ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1016/2022

Ședința publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată inițial la 21 decembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la prezentarea de scuze, în mod public, într-un ziar de circulație națională; obligarea la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 euro și a cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 10252 din 1 iulie 2016, Judecătoria Sectorului 3 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 496 din 11 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel reclamantul A..

Prin decizia nr. 861A din 24 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 496 din 11 aprilie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 227 din 30 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 861A din 24 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 906 din 7 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 496 din 11 aprilie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

A schimbat sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2000 euro, în echivalent la data plății.

Au fost respinse restul pretențiilor, ca neîntemeiate.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul B..

i). În cuprinsul cererii de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a formulat, în esență, următoarele critici:

Aprecierea de către instanța de apel că nu se impune solicitarea de obligare a pârâtului la prezentarea de scuze în mod public într-un ziar de circulație națională este nelegală, ca urmare a aplicării eronate a dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 253 C. civ.

Arată că în motivare, instanța de apel reține că nu au fost aduse argumente concrete pentru repararea prejudiciului printr-o modalitate nepecuniară, deși potrivit dispozițiile alin. (3) din textul de lege menționat, aplicarea corectă a dispozițiilor invocate presupunea stabilirea de către instanța de judecată a necesității adoptării acestei măsuri, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei.

Astfel, în raport de modalitatea de comitere a faptei ilicite prin intermediul mass-mediei cu potențial major de răspândire în rândul opiniei publice la scară largă și a posibilității de influențare a unui număr foarte mare de persoane, precum și de aparența de credibilitate a denigrării dată de calitatea pe care o deținea intimatul-pârât la data comiterii faptei, este evident că reclamantul nu mai trebuia să aduc și alte argument concrete, ele rezultând din modul în care a fost săvârșită fapta ilicită, astfel că instanța, pentru a face aplicarea art. 253 C. civ., trebuia să stabilească caracterul necesar al măsurii solicitate, făcând astfel o aplicare eronată a dispozițiilor legale menționate.

În acest sens, susține că persoanei care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim moral sau material, printr-o comunicare audiovizuală, trebuie să i se recunoască și dreptul de a cere rectificarea necesară. Modalitatea corectă prin care se rectifică această vătămare este aceea de a aduce la cunoștința publicului faptele reprobabile ale unei persoane publice, care trebuie să răspundă în fața opiniei publice care i-a acordat încredere, ca o consecință a exercitării dreptului la liberă exprimare a celui vinovat exercitat cu depășirea limitelor interne ale acestuia și deturnat de la scopul prevăzut de lege.

Această sancțiune nepecuniară, alături de cea a acordării despăgubirilor bănești, reprezintă tocmai o limitare a dreptului la liberă exprimare, ca urmare a faptului că exercitarea acestui drept nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

Astfel, dispozițiile art. 253 alin. (3) C. civ. prezintă modalități cu titlu exemplificativ pentru restabilirea dreptului atins printr-o modalitate nepecuniară, printre care și cea privind obligarea pârâtului să procedeze pe cheltuiala sa, la publicarea de scuze într-un ziar de circulație națională, tocmai pentru a înlătura pe deplin efectele faptei sale ilicite de defăimare la adresa reclamantului.

De asemenea, cu privire la suma acordată cu titlu de daune morale, instanța de apel nu a interpretat și nu a aplicat în mod corect dispozițiile art. 1385 C. civ. care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului.

În mod nelegal, instanța de apel nu a procedat la o analiză a circumstanțelor particulare ale cazului dedus judecății, în raport de care să stabilească o despăgubire echitabilă, rezonabilă și proporțională cu dauna suferită de victima încălcării dreptului său la viața privată, prin prisma art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezumându-se doar la a prezenta considerații de ordin teoretic, fără o aplicare corectă a prevederilor art. 1385 C. civ., la împrejurările concrete ale cauzei.

În prezenta cauză, cuantumul daunelor morale este extrem de redus și nu poate determina o conștientizare a sancțiunii pecuniare din partea pârâtului care, prin raportare la veniturile realizate, nu reprezintă o metodă de a disciplina un comportament adoptat cu rea-voință și extrem de periculos pentru o persoană care se vede expusă disprețului public de o asemenea intensitate.

Consideră că se impune a se asigura o satisfacție compensatorie pecuniară corespunzătoare gravității faptei ilicite comise, a urmărilor produse și a împrejurărilor concrete ce țin de calitatea părților, urmând ca pârâtul să fie obligat la plata integrală a sumei cerute.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, și ca urmare a rejudecării, admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată în sensul de a se dispune obligarea intimatului-pârât B. la prezentarea de scuze, în mod public, într-un ziar de circulație națională, obligarea intimatului-pârât la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 Euro și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

ii). Prin recursul formulat, întemeiat pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul B. a susținut‚ în esență, următoarele critici:

Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâtul a susținut că instanța de apel a reținut în mod eronat contextul factual și natura conflictului ce a generat comunicatul ce face obiectul cererii de chemare în judecată din prezenta cauză.

Sub acest aspect, a arătat că la fila x din decizia recurată, se precizează fără echivoc, faptul că instanța de apel a reținut conflictul ca fiind generat de adoptarea O.U.G. nr. 47/2015 privind rectificarea bugetului pentru anul 2015 care ar fi generat protestele membrilor de sindicat. În acest context, instanța de apel a considerat comunicatul o încercare de intimidare a mișcării sindicale. Astfel, în opinia pârâtului, în raționamentul instanței de apel se denaturează sensul și scopul comunicatului, iar rezultatul este o decizie eronată de apreciere asupra naturii comunicatului deoarece, prin raportare la un context eronat, afirmațiile din context au apărut ca fiind imputații factuale, străine de natura conflictului public declanșat.

Mai susține că instanța și-a fundamentat opinia și a reținut că dosarul penal ce a vizat plângerea penală depusă de C. și D. împotriva reclamantului ar fi fost soluționat definitiv prin soluție de neîncepere a urmăririi penale pronunțată de Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Or, din informațiile deținute, această soluție ar fi fost infirmată, iar prin rezoluția finală s-ar fi constatat prescrierea faptelor analizate.

Susține că instanța de apel a ignorat probele de la dosar, motiv pentru care considerentele din decizia recurată apar ca fiind contradictorii, nefiind avute în vedere probele administrate în legătură cu conflictul reclamantului cu fostul președinte E., iar declarațiile martorilor F. și G. au fost interpretate greșit.

Printr-o altă critică, încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, cu referire directă la art. 1357 din C. civ., prin raportare la art. 30 alin. (6) din Constituție, art. 72 și 75 din C. civ. dar și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în interpretarea art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se mai arată că instanța de apel a apreciat eronat din perspectiva aprecierii caracterului ilicit al faptei și la analizarea probatoriului administrat, refuzând nejustificat suplimentarea probatoriului cu soluția finală dispusă în cadrul dosarelor penale și civile ce l-au vizat pe reclamant, pe C. și D..

În concluzie, recurentul - pârât solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și menținerea ca legală și temeinică a soluției pronunțate de instanța de fond și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată și pretențiile reclamantului A., ca nefondate.

Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului formulat de pârâtul B., iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul - pârât B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantul A. și admiterea recursului propriu.

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 20 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, fiind respinsă excepția nulității recursului pârâtului, invocată prin întâmpinare, pentru motivele reținute prin încheierea respectivă, stabilind termen, cu citare părți, la 12 mai 2022.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, trebuie menționat că situația de fapt reținută de instanțele fondului nu mai poate fi reapreciată în recurs, unde are loc o verificare de legalitate, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., la o situație de fapt deplin stabilită, astfel că nici argumentele aduse în ambele recursuri privitoare la modul de interpretare a probelor nu vor fi analizate întrucât tind la modificarea situației de fapt avută în vedere, cu prilejul aplicării legii, de către instanțele de fond.

Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

i). Cu privire la recursul reclamantului, instanța constată că aceasta a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Într-o primă critică formulată, recurentul arată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 253 alin. (3) din C. civ., susținând, în esență, că instanța de apel a respins, în mod greșit, capătul de cerere privind obligarea pârâtului să procedeze pe cheltuiala sa, la publicarea de scuze într-un ziar de circulație națională, tocmai pentru a înlătura pe deplin efectele faptei sale ilicite de defăimare la adresa reclamantului.

Critica este nefondată.

Instanța de apel a apreciat că remediile pentru care a optat, de aplicare a dispozițiilor art. 253 alin. (1) lit. c) și alin. (4) C. civ., respectiv de constatare a caracterului ilicit al faptei unit cu repararea patrimonială a prejudiciului, prin acordarea de daune morale, în cuantum de 2.000 euro sunt necesare, reale, eficace și apte să asigure, în sine, repararea prejudiciului nepatrimonial, moral suferit de reclamant, nefiind necesară acordarea adițională a reparației nepatrimoniale prevăzute de art. 253 alin. (3) lit. a) C. civ., publicarea dispozitivului hotărârii, ce reprezintă, așa cum arată și recurentul în memoriul său, una din măsurile, prevăzute cu titlu exemplificativ, pentru restabilirea dreptului atins printr-o modalitate nepecuniară, în situația în care instanța de judecată apreciază necesar și această modalitate de reparare a prejudiciului.

În acest context, nu se pune problema încălcării dispozițiilor art. 253 alin. (3) lit. a) C. civ. în sensul dezvoltat de recurent, acesta susținând că argumentele concrete pentru luarea acestei măsuri ar rezulta din modul în care a fost săvârșită fapta ilicită, întrucât, așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanța de apel a reținut că nu se impune o asemenea măsură în raport de contextul faptic ilicit și prejudiciul cauzat iar, în ceea ce privește stabilirea prejudiciului, evaluat prin raportare la fapta ilicită reținută în cauză, a apreciat că acesta, în limitele dovedirii lui de către reclamant, a fost acoperit în modalitatea dispusă de instanța de apel.

Cum în materia drepturilor personal nepatrimoniale prejudiciul nu este cuantificabil potrivit unor criterii economice, instanța poate opta pentru modalități nepatrimoniale de reparare a prejudiciului în raport de împrejurările concrete ale speței, statutul persoanelor, valoarea morală lezată, intensitatea și gravitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, cum de altfel a și reținut în mod legal instanța de apel. Cu atât mai mult, nu este obligatorie în cuantificarea întinderii prejudiciului, forma de reparație adițională, nepecuniară, astfel cum recurentul tinde a susține prin afirmațiile formulate.

Mai mult decât atât, forma de reparație cuvenită reclamantului reprezintă o chestiune de apreciere a instanței de apel, critica recurentului neconstituind în sine un aspect de nelegalitate a deciziei recurate.

Cea de-a doua critică din recurs vizează cuantumul daunelor morale acordate în legătură cu care, având în vedere măsura în care au fost încălcate valorile sociale lezate și impactul avut asupra vieții sociale, profesionale a reclamantului, recurentul apreciază disproporționat cuantumul daunelor morale acordate.

Susținerile sunt nefondate. Astfel, instanța de apel a reținut corect existența unei fapte ilicite, vinovăția pârâtului, consecințele faptei astfel cum a fost reținută, corespunzător gradului de vinovăție reținut, contextul comiterii faptei ilicite, calitățile celor două părți - intimatul-pârât, președinte al Agenției Naționale de Administrare Fiscală la data emiterii comunicatului, iar recurentul-reclamant, persoană publică cunoscută - președinte al Alianței Naționale a Sindicatelor Bugetarilor SED LEX - și în consecință, a fost obligat pârâtul la repararea integrală a prejudiciului, în măsura în care a fost dovedită întinderea acestuia. Comportamentul pârâtului, descris de reclamant în memoriul de recurs, reprezintă o chestiune de apreciere pe situația de fapt a circumstanțelor menționate, astfel că este nerelevant în controlul de legalitate efectuat în recurs.

În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Ceea ce poate fi examinat, din perspectiva textelor legale indicate de recurentul-reclamant, este modalitatea în care instanța de apel a valorificat criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale.

Așa cum a reținut curtea de apel în considerentele hotărârii recurate, în materia drepturilor personale nepatrimoniale prejudiciul nu este cuantificabil potrivit unor criterii economice, iar evaluarea întinderii despăgubirii pentru prejudicial moral suferit "în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată."

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, în ceea ce privește aprecierea cuantumului despăgubirii acordate, se constată că instanța de apel a indicat, la pagina 24 din cuprinsul deciziei recurate, criteriile avute în vedere, reținând contextul comiterii faptei ilicite, comportamentul pârâtului, fără nici o bază factuală și prin intermediul mass-mediei, precum și calitățile oficiale ale celor două părți.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reținut că suma de 2.000 euro este echitabilă, aceasta făcând aplicarea criteriilor conturate în practica judiciară și în doctrină pentru evaluarea daunelor morale. Câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate - și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză.

Astfel, Curtea a arătat că "suma în prezent evaluată a fost raportată la particularitățile concrete ale prezentului litigiu (potrivit și jurisprudenței CEDO amintite).".

Se mai invocă nerespectarea testului de proporționalitate impus de art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului între libertatea de exprimare și intensitatea afectării drepturilor personal nepatrimoniale, însă această critică nu este însoțită de argumente pertinente care să arate în ce constă nelegalitatea formei de reparare a prejudiciului validată de instanța de apel. De asemenea, în condițiile în care instanța de apel a realizat o analiză a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului privind libertatea de exprimare, recurentul nu a învederat alte aspecte ce ar contraveni celor reținute în apel.

Ca atare, în cauză, raportat la situația de fapt astfel cum a fost reținută, se constată că instanța de apel a avut în vedere suficiente criterii care să o ajute la stabilirea cuantumului prejudiciului, neputând fi identificate motive de nelegalitate, astfel încât, criticile reclamantului sub acest aspect sunt, de asemenea, nefondate.

Prin urmare, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente, atunci când a analizat elementele răspunderii civile delictuale reținute în privința pârâtului, inclusiv cu privire la modalitatea de reparare a prejudiciului, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi respins, ca nefondat.

ii). În ceea ce privește recursul declarat de pârât, acesta a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Într-o primă critică formulată, recurentul-pârât arată că hotărârea cuprinde considerente contradictorii și străine de natura pricinii, susținând că instanța de apel a reținut în mod eronat contextul factual și natura conflictului ce a generat comunicatul ce face obiectul cererii de chemare în judecată din prezenta cauză.

Astfel cum s-a arătat mai sus, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., se exercită doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv a concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

În consecință, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac părților nu le este permis să pretindă instanței de recurs reevaluarea probatoriilor și stabilirea unei situații de fapt diferită de cea stabilită de judecătorii fondului, întrucât o astfel de chestiune excedează controlului ce poate fi exercitat în calea extraordinară de atac.

Așa fiind, instanța de recurs are a răspunde doar criticilor de nelegalitate, nu și celor de netemeinicie (prin care recurentul pretinde greșita stabilire a circumstanțelor de fapt ale cauzei, rezultat al aprecierii eronate a probatoriilor administrate încuviințate/neîncuviințate părților, faptul că instanța a dat/nu a dat relevanță anumitor probe), întrucât stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond.

Recurentul-pârât susține, în esență, că instanța de apel a stabilit eronat contextul factual și nu a făcut referire la apărările sale, existând aspecte ce au fost ignorate fără o motivare analitică, instanța ignorând soluția finală din dosarul penal ce a vizat plângerea penală depusă de C. și D. împotriva reclamantului și interpretând greșit declarațiile martorilor administrate în cauză.

Procedând la verificarea aspectelor de nelegalitate punctate de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat pe larg susținerile părților, deopotrivă ale reclamantului și ale pârâtului, inclusiv criticile ce vizau modalitatea de soluționare a dosarelor civile și penale dintre părți și, luând în considerare starea de fapt în care s-a derulat conflictul dintre aceștia, a constatat că faptele imputate de reclamant pârâtului necesită sancționarea pentru prejudiciul pretins de reclamant ca element al răspunderii civile delictuale, expresiile uzitate de pârât având aptitudinea concretă de a leza imaginea profesională sau demnitatea reclamantului.

Nu se poate reține că instanța de apel nu a avut în vedere soluționarea finală a dosarului penal la care a făcut referire recurentul-pârât, din contră, aceasta a reținut că "Deși în rejudecarea apelului, intimatul pârât a încercat să se prevaleze de eventuale soluții pronunțate în privința actelor procedurale penale întocmite de organul de cercetare penală, invocându-se o necercetare a fondul acuzațiilor, Curtea reține că o asemenea chestiune nu poate schimba raționamentul cu privire la lipsa bazei factuală rezonabilă pe care o pretinde Curtea Europeană a Drepturilor Omului în garantarea dreptului la liberă exprimare... Calea de atac a plângerii îndreptată împotriva unei soluției favorabile presupusului făptuitor nu permite instanței de judecată schimbarea defavorabilă a temeiului juridic, așa cum pretinde partea intimată, soluțiile pe care le poate pronunța fiind limitativ expuse de art. 2781 alin. (8) din C. proc. pen. sub imperiul căruia s-a desfășurat urmărirea penală".

În acest context, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată ori neînsușirea de către instanță a tuturor apărărilor formulate, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul exigențelor art. 425 C. proc. civ.. Instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor acestui text de lege, decizia atacată conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară, cuprinzând pe larg argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate.

Reproșul adus instanței de apel, în sensul că a ignorat probele din dosar și a interpretat greșit declarațiile martorilor, ceea ce ar fi condus, în opinia recurentului-pârât, la reținerea unor considerente contradictorii, nu poate fi catalogat drept o critică de natură să justifice nelegalitatea deciziei recurate, fiind simple considerații ale recurentului-pârât.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, cu referire la critica legată de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel se încadrează în exigențele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., susținerile părții urmând a fi respinse, în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat, atât în fapt, cât și în drept soluția adoptată, în raport de starea de fapt constatată în cauză, de obiectul dedus judecății și de limitele investirii instanței prin cererea de chemare în judecată.

Prin cea de-a doua critică inserată în cuprinsul cererii de recurs, subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Din lecturarea cererii de recurs, reiese că, deși se reclamă încălcarea și greșita aplicare a prevederilor art. 8 și art. 10 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 72 și art. 75 C. civ. și art. 1357 C. civ., criticile tind, în cea mai mare parte, să susțină aspecte de netemeinicie, făcând referire la stabilirea situației de fapt și la aprecierea materialului probator.

Conform art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere, iar art. 8 din aceeași convenție garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieții sale private și de familie.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, în concordanță cu dispozițiile art. 10 alin. (2) din Convenție, potrivit cărora exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Așadar, cele două drepturi prevăzute de convenție nu sunt absolute, ci se limitează reciproc, în sensul că dreptul la viața privată încetează unde începe dreptul la libera exprimare, iar dreptul la libera exprimare încetează unde începe dreptul la viața privată, astfel încât fiecare din cele două drepturi garantate de convenție trebuie exercitat cu respectarea celuilalt.

Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerințe, în condițiile alin. (2) al articolului 10, care trebuie însă să îndeplinească mai multe cerințe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele enumerate limitativ în alineatul menționat), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporționalității ingerinței cu scopul legitim urmărit.

Protecția reputației unei persoane este prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenție, ca temei pentru restrângerea libertății de exprimare, iar statele semnatare, în baza obligațiilor pozitive, trebuie să garanteze oricărei persoane, "o speranță legitimă în ceea ce privește protecția și respectarea vieții sale private", (CEDO, cauza von Hannover c. Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 68).

Din perspectiva acestor noțiuni teoretice, se constată că instanța de apel a argumentat în mod detaliat, pentru comentariile evidențiate prin hotărârea recurată, de ce apreciază că se încadrează în sfera ilicitului și în ce măsură faptele reclamate depășesc sau nu limitele criticii acceptabile.

Astfel, în privința faptei ilicite imputate pârâtului, procedând la analiza afirmațiilor și comentariilor pârâtului, Curtea a reținut că "nu reprezintă imputații factuale, ci sunt simple judecăți de valoare, în mod evident jignitoare, defăimătoare, depășind doza acceptată de sarcasm ori de ironie pe care o persoană publică trebuie să le accepte, dând dovadă de o mai mare toleranță, din perspectiva poziției publice și a legitimității sale de a o ocupa."

Referitor la faptele reclamate prin cererea reconvențională, instanța de apel a argumentat că "fapta reclamată conduce analiza în sfera de interes a dreptului la onoare și demnitate, iar apărările intimatului pârât nu au fost în măsură să asigure plasarea acțiunilor denunțată sub protecția exercițiului propriului drept la exprimarea unor opinii și nici nu sunt justificate de o bază factuală, așa cum a afirmat intimatul pârât în cadrul răspunsului la interogatoriu, întrebarea 4 și 6.".

Concluzionând, instanța de apel a apreciat că "prin modalitatea concretă de aducere la cunoștința publicului a afirmațiilor despre apelantul reclamant, intimatul pârât a urmărit denigrarea acestuia, acționând cu rea-credință și fără o baza factuală rezonabilă, caracterul faptei ilicite fiind îndeplinit".

Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod riguros și obiectiv conduita pârâtului, iar concluzia trasă, în sensul că fapta imputată pârâtului depăsește limitele acceptabile ale libertății de exprimare, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne incidente și nici a normelor convenționale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, nu poate fi reținută incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea recursurilor formulate sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 906A din 7 septembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2022.