ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 227/2020

Obiectul cererii: Prin cererea înregistrată, inițial, la data de 21.12.2015, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, reclamantul A. (fost președinte de sindicat) a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. (fost președinte ANAF): 1) obligarea acestuia la prezentarea de scuze, în mod public, într-un ziar de circulație națională; 2) obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 euro și, 3) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 din C. proc. civ. În drept, s-a invocat dispozițiile art. 72 și art. 1357 din C. civ.

Hotărârea pronunțată, în primă instanță, de Tribunal: Prin Sentința civilă nr. 496/11.04.2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului A. formulată în contradictoriu cu pârâtul B. Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel reclamantul A., prin care a solicitat admiterea apelului, anularea sentinței atacate, reținerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond, să se dispună admiterea acțiunii promovate împotriva pârâtului B., cu consecința obligării pârâtului la prezentarea de scuze, în mod public, într-un ziar de circulație națională și obligării pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 euro.

Hotărârea pronunțată, în apel, de Curtea de Apel: Prin Decizia nr. 861A din 24 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva Sentinței civile nr. 496/11.04.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B.

Cererea de recurs. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 13 noiembrie 2019. Prin cererea de recurs, reclamantul a susținut nelegalitatea deciziei atacate, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. cu privire la administrarea probei testimoniale. S-a arătat că a fost audiat, în calitate de martor, numitul C., deși între acesta și recurent exista o relație de dușmănie determinată de pronunțarea deciziei civile în cadrul Dosarului nr. x/2001, prin care martorul a fost obligat la plata de daune morale către reclamant, într-o speță similară. Apreciază că, în circumstanțele semnalate, se impunea înlăturarea declarației de către instanța de apel. O altă critică invocată, încadrată în dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., a constat în neanalizarea de către curtea de apel a aspectelor referitoare la limitele exercițiului libertății de exprimare, puse în discuție de către reclamant, și anume faptul că, potrivit jurisprudenței Curții europene, garanția conferită de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este subordonată condiției ca cel interesat să acționeze cu bună-credință în așa fel încât să ofere informații exacte și demne de crezare. Susține că, în speță, nu se poate reține buna-credință a pârâtului, câtă vreme acesta a început o campanie de denigrare împotriva sa, fără a avea indicii temeinice cu privire la afirmațiile făcute. S-a reclamant că instanța de apel nu a examinat susținerile reclamantului din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Petrina vs România, prin prisma căreia afirmațiile pârâtului, prin termenii folosiți, nu se înscriu în limitele criticii admisibile, neputând fi considerate judecăți de valoare. Instanța de apel a procedat la o motivare insuficientă atunci când a apreciat că reclamantul, asumându-și rolul de persoană publică, pe fondul unui conflict instituționalizat, în care a adus la rândul său acuzații pârâtului, s-a expus unei critici publice similare, fără a analiza dacă aceste critici îndeplinesc condiția bunei-credințe și, dacă, acestea reprezintă judecăți de valoare prin care se aduce atingere libertății de opinie. S-a mai relevat că faptele reținute nu au fost analizate în suficientă măsură prin raportare la jurisprudența CEDO - art. 8 și 10 și la materialul probator administrat în cauză. Or, nemotivarea deciziei echivalează cu necercetarea fondului pricinii, prin urmare, se impune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Prin ultimul motiv invocat, circumscris prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut interpretarea greșită a prevederilor art. 1357 C. civ. și a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurentul a apreciat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului, acesta săvârșind fapte ilicite de natură a atrage răspunderea sa civilă, prin exprimarea unor insulte și afirmații cu caracter defăimător la adresa reclamantului. Prejudiciul a constat în atingerea adusa onoarei și reputației reclamantului, prin imputarea desfășurării ilegale a activității printr-un mijloc de informare a publicului larg, cauzalitatea dintre faptă și prejudiciu, precum și vinovăția rezultând cu claritate. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea spre rejudecare instanței de apel.

