ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5682/2013

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial sub nr. 8789/233/2010

la Judecătoria Galați, reclamantul N.J. a chemat în judecată pe pârâtul

Guvernul României pentru a fi obligat la plata sumei de 4,2 miliarde ROL

reprezentând daune materiale și morale ca urmare a erorilor judiciare săvârșite

în procesele penale. În motivarea acțiunii, s-a arătat de reclamant că a fost

condamnat și privat de libertate pe nedrept timp de 4 ani.

Prin Sentința civilă

nr. 11010 din 15 noiembrie 2010, s-a dispus declinarea competenței de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Cauza a fost

înregistrată la Tribunalul Galați sub nr. 8789/233/2010.

La termenul de

judecată din 11 aprilie 2011, apărătorul reclamantului a formulat precizări la

acțiune arătând că înțelege să se judece în contradictoriu cu Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice și că obiectul acțiunii îl constituie

pretențiile întemeiate pe dispozițiile art. 998 C. civ. A mai precizat că

aceste pretenții sunt în cuantum de 100.000 euro, cu titlu de daune morale și

materiale.

Prin Încheierea din

13 septembrie 2011, instanța a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a

Curții Constituționale privind neconstituționalitatea Legii nr. 23/1969 privind

executarea pedepselor solicitată de apărătorul reclamantului, reținând că,

potrivit art. 85 alin. (3) din Legea nr. 275 din 4 aprilie 2006 privind

executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul

procesului penal, la data intrării în vigoare a acestei legi, s-a abrogat Legea

nr. 23/1969 privind executarea pedepselor. S-a mai avut în vedere și

dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale care prevăd faptul potrivit căruia Curtea

Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor numai cu

privire la neconstituționalitatea unei legi ori a unei dispoziții dintr-o lege

în vigoare.

Prin întâmpinare,

pârâtul Statul Român a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, excepții respinse ca nefondate prin Încheierea din 2

noiembrie 2011.

La termenul de

judecată din 9 decembrie 2011, reclamantul prin apărător a precizat că

pretențiile bănești reprezentând daune materiale și morale sunt în cuantum de

100.000 euro și vizează perioada 2000 - 2004. În raport de precizările

formulate și având în vedere că acțiunea a fost introdusă pe rolul instanței la

data de 18 februarie 2009, instanța a invocat din oficiu excepția prescripției

dreptului material la acțiune.

Prin Sentința civilă

nr. 148 din 20 ianuarie 2012, Tribunalul Galați, secția civilă, a admis

excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată din oficiu și, în

consecință, a respins, ca prescrisă, acțiunea civilă formulată de reclamantul

N.J. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice București.

Pentru a pronunța

această soluție tribunalul a reținut că acțiunea civilă formulată de reclamant

are ca obiect obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri bănești constând în

daune materiale și morale pe care acesta le solicită pentru că a fost condamnat

și privat de libertate pe nedrept în perioada anilor 2000 - 2004.

În atare situație,

reține instanța de fond că sunt incidente dispozițiile art. 1 din Decretul nr.

167/1958 privitor la prescripția achizitivă, potrivit cărora „dreptul la

acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost

exercitat în termenul stabilit de lege”. Se are în vedere totodată că, art. 7

din acest decret prevede că termenul de prescripție începe să curgă de la data

când se naște dreptul la acțiune.

În cauza de față,

avându-se în vedere data la care a fost introdusă și înregistrată cererea de

chemare în judecată (18 februarie 2009) și perioada pentru care se solicită

daunele respective (2000 - 2004), tribunalul a constatat că acțiunea a fost

introdusă cu depășirea termenului general de 3 ani, prevăzut de art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune al reclamantului fiind prescris.

Împotriva acestei

sentințe civile în termen legal a declarat apel reclamantul N.J. criticând-o

pentru greșita respingere a acțiunii ca prescrisă.

A precizat apelantul

că nemulțumirea sa viza nerespectarea modului de executare a pedepselor,

prevăzut de Legea nr. 23/1969, iar pârâtul, după „lungi tergiversări”, în mod

nejustificat, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prin Decizia civilă

nr. 13/A din 18 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I

civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul N.J., împotriva

Sentinței civile nr. 148 din 20 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Galați.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut din petitul cererii de chemare în judecată

că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului - precizat ulterior ca fiind

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata daunelor materiale

și morale, provocate de către acesta, în perioada 2000 - 2004. Față de data la

care s-a adresat instanței de judecată, respectiv 18 februarie 2009, s-a

apreciat că în mod justificat a reținut tribunalul ca fiind prescris dreptul

material la acțiune, dând eficiență dispozițiilor art. 1 din Decretul nr.

167/1958.

Împotriva deciziei

mai sus menționată, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul N.J.,

criticând hotărârea atacată pe motiv de nelegalitate în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului promovat, reclamantul a arătat că în mod nelegal instanțele nu au

avut în vedere împrejurarea că acțiunea este formulată în termen ținând cont de

data apariției Legii nr. 275/2006 când s-a putut vedea că Legea nr. 23/1969 nu

era actul normativ care putea opera atât timp cât nu a fost publicat în

Buletinul Oficial al României. Solicită admiterea acțiunii luând ca bază de

calcul în curgerea termenului de prescripție data de 4 aprilie 2006.

Înalta Curte are în

vedere că, deși recurentul nu a indicat temeiul de drept al motivelor de recurs

invocate, criticile prezentate fac posibil încadrarea acestora în cazul de

casare înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile formulate și dispozițiile legale incidente în

cauză, Înalta Curte va constata că acesta este fondat pentru următoarele

considerente:

Hotărârea atacată

este nelegală din perspectiva modului de aplicare și interpretare a

dispozițiilor legale referitoare la determinarea momentului începerii cursului

prescripției extinctive în cazul obligațiilor izvorând din cauzarea de

prejudicii.

Preliminar, este de

semnalat că, sesizarea instanțelor judecătorești pentru valorificarea unui

drept subiectiv nesocotit ori încălcat sau pentru realizarea unui interes care

se poate obține numai pe calea justiției, se circumscrie unor reguli specifice,

proprii activității de judecată. Instituția prescripției și termenele în raport

cu care își produce efectele aceasta, fac parte din categoria acestor reguli

specifice, care nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justiție,

întrucât finalitatea acestora este acela de a-l facilita prin asigurarea unui

climat de ordine, necesar pentru exercitarea în condiții optime a dreptului

respectiv, disciplina procesuală astfel impusă fiind de natură a conduce la

prevenirea unor eventuale abuzuri, contribuind și la stabilitatea și

securitatea raporturilor juridice civile. Așadar, exercitarea unui drept de

către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru prestabilit de

legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și

instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului

drept nu mai este posibilă.

Astfel, ca regulă

generală, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin

prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, termenul

general de prescripție fiind de 3 ani potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958,

termen care începe să curgă, potrivit art. 7 din decret, de la data când se

naște dreptul la acțiune. În privința prescripției dreptului la acțiune în

repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, legiuitorul stabilește

regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care

răspunde de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958.

Este de semnalat că,

dispoziții legale menționate constituie norme de drept intern accesibile,

precise și previzibile, fiind satisfăcută astfel exigența din perspectiva

jurisprudenței europene referitoare la respectarea dreptului la un proces

echitabil, în componenta sa de acces la instanță (cauza Hentrich împotriva

Franței).

În cauza de față, la

data de 9 februarie 2009, reclamantul a formulat împotriva Statului român

(astfel cum a fost precizată ulterior), o acțiune în pretenții solicitând

despăgubiri bănești, pentru acoperirea unui prejudiciu de natură morală și

materială, întemeindu-și în drept cererea pe dispozițiile art. 998 și urm. C.

civ., norme de drept comun, care reglementează regulile care guvernează

răspunderea civilă delictuală.

Raportat la temeiul

juridic al acțiunii, instanța de apel și cea de fond, în mod nelegal, au omis a

analiza momentul începerii cursului prescripției dreptului la acțiune al

reclamantului din perspectiva incidenței dispozițiile speciale înscrise în art.

8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la curgerea termenului de

prescripție al acțiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă

ilicită.

Este adevărat că,

potrivit normei generale înscrisă în art. 3 din Decretul 168/1958 termenul de

prescripție este de 3 ani, fiind intervalul de timp stabilit de lege înlăuntrul

căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub sancțiunea

pierderii acestui drept, termen care începe să curgă de la data nașterii

dreptului la acțiune. Principiul menționat se aplică ori de câte ori nu-și găsește

incidență vreo regulă specială, edictată pentru un caz particular.

Însă, reclamantul

și-a fundamentat daunele solicitate pe dispozițiile înscrise în art. 998 și

urm. C. civ., context în raport cu care Înalta Curte constată că, în mod greșit

instanțele de fond nu au procedat la examinarea instituției prescripției din

perspectiva incidenței dispozițiile speciale înscrise în art. 8 alin. (2) din

Decretul nr. 168/1958 potrivit cărora “prescripția dreptului la acțiune în

repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și cel care

răspunde de ea”.

Instanțele de fond au

încălcat rolul activ reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. în a

determina momentul începerii cursului prescripției extinctive, impunându-se

analizarea regulii speciale de determinare a începutului prescripției

extinctive din perspective celor două momente alternative pe care art. 8 alin.

(2) le stabilește și de la care termenul de prescripție poate începe să curgă

și anume: momentul subiectiv, respectiv data când păgubitul a cunoscut paguba

și pe cel care răspunde de ea, iar pe de altă parte, momentul obiectiv al datei

la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de

aceasta.

În acest context,

prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapte

ilicită nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, întrucât

legiuitorul pentru a ocroti drepturile victimei a detașat momentul începerii

curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea

prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului

la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și

pe cel răspunzător de repararea acesteia, legiuitorul stabilind astfel că

prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât

paguba, cât și pe cel răspunzător de ea.

Întrucât excepția

prescripției dreptului la acțiune nu a fost analizată de instanță din perspectiva

normei speciale în raport cu obiectul învestirii sale și al temeiului juridic

pe care acțiunea reclamantului se fundamentează, se impune în circumstanțele

evocate verificarea, de către instanța de apel a datei la care s-a născut

dreptul subiectiv la reparație și dreptul la acțiune în răspundere civilă,

precum și a datei de la care se putea exercita acest drept, demers ce implică

cunoașterea de către cel vătămat a acelui minim de elemente și împrejurări

concrete pentru a putea acționa, distinct, pentru obligarea la daune morale și

la daune materiale.

Pentru considerentele

expuse, constatându-se că instanța de apel a efectuat o interpretare și

aplicare greșită a dispozițiilor legale referitoare la instituția prescripției

extinctive, Înalta Curte va constata incidența în cauză a motivului de recurs

înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care atrage nelegalitatea deciziei

astfel pronunțată. Drept consecință, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. recursul declarat de reclamantul N.J. împotriva Deciziei civile

nr. 13/A din 18 martie 2013 a Curții de Apel Galați, secția I civilă va fi

admis, dispunându-se casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare Curții de Apel Galați, potrivit deciziei de casare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul N.J. împotriva Deciziei civile nr. 13/A din 18 martie

2013 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Galați.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 decembrie 2013.

Procesat de GGC - LM