ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5682/2013

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată inițial sub nr. 8789/233/2010 la Judecătoria Galați, reclamantul N.J. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României pentru a fi obligat la plata sumei de 4,2 miliarde ROL reprezentând daune materiale și morale ca urmare a erorilor judiciare săvârșite în procesele penale. În motivarea acțiunii, s-a arătat de reclamant că a fost condamnat și privat de libertate pe nedrept timp de 4 ani. Prin Sentința civilă nr. 11010 din 15 noiembrie 2010, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Galați sub nr. 8789/233/2010.

La termenul de judecată din 11 aprilie 2011, apărătorul reclamantului a formulat precizări la acțiune arătând că înțelege să se judece în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și că obiectul acțiunii îl constituie pretențiile întemeiate pe dispozițiile art. 998 C. civ. A mai precizat că aceste pretenții sunt în cuantum de 100.000 euro, cu titlu de daune morale și materiale. Prin Încheierea din 13 septembrie 2011, instanța a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale privind neconstituționalitatea Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor solicitată de apărătorul reclamantului, reținând că, potrivit art. 85 alin. (3) din Legea nr. 275 din 4 aprilie 2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, la data intrării în vigoare a acestei legi, s-a abrogat Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor.

S-a mai avut în vedere și dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale care prevăd faptul potrivit căruia Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor numai cu privire la neconstituționalitatea unei legi ori a unei dispoziții dintr-o lege în vigoare.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, excepții respinse ca nefondate prin Încheierea din 2 noiembrie 2011. La termenul de judecată din 9 decembrie 2011, reclamantul prin apărător a precizat că pretențiile bănești reprezentând daune materiale și morale sunt în cuantum de 100.000 euro și vizează perioada 2000 - 2004. În raport de precizările formulate și având în vedere că acțiunea a fost introdusă pe rolul instanței la data de 18 februarie 2009, instanța a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune. Prin Sentința civilă nr. 148 din 20 ianuarie 2012, Tribunalul Galați, secția civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată din oficiu și, în consecință, a respins, ca prescrisă, acțiunea civilă formulată de reclamantul N.J.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București. Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut că acțiunea civilă formulată de reclamant are ca obiect obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri bănești constând în daune materiale și morale pe care acesta le solicită pentru că a fost condamnat și privat de libertate pe nedrept în perioada anilor 2000 - 2004. În atare situație, reține instanța de fond că sunt incidente dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția achizitivă, potrivit cărora „dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.

Se are în vedere totodată că, art. 7 din acest decret prevede că termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. În cauza de față, avându-se în vedere data la care a fost introdusă și înregistrată cererea de chemare în judecată (18 februarie 2009) și perioada pentru care se solicită daunele respective (2000 - 2004), tribunalul a constatat că acțiunea a fost introdusă cu depășirea termenului general de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune al reclamantului fiind prescris. Împotriva acestei sentințe civile în termen legal a declarat apel reclamantul N.J. criticând-o pentru greșita respingere a acțiunii ca prescrisă. A precizat apelantul că nemulțumirea sa viza nerespectarea modului de executare a pedepselor, prevăzut de Legea nr. 23/1969, iar pârâtul, după „lungi tergiversări”, în mod nejustificat, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prin Decizia civilă nr. 13/A din 18 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul N.J., împotriva Sentinței civile nr. 148 din 20 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Galați. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut din petitul cererii de chemare în judecată că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului - precizat ulterior ca fiind Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata daunelor materiale și morale, provocate de către acesta, în perioada 2000 - 2004. Față de data la care s-a adresat instanței de judecată, respectiv 18 februarie 2009, s-a apreciat că în mod justificat a reținut tribunalul ca fiind prescris dreptul material la acțiune, dând eficiență dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva deciziei mai sus menționată, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul N.J., criticând hotărârea atacată pe motiv de nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului promovat, reclamantul a arătat că în mod nelegal instanțele nu au avut în vedere împrejurarea că acțiunea este formulată în termen ținând cont de data apariției Legii nr. 275/2006 când s-a putut vedea că Legea nr. 23/1969 nu era actul normativ care putea opera atât timp cât nu a fost publicat în Buletinul Oficial al României. Solicită admiterea acțiunii luând ca bază de calcul în curgerea termenului de prescripție data de 4 aprilie 2006. Înalta Curte are în vedere că, deși recurentul nu a indicat temeiul de drept al motivelor de recurs invocate, criticile prezentate fac posibil încadrarea acestora în cazul de casare înscris în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Analizând recursul formulat, în raport de criticile formulate și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că acesta este fondat pentru următoarele considerente: Hotărârea atacată este nelegală din perspectiva modului de aplicare și interpretare a dispozițiilor legale referitoare la determinarea momentului începerii cursului prescripției extinctive în cazul obligațiilor izvorând din cauzarea de prejudicii. Preliminar, este de semnalat că, sesizarea instanțelor judecătorești pentru valorificarea unui drept subiectiv nesocotit ori încălcat sau pentru realizarea unui interes care se poate obține numai pe calea justiției, se circumscrie unor reguli specifice, proprii activității de judecată.