Procedura derulată în recurs: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de. 13 noiembrie 2018 și repartizat completului de filtru CF x. Prin rezoluția din 21 octombrie 2018, s-a dispus comunicarea cererii de recurs către toate părțile din proces, cu mențiunea de a se depune întâmpinare. La data de 21 decembrie 2018, intimatul B. a formulat întâmpinare, comunicată în cauză, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 861 A din 24 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a constatat că recursul este admisibil în principiu. Raportul a fost comunicat părților cauzei pentru ca acestea să formuleze un punct de vedere la raport, așa cum s-a dispus prin rezoluția din 21 martie 2019, însă părțile nu au depus puncte de vedere la raport. După epuizarea etapelor prevăzute de procedura de filtru, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., prin încheierea din camera de consiliu, din data de 3 octombrie 2020, s-a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 861 A din 24 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a fixat termen de judecată a recursului la 30 ianuarie 2020, ora 09:00, în ședință publică, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile de nelegalitate din cererea de recurs, Înalta Curte va constata că recursul este fondat, în limitele și în considerarea argumentelor care succed: 6.1 Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât instanța de fond, în mod greșit, a încuviințat proba testimonială cu martorul C. și a reținut depoziția acestui martor, atât timp cât reclamantul se afla în relații de dușmănie cu martorul respectiv. Incidența motivului de casare invocat nu poate fi reținută, întrucât elementul esențial în raport de care sancțiunea nulității actului de procedură reprezentat de hotărârile atacate, ce poate fi constatată în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., nu există. Într-adevăr, la instanța de fond, potrivit încheierii de ședință din 04.10.2016, reclamantul s-a opus la încuviințarea și audierea martorului C., propus de intimat. La termenul respectiv, tribunalul a încuviințat proba testimonială cu audierea martorului, indicat de pârât în întâmpinare, arătând că va aprecia, cu ocazia audierii acestuia, în privința relațiilor în care martorul se află cu părțile litigante. Examinând, însă, raționamentul și argumentele pe care instanța de fond și-a fundamentat hotărârea pronunțată, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond nu s-a axat pe depoziția martorului C., întrucât cele declarate de martor au fost doar redate și menționate în cuprinsul considerentelor sentinței, fără ca depoziția martorului respectiv să se plaseze în categoria acelor considerente decizorii care ar fi concurat la sprijinirea actul jurisdicțional, pronunțat în condițiile legii. Prin urmare, critica recurentului referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. este lipsită de relevanță juridică, deoarece neregularitatea procedurală reclamată nu a produs nicio vătămare procesuală reclamantului, devreme ce soluția pronunțată nu a fost fundamentată pe depoziția martorului respectiv. De altfel, nu s-ar putea susține nici faptul că, o atare vătămare ar fi reprezentată de respingerea, ca neîntemeiată, a cererii în pretenții, formulată în temeiul răspunderii civile delictuale, deoarece, după cum deja s-a expus, prejudiciul procesual reclamat nu este rezultatul direct al neregularității procesuale reclamate. Aspectele referitoare la existența unor denunțuri formulate împotriva reclamantului și constituirea, pe numele acestuia, a unor dosare penale se circumscriu unor elemente obiective care se desprind atât din informațiile publice, cât și din datele oficiale comunicate de autoritățile statului în legătură cu derularea și finalizarea unor cercetări penale, informații la care, de altfel, a făcut referire și reclamantul. 6.2 Evaluând critica privind nemotivarea hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de apel, instanța de recurs o găsește întemeiată, pentru următoarele considerente: În conformitate cu art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, (…)." Această dispoziție convențională consacră nu numai dreptul efectiv de acces la o instanță de judecată, ci și ansamblul garanțiilor procesuale privind desfășurarea procesului civil și obținerea unei soluții asupra pretenției deduse judecății, inclusiv motivarea hotărârii judecătorești pronunțate, aspecte care semnifică conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil (a se vedea în acest sens cauza Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005). Garanția procesuală a motivării hotărârii judecătorești este consacrată expres și în dispozițiile de drept intern, respectiv art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care statuează cu valoare de principiu că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și arătarea atât a motivelor pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, iar art. 