ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3647/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Serviciul Român de Informații, solicitând obligarea acestuia la emiterea actelor administrative constând în documentele prin care s-a decis exmatricularea sa la data de 28.07,2015 și în baza cărora s-a refuzat înaintarea sa în grad ce urma să aibă loc la 30.07.2015, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 1500/06.05.2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea, ca neîntemeiată. Prin Decizia nr. 2521/15.05.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamant, casând sentința civilă nr. 1500/06.05.2016 și dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 140 din 29 mai 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații-U.M.0198 București, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea recursului, a invocat faptul că sentința atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât: - instanța de fond a încălcat în mod vădit dispozițiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul". Astfel, prin Decizia nr. 2521 din 15.05.2019 pronunțată în recurs, Înalta Curte a constatat că "în mod greșit s-a procedat la soluționarea în primă instanță a acțiunii, cu nerespectarea dispozițiilor art. 9, art. 13, art. 22 alin. (5) și (6) din C. proc. civ., respectiv a drepturilor procesuale ale reclamantului, constând în dreptul la apărare și la un proces echitabil, precum și a principiului disponibilității, întrucât nu există o analiză a pretenției deduse judecății prin prisma obiectului propriu-zis al acesteia, a raportului juridic invocat de către reclamant, având loc astfel o vătămare gravă a drepturilor procesuale ale părții". Cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de fond nu a analizat cererea reclamantului prin prisma obiectului propriu-zis al acesteia, respectiv cererea de comunicare a actelor administrative în baza cărora s-a dispus rezilierea contractului de școlarizare, exmatricularea sa din cadrul Academiei, fiind refuzată înaintarea acestuia în grad. Astfel, susține recurentul că a arătat prin notele scrise depuse la dosarul de fond, că toate înștiințările au fost efectuate verbal, fiind astfel pus în imposibilitatea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu o cerere de anulare a deciziei de sancționare, în condițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Această decizie este un act administrativ cu caracter individual, supus controlului de legalitate în temeiul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și care nu se încadrează în categoriile de acte exceptate de la controlul instanței de contencios administrativ, enumerate la art. 5 din lege. - sentința de fond a fost pronunțată cu ignorarea dispozițiilor art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002 ("Se interzice clasificarea ca secrete de stat a informațiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informațiile de interes public, restrângerii ilegale a exercițiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime"), În opinia recurentului instanța de fond avea obligația să verifice dacă respectiva clasificare este legală și justificată, având în vedere că operațiunea de clasificare a documentelor ce privesc cercetarea disciplinară și exmatricularea duce la restrângerea ilegala a dreptului său de acces la justiție. Arată în acest context faptul că, instanța s-a limitat la a prelua ca atare susținerile pârâtului în motivarea sentinței, reținând că "potrivit Legii nr. 182/2002 și a normelor subsecvente acesteia se reglementează la modul imperativ regimul juridic a informațiilor clasificate copiile documentelor cu caracter clasificat, emise/întocmite cu ocazia cercetării administrative nu pot fi înmânate reclamantului". Instanța nu explică însă cum a ajuns la concluzia că inclusiv Hotărârea Senatului Academiei Naționale de Informații "Mihai Viteazul" din data de 27.07.2015, care nu face parte din documentele întocmite cu ocazia cercetării disciplinare, se încadrează în sfera documentelor clasificate și nu poate fi comunicată reclamantului în vederea contestării. După cum s-a arătat, decizia de sancționare nu se încadrează în categoriile de acte exceptate de la controlul instanței de contencios administrativ, enumerate la art. 5 din lege, astfel încât nu există un temei legal pentru a nu fi comunicată în vederea contestării. - prin sentința recurată, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, care consacra dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, ca o garanție a respectării drepturilor omului. În explicitarea acestui drept, în doctrina dreptului european, dreptul de acces la un tribunal este înțeles ca un drept de acces concret și efectiv, care presupune ca justițiabilul "să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta atingerea adusă drepturilor sale" (cauza Bellet contra Franței nr. 23805/94 din 04.12.1995). Pornind de la premisa că drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă și reală, iar nu iluzorie și teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanțe de către persoana interesata constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiție. Susține recurentul că prin respingerea cererii de a-i fi comunicate înscrisurile în temeiul cărora a fost sancționat, a fost pus în imposibilitatea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu o cerere de anulare a deciziei de sancționare. În cadrul unei astfel de acțiuni, instanța de judecată trebuie și poate să verifice atât legalitatea aplicării sancțiunii, cât și aspecte legate de individualizarea sancțiunii, în special având în vedere faptul că au fost cercetate mai multe persoane pentru aceeași faptă, dar recurentul a fost singurul împotriva căruia a fost dispus măsura exmatriculării. Liberul acces la justiție este consacrat ca drept fundamental inclusiv prin art. 10 din Declarația universala a drepturilor omului și prin art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Constituția României reglementează accesul liber la justiție prin art. 21, acesta fiind conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, garantându-se ca exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege. În aplicarea acestui principiu, art. 52 alin. (1) din Constituția României permite în mod expres justițiabililor sa se adreseze instanței judecătorești în situația în care sunt vătămați printr-un act administrativ tipic sau asimilat, precum refuzul nejustificat de soluționare a cererii. Arată recurentul că instanța de fond a ignorat toate aceste prevederi legale și l-a privat de dreptul fundamental de a solicita examinarea cauzei în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial. - instanța de fond a încălcat principiul egalității părților în exercitarea drepturilor procesuale, instituit de art. 8 din C. proc. civ., precum și principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 alin. (6) din C. proc. civ.. Susține recurentul că în cauză, nu se poate vorbi despre egalitatea exercitării drepturilor procesuale între reclamant și pârât, atâta timp cât instanța a luat în considerare exclusiv punctul de vedere al pârâtului, pe care l-a transformat în motivarea propriu-zisă a sentinței, iar reclamantului nu i s-a acordat nici măcar posibilitatea să cunoască și să verifice temeiurile acestui punct de vedere. În acest sens consideră că sentința recurată se întemeiază exclusiv pe probe la care nu a avut acces și cu privire la care nu a putut să formuleze explicații, obiecțiuni, apărări sau să propună proba contrară, întrucât nimeni nu poate aduce probe în combaterea unui mijloc de probă necunoscut. Invocă în susținerea opiniei sale jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală (Decizia nr. 2508/2007).