Instituția prescripției și termenele în raport cu care își produce efectele aceasta, fac parte din categoria acestor reguli specifice, care nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justiție, întrucât finalitatea acestora este acela de a-l facilita prin asigurarea unui climat de ordine, necesar pentru exercitarea în condiții optime a dreptului respectiv, disciplina procesuală astfel impusă fiind de natură a conduce la prevenirea unor eventuale abuzuri, contribuind și la stabilitatea și securitatea raporturilor juridice civile. Așadar, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.

Astfel, ca regulă generală, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, termenul general de prescripție fiind de 3 ani potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, termen care începe să curgă, potrivit art. 7 din decret, de la data când se naște dreptul la acțiune. În privința prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, legiuitorul stabilește regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Este de semnalat că, dispoziții legale menționate constituie norme de drept intern accesibile, precise și previzibile, fiind satisfăcută astfel exigența din perspectiva jurisprudenței europene referitoare la respectarea dreptului la un proces echitabil, în componenta sa de acces la instanță (cauza Hentrich împotriva Franței). În cauza de față, la data de 9 februarie 2009, reclamantul a formulat împotriva Statului român (astfel cum a fost precizată ulterior), o acțiune în pretenții solicitând despăgubiri bănești, pentru acoperirea unui prejudiciu de natură morală și materială, întemeindu-și în drept cererea pe dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., norme de drept comun, care reglementează regulile care guvernează răspunderea civilă delictuală.

Raportat la temeiul juridic al acțiunii, instanța de apel și cea de fond, în mod nelegal, au omis a analiza momentul începerii cursului prescripției dreptului la acțiune al reclamantului din perspectiva incidenței dispozițiile speciale înscrise în art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la curgerea termenului de prescripție al acțiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită. Este adevărat că, potrivit normei generale înscrisă în art. 3 din Decretul 168/1958 termenul de prescripție este de 3 ani, fiind intervalul de timp stabilit de lege înlăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub sancțiunea pierderii acestui drept, termen care începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune.

Principiul menționat se aplică ori de câte ori nu-și găsește incidență vreo regulă specială, edictată pentru un caz particular. Însă, reclamantul și-a fundamentat daunele solicitate pe dispozițiile înscrise în art. 998 și urm. C. civ., context în raport cu care Înalta Curte constată că, în mod greșit instanțele de fond nu au procedat la examinarea instituției prescripției din perspectiva incidenței dispozițiile speciale înscrise în art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 168/1958 potrivit cărora “prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și cel care răspunde de ea”.

Instanțele de fond au încălcat rolul activ reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. în a determina momentul începerii cursului prescripției extinctive, impunându-se analizarea regulii speciale de determinare a începutului prescripției extinctive din perspective celor două momente alternative pe care art. 8 alin. (2) le stabilește și de la care termenul de prescripție poate începe să curgă și anume: momentul subiectiv, respectiv data când păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, iar pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de aceasta.

În acest context, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapte ilicită nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, întrucât legiuitorul pentru a ocroti drepturile victimei a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel răspunzător de repararea acesteia, legiuitorul stabilind astfel că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de ea.

Întrucât excepția prescripției dreptului la acțiune nu a fost analizată de instanță din perspectiva normei speciale în raport cu obiectul învestirii sale și al temeiului juridic pe care acțiunea reclamantului se fundamentează, se impune în circumstanțele evocate verificarea, de către instanța de apel a datei la care s-a născut dreptul subiectiv la reparație și dreptul la acțiune în răspundere civilă, precum și a datei de la care se putea exercita acest drept, demers ce implică cunoașterea de către cel vătămat a acelui minim de elemente și împrejurări concrete pentru a putea acționa, distinct, pentru obligarea la daune morale și la daune materiale. Pentru considerentele expuse, constatându-se că instanța de apel a efectuat o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale referitoare la instituția prescripției extinctive, Înalta Curte va constata incidența în cauză a motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., care atrage nelegalitatea deciziei astfel pronunțată. Drept consecință, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de reclamantul N.J. împotriva Deciziei civile nr. 13/A din 18 martie 2013 a Curții de Apel Galați, secția I civilă va fi admis, dispunându-se casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Galați, potrivit deciziei de casare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul N.J. împotriva Deciziei civile nr. 13/A din 18 martie 2013 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Galați. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2013. Procesat de GGC - LM