488 pct. 6 C. proc. civ. sancționează, ca fiind nelegală, o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Motivarea hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrarului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător. Însă, în cazul în care motivarea lipsește, este superficială sau incompleta, adică atunci când nu se arată, printr-o examinare efectivă, care sunt considerentele pentru care cererile și mijloacele de apărare invocate de parte, prin apelul dedus judecății, au fost înlăturate, hotărârea este nulă și se impune casarea acesteia, cu consecința reluării judecății. În cauza dedusă judecății, prin apelul declarat, reclamantul A. a susținut, printre altele, încălcarea dispozițiilor de drept material, înscrise în art. 1357 C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală pentru o faptă ilicită care aduce atingere onoarei și demnității unei persoane, completate cu normele convenționale reglementate de art. 8 și 10 din Convenția europeană a drepturilor omului. S-a pretins, în esență, că faptele reclamate nu au fost analizate în suficientă măsură, pentru a da posibilitatea de a fi trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează dispozițiile legale interne și convenționale. Făcând trimitere concretă la jurisprudența Curții europene, relativ la incidența art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apelantul a pretins că, deși exercitarea libertății de exprimare comportă anumite îndatoriri și responsabilități, aceasta poate fi supusă unor restrângeri, condiții sau sancțiuni prevăzute de lege, circumscrise unor măsuri necesare într-o societate democratică. Astfel, s-a reclamat de către apelant că afirmațiile intimatului-pârât, care privesc fapte neadevărate și care îi afectează reputația, nu au fost examinate sub aspectul dacă acestea se fundamentează pe o bază factuală precisă, solidă sau reprezintă judecăți de valoare, prin care se aduce atingere libertății de opinie în sine. Or, în condițiile formulării unor atare critici, instanța de apel avea obligația procesuală de a examina și a răspunde, motivat, susținerilor ce i-au fost ridicate în cuprinsul motivelor de apel și de a lămuri toate aspectele cauzei care nu își găseau răspuns în hotărârea primei instanțe. În cauza dedusă judecății, instanța de apel, în considerentele deciziei recurate, nu face nicio referire la susținerile invocate de către apelantul-reclamant privind limitele exercițiului libertății de exprimare, cu toate că apelantul a reclamat, din perspectiva jurisprudenței Curții europene, că afirmațiile intimatului-pârât B. din cuprinsul comunicatului remis, prin termenii folosiți, nu se înscriu în limitele criticii admisibile, afirmații care nu ar putea fi considerate nici judecați de valoare, întrucât pârâtul nu ar fi acționat cu bună credință, neexistând niciun temei real pentru a le justifica. Or, este cunoscut că, în aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană are în vedere raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României), instanța europeană subliniind, în repetate rânduri, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. În speță, criticile propriu-zise din apelul reclamantului, prin care se contesta legalitatea sentinței pronunțate, impunea examinarea efectivă a acestor apărări și verificarea împrejurării dacă afirmațiile concrete ale pârâtului se circumscriu conceptului de judecăți de valoare sau sunt afirmații factuale, dată fiind distincția - cu care Curtea Europeană operează în întreaga sa jurisprudență în materia libertății de exprimare - între afirmații factuale - exprimarea unor acuzații de a fi comis fapte determinate, pentru care este necesară o bază factuală solidă, și judecăți de valoare - exprimarea unei opinii despre calitățile profesionale, morale și personale ale unei persoane, pentru care este necesar să se facă dovada bunei-credințe. Astfel, în contextul circumstanțial expus, după cum s-a relevat în precedent, nu rezultă că instanța de apel ar fi procedat efectiv la o examinarea critică a tuturor acestor aspecte evocate de apelant, analiză necesar a fi valorificată pentru stabilirea situației de fapt, lipsind, în consecință, orice evaluare proprie a instanței de apel asupra apărărilor formulate în cauză. Întrucât controlul judiciar de legalitate a deciziei nu poate fi exercitat, din cauza nemotivării hotărârii recurate, instanța de rejudecare va analiza și celelalte critici de nelegalitate formulate prin recurs, care nu se impun a fi analizate în acest cadru procesual, în raport de aprecierea, ca fondat, a motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și care determină, în mod necesar, casarea hotărârii și rejudecarea cauzei, cu respectarea ansamblului garanțiilor procesuale ce conturează dreptul la un proces echitabil al părților. În consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa decizia atacată și va dispune trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curții de Apel București.