ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2521/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26 octombrie 2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații, a solicitat obligarea pârâtului la emiterea actelor administrative prin care s-a decis exmatricularea reclamantului la data de 28.07.2015 și în baza cărora s-a refuzat înaintarea sa în grad, ce urma să aibă loc la data de 30.07.2015, precum și obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1500 din 06 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații, ca nefondată.

Împotriva Sentinței civile nr. 1500/06.05.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticând ca nelegală și netemeinică hotărârea atacată, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În susținerea recursului, reclamantul a susținut următoarele critici de nelegalitate:

- prima instanță a încălcat dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, întrucât, prin respingerea cererii de comunicare a înscrisurilor, reclamantul este pus în imposibilitatea de a sesiza instanța de judecată cu o cerere de anulare a deciziei de sancționare;

- instanța de fond a încălcat principiul egalității părților în exercitarea drepturilor procesuale, instituit de art. 8 din C. proc. civ., precum și principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 alin. (6) din C. proc. civ., întrucât și-a întemeiat hotărârea pe probe la care reclamantul nu a avut acces și nu a putut să formuleze obiecțiuni sau apărări;

- sentința de fond a fost dată cu încălcarea principiului disponibilității consacrat de dispozițiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât deși obiectul acțiunii era reprezentat de obligația de a face (obligația comunicării înscrisurilor), instanța a analizat un alt aspect și anume temeinicia măsurii disciplinare dispusă de către pârât;

- sentința de fond a fost pronunțată cu ignorarea dispozițiilor art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002, fără a verifica dacă respectiva clasificare este legală și justificată, fără a indica temeiul legal al concluziei că inclusiv Hotărârea Senatului Academiei Naționale de Informații "Mihai Viteazul" din data de 27.07.2015, se încadrează în sfera documentelor clasificate și nu poate fi comunicată reclamantului.

Recurentul-reclamant a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, fără a le indica sau anexa cererii de recurs.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 6.09.2016, intimatul-pârât Serviciul Român de Informații, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-pârât apreciază, în esență, că potrivit Legii nr. 182/2002 și a normelor subsecvente acesteia care reglementează regimul juridic al informațiilor clasificate, copiile documentelor cu caracter clasificat nu puteau și nu pot fi înmânate recurentului, însă această clasificare nu împiedică instanțele să judece cauzele aflate pe rol.

S-a susținut că nu se poate invoca de către recurent necunoașterea motivelor care au dus la exmatricularea sa, având în vedere declarația dată în cursul anchetei disciplinare prin care recunoaște faptele imputate.

S-a arătat că recurentul a fost exmatriculat ca urmare a unor abateri foarte grave, nu doar de la dispozițiile regulamentelor interne ale instituției, ci și de la prevederile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 20 iunie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin Rezoluția din 23 octombrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a susținut critici de nelegalitate a hotărârii de fond sub 4 aspecte:

- încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul oricărei persoane la un proces echitabil;

- încălcarea principiul egalității părților în exercitarea drepturilor procesuale;

- încălcarea principiului disponibilității consacrat de dispozițiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât deși obiectul acțiunii era reprezentat de obligația de a face (obligația comunicării înscrisurilor), instanța a analizat un alt aspect și anume temeinicia măsurii disciplinare dispusă de către pârât;

- pronunțarea sentinței cu ignorarea dispozițiilor art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002.

Analizând cererea introductivă de instanță, Înalta Curte constată că demersul recurentului-reclamant vizează obligarea autorității administrative la emiterea actelor administrative prin care s-a decis exmatricularea sa la data de 28.07.2015 și în baza cărora s-a refuzat înaintarea sa în grad, astfel cum rezultă de la dosarului de fond.

Motivând respingerea cererii de chemare în judecată, instanța de fond a reținut, în raport de susținerile intimatului cuprinse în întâmpinarea depusă, aspecte reluate și în apărările formulate în fața instanței de recurs, că abaterile disciplinare au vizat activitatea de gestionare de către reclamant a documentelor cu caracter clasificat; că reclamantul a fost exmatriculat ca urmare a unor abateri grave de la regulamentele interne, precum și de la prevederile Legii nr. 182/2002; precum și că acesta cunoaște motivele care au dus la exmatricularea sa având în vedere declarația dată în cursul cercetării disciplinare.

Deși maniera lacunară de redactare a cererii de chemare în judecată este criticabilă, Înalta Curte apreciază că există suficiente elemente care să confirme voința reclamantului ca în prezenta acțiune să solicite exclusiv comunicarea actelor administrative clasificate prin care a fost sancționat, ca etapă anterioară formulării unei acțiuni în anularea deciziei de exmatriculare și, respectiv, de respingere a avansării în grad.

Or, din interpretarea coroborata a prevederilor art. 22 alin. (2), (4), (5) și (6) din C. proc. civ. rezultă, ca regula generală, ca instanța nu poate schimba din oficiu obiectul cererii deduse judecății. Obiectul cererii de chemare în judecata este reprezentat de pretenția concreta a reclamantului, în speta, comunicarea actelor de sancționare.

Instanța de judecată, respingând pretenția reclamantului în temeiul art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004, în considerentele sentinței a făcut referiri la temeinicia sancțiunii, raportat la abaterile grave de la regulamente și Legea nr. 182/2002, arătând că faptele care au condus la sancționare sunt cunoscute reclamantului.

Constată Înalta Curte că în mod greșit s-a procedat la soluționarea în primă instanță a acțiunii, cu nerespectarea dispozițiilor art. 9, art. 13, art. 22 alin. (5) și (6) din C. proc. civ., respectiv a drepturilor procesuale ale reclamantului, constând în dreptul la apărare și la un proces echitabil, precum și a principiului disponibilității, întrucât nu există o analiză a pretenției deduse judecății prin prisma obiectului propriu-zis al acesteia, a raportului juridic invocat de către reclamant, având loc astfel o vătămare gravă a drepturilor procesuale ale părții.

Neregula de ordin procedural, constând în pronunțarea asupra a altceva decât s-a cerut, nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii de fond și reluarea judecății în fața aceleiași instanțe.

În raport de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare și de motivul care a determinat-o, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs.

Temeiul soluției adoptate.

Pentru aceste considerente, constatându-se incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 din C. proc. civ., dispunându-se casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 1500 din 6 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 mai 2019.

GGC - OB