Apărările formulate în cauză În fapt, prin cererea de chemare în judecată recurentul-reclamant a solicitat "emiterea actelor administrative constând în documente prin care s-a decis exmatricularea" pentru ca ulterior instanța de recurs prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare să rețină faptul că reclamantul a solicitat în fapt "exclusiv comunicarea actelor administrative clasificate prin care a fost sancționat ca etapă anterioară formulării unei acțiuni în anularea deciziei de exmatriculare". Față de această interpretare a termenului "emitere" prin prisma voinței recurentului - reclamant, instanța de fond, rejudecând cauza, s-a pronunțat strict asupra acestei solicitări, constatând că această cerere a reclamantului contravine dispozițiilor legale ce reglementează domeniul protecției informațiilor clasificate. Învederează intimatul faptul că, obiectul acțiunii, așa cum a fost delimitat de recurentul-reclamant, nu este contestarea nivelului de clasificare atribuit documentelor, deși în motivarea recursului se afirmă la pag. 3 că "instanța de fond avea obligația să verifice dacă respectiva clasificare este legală și justificată". Instanța civilă este ținută, conform art. 9 din C. proc. civ., să se pronunțe doar asupra acelor aspecte cu care a fost învestită prin cererile și apărările părților. Instanța va judeca întotdeauna în limitele cu care a fost investită, astfel încât hotărârea pronunțată să nu fie casată pentru plus ori minus petiția. Se constată că recurentul-reclamant nu a solicitat niciodată pe parcursul acestui proces declasificarea documentelor, ci doar comunicarea lor, în sensul înmânării unui exemplar sau a unei copii certificate a acestora. În acest context precizează, referitor la materialele rezultate în urma cercetării administrative a faptelor imputate reclamantului, faptul că aceste fapte au fost recunoscute de către acesta, că documentele care consemnează faptele în cauză au caracter clasificat în conformitate cu prevederile Legii nr. 182/2002, datorită strânsei legături cu documentele clasificate a căror regim de gestionare a fost încălcat de recurentul-reclamant precum și datorită informațiilor pe care le conțin. În accepțiunea Legii nr. 182/2002, acestea sunt informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate. Accesul la informațiile clasificate și deținerea de documente ce conțin astfel de informații este permis numai în cazurile, în condițiile și prin respectarea procedurilor prevăzute de lege. Precizează că recurentul-reclamant se află în posesia copiilor de pe documentele neclasificate, respectiv extrasul din Hotărârea Senatului Academiei Naționale de Informații - "Mihai Viteazu" din data de 27.07.2015, contractul de școlarizare nr. x din 10.10.2012 și Regulamentul pentru activitatea profesională a studenților ciclului I din A.N.I. "M.V." Referitor la susținerile recurentului-reclamant ce vizează accesul la justiție învederează faptul că, accesul liber la justiție este asigurat prin judecarea obligatorie a pricinilor conform regulilor de desfășurare a activităților procesuale, inclusiv cele care rezidă din temeiuri legale extrinseci normei generale procedurale, întrucât regulile se raportează numai la lege asigurându-se, în acest fel, aplicarea necondiționată a acesteia. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că dreptul la divulgarea unor probe pertinente nu este absolut, într-o procedură judiciară concretă pot exista interese concurente - ca cele de securitate națională, necesitatea protejării unor martori de represalii sau păstrarea secretă a unor metode ale poliției de cercetare a unor infracțiuni - care pot fi puse în balanță cu drepturile părților. În orice caz, chiar prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în legătură cu aplicarea art. 6 al Convenției EPO se recunoaște în mod expres faptul că restricționarea accesului la anumite probe ale dosarului poate fi justificată de interesul apărării securității naționale. Mai mult, în ipoteza în care probele administrate în dosar constituie informații clasificate, dispozițiile din Constituție privind garanțiile unui proces echitabil trebuie interpretate prin coroborare cu dispozițiile constituționale privind dreptul la informare. Potrivit art. 31 alin. (3) din Constituția României, «Dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea națională». În aceleași coordonate se înscrie și jurisprudența constantă a Curții Supreme. Astfel, prin Decizia nr. 122 din 13 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-a stabilit faptul că, "deși reclamantului nu i s-a comunicat o copie