondată.