ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 970/2020

Ședința publică din data de 28 mai 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 16.11.2017 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale cauzate de afirmațiile defăimătoare aduse la adresa acestuia;

- obligarea pârâtului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare într-un ziar local editat la nivelul municipiului București;

- obligarea pârâtului la publicarea, în nume propriu, de scuze publice în mediul electronic pe pagina proprie de C. cu privire la activitatea profesională a reclamantului, în termen de 5 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești sub sancțiunea suportării de daune cominatorii în valoare de 5.000 RON pentru fiecare zi de întârziere.

Sentința pronunțată de tribunal

Prin sentința civilă nr. 1333 din 02.05.2018, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei în cuantum de 2.000 euro, echivalentul în RON la cursul de referință BNR de la data plății, reprezentând daune aduse onoarei, demnității și reputației. Totodată, a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 1617A din 19 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 1333 din 2 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, recurentul pârât B. a declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul a susținut că în mod greșit instanța de apel a soluționat cu prioritate critica de ordin procedural, referitoare la sarcina probei, constatând că această chestiune a fost soluționată corect de instanța de fond.

A arătat că reclamantul nu a făcut dovada susținerilor sale, apreciind că instanța de apel trebuia să se pronunțe strict în limitele motivelor de apel și ale eventualelor apărări ale intimatului, fără să depășească cadrul dedus judecății, cu referire și la statutul de funcționar public al reclamantului.

Hotărârea instanței de apel este criticabilă și din punctul de vedere al greșitei aplicări a legii sub aspectul reparării pecuniare a prejudiciului suferit de reclamant: art. 1386 alin. (1) C. civ., deoarece nu s-a dovedit că articolele respective ar aparține pârâtului; de altfel, nici site-ul respectiv nu aparține acestuia.

În opinia recurentului, hotărârea atacată este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale, art. 1357 C. civ.

Pârâtul a susținut că instanța de apel a analizat existența faptei ilicite dintr-o perspectivă care contravine normelor de drept aplicabile, mai exact, în opinia recurentului, instanța nu a analizat propriu- zis condiția existenței faptei ilicite.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: aplicarea greșită a normelor de drept material.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 13 februarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurentul pârât B. împotriva deciziei nr. 1617A din 19 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 28 mai 2020.

Apărările formulate în cauză

Intimatul reclamant nu a depus întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prima critică formulată de pârât și întemeiată în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la modul în care instanța de apel a apreciat asupra sarcinii probei în cauză.

Astfel, pârâtul a susținut în fața instanței de apel că reclamantul nu și-a probat susținerile, întrucât înscrisurile depuse la dosar nu fac referire la articolul publicat pe C., pentru care au fost solicitate daunele morale în cauză.

Analizând această critică, în raport de temeiul de drept, Înalta Curte constată că pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. este formal indicat, câtă vreme pârâtul face referire la modul în care instanța de apel a administrat și apreciat probatoriul în cauză și nu arată care normă de drept material a fost greșit interpretată sau aplicată de instanța de apel.

Înalta Curte reține că în calea extraordinară de atac a recursului nu se pot formula critici cu privire la administrarea probelor, întrucât aceasta reprezintă o chestiune de fapt și nu o aplicare greșită a legii.

Cu această motivare, Înalta Curte va respinge și critica pârâtului referitoare la nedovedirea prejudiciul suferit de reclamant, reținând, totodată, că aspectele referitoare la situația de fapt și probele administrate nu pot fi circumscrise niciunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate.

Prin a doua critică, pârâtul a susținut că reclamantul nu avea statutul de funcționar public, iar referirea făcută de instanța de apel în motivare la funcția ocupată de reclamant echivalează cu depășirea cadrului dedus judecății.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat daune morale pentru articolul publicat de pârât, prin care se susține că acesta și-a încălcat atribuțiile ce îi reveneau în calitate de consilier juridic al Poștei Române.

Atât prima instanță, cât și instanța de apel, au reținut în motivare că reclamantul era funcționar public, iar faptele imputate reclamantului, în această calitate, ar intra în sfera de interes a opiniei publice, ceea ce înseamnă că dreptul de exprimare al pârâtului ar putea fi exercitat cu limite mai largi.

Față de aceste rețineri, Înalta Curte constată că respectiva critică este nefondată, cu atât mai mult cu cât pârâtul nu este vătămat sub niciun aspect de aceste constatări ale instanței de apel; așa fiind, se constată și că pârâtul nu are interes să critice reținerea de către instanța de apel a funcției publice a reclamantului, împrejurare ce ar duce la evaluarea afirmațiilor pârâtului după criterii mai flexibile, deci în avantajul pârâtului.

Pârâtul a mai criticat decizia instanței de apel pentru aplicarea greșită a legii, sub aspectul reparării pecuniare a prejudiciului suferit de reclamant, în raport de art. 1386 alin. (1) C. civ.

Astfel, pârâtul a arătat că fundamentul răspunderii civile delictuale este repararea prejudiciului cauzat și nicidecum sancționarea autorului faptei ilicite.

În cauză, așa cum s-a arătat anterior, prin cererea de chemare în judecată pendinte, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata de daune morale pentru afirmațiile defăimătoare ale pârâtului, precum și publicarea de scuze publice.

Înalta Curte reține că art. 253 alin. (4) C. civ., care se referă la Apărarea drepturilor nepatrimoniale, este incident în cauză și prevede că "persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile".

Totodată, potrivit art. 1386 C. civ., care se referă la Formele reparației în cadrul reparației prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, "repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească".

Ca urmare, din textele de lege mai sus citate, incidente în speță, Înalta Curte a constatat că se permite expres cumulul celor două tipuri de reparație și nu se acordă preferință celei în natură.

Mai mult, se reține și că, prin soluția pronunțată în cauză, pârâtul a fost obligat la un singur tip de reparație, și anume la plata unei sume de bani cu titlu de daune aduse onoarei, demnității și reputației, sens în care, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, susținerile pârâtului pe aceste aspecte.

Față de cele ce preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul pârât B. împotriva deciziei nr. 1617A din 19 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 mai 2020.