a ordinului de trecere în rezervă, în considerarea nivelului de clasificare acordat actului menționat, în fapt, acestuia i s-au adus la cunoștință toate elementele acestui act, ce a avut ca efect trecerea în rezervă cu achitarea plăților compensatorii conform O.G. nr. 7/1998. Scopul comunicării unui act de autoritate este acela a producerii de efecte, ceea ce în cazul recurentului-reclamant s-au produs, acesta fiind trecut în rezervă și încasând plățile compensatorii corespunzătoare vechimii în serviciu, ca militar activ cu grad de sergent major. Comunicarea este operațiunea prin care organul emitent aduce la cunoștința celui interesat actul administrativ individual pentru ca acesta să poată produce efecte juridice obligatorii." Cu privire la dispozițiile art. 31 alin. (3), respectiv art. 53 alin. (1) din Constituție, subliniază și faptul că însăși Curtea Constituțională a reținut inexistența unei încălcări a acestora în ipoteza în care anumite categorii de informații sunt exceptate de la accesul liber al cetățenilor (a se vedea în acest sens Decizia nr. 568/2006 a Curții Constituționale și Decizia nr. 462/2003 a Curții Constituționale). Face referire intimatul și la o cauză similară, ce a format obiectul dosarului nr. x/2011, în care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins prin Decizia irevocabilă nr. 485B din 05.04.2013 cererea adresată Curții de Apel Ploiești de declasificare în vederea administrării în ședință de judecată publică a unor documente clasificate. Față de aspectele prezentate, solicită respingerea recursului, astfel cum a fost formulată și motivată, ca fiind nefondată și, pe cale de consecință, să mențineți în integralitatea ei sentința civilă nr. 140 din 29.05.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat ester nefondat, pentru următoarele considerente: 5.1 Argumente de fapt și de drept Un prim motiv de recurs, astfel cum a fost susținut de recurent, vizează încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. care prevăd că, în caz de casare, dezlegările date de instanța de recurs asupra problemelor de drept, sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul. Critica este nefondată, având în vedere considerentele instanței de recurs și modul în care s-a realizat rejudecarea cauzei de către instanța de fond, după casare. Astfel, prin decizia de casare nr. 2521/15.05.2019 Înalta Curte de Casație și Justiție a lămurit circumscrierea corectă a obiectului acțiunii din perspectiva principiului disponibilității, reținând că, deși redactată într-o manieră lacunară, din cererea de chemare în judecată rezultă voința reclamantului de a solicita exclusiv comunicarea actelor prin care a fost sancționat, și nu verificarea temeiniciei sancțiunii. Totodată, prin notele scrise depuse de reclamant în rejudecare acesta a solicitat obligarea pârâtului la emiterea și comunicarea actelor prin care s-a decis exmatricularea sa, la data de 28.07.2015 și a celor prin care s-a refuzat înaintarea în grad, ce urma să aibă loc în data 30.07.2015. Din considerentele hotărârii recurate rezultă însă cu claritate faptul că judecătorul fondului a rejudecat cauza cu respectarea întocmai a limitelor casării și a dezlegărilor instanței de recurs, raportat la cele menționate în cererea de chemare în judecată și în notele scrise formulate de reclamant, reținând în esență faptul că, obiectul acțiunii îl reprezintă comunicarea și nu emiterea înscrisurilor la care s-a referit reclamantul. Totodată, a constatat că prin Hotărârea Senatului Academiei Naționale de Informații Mihai Viteazul din data de 27.07.2015 s-a dispus ‘’exmatricularea reclamantului și aplicarea altor sancțiuni unor colegi ai acestuia, ca urmare a gravității abaterilor constatate și a lipsei de onestitate a acestora’’ iar prin adresa nr. x/08.10.2015 i s-a comunicat acestuia că i s-a reziliat contractul de școlarizare pentru nerespectarea clauzei de la art. 8 lit. d) și i) s-a reamintit faptul că a fost exmatriculat pentru încălcarea reglementărilor în vigoare în domeniul informațiilor clasificate. Analizând cadrul normativ incident, instanța de fond a considerat că atât actul de sancționare cât și cel de reziliere precum și actele rezultate în urma cercetării administrative a faptelor imputate reclamantului au caracter clasificat iar potrivit Legii nr. 182/2002 copiile documentelor cu caracter clasificat emise/întocmite cu ocazia cercetării administrative nu pot fi înmânate reclamantului. Se mai susține de către recurent că a fost înștiințat doar verbal cu privire la actele a căror comunicare o solicită, motiv pentru care a fost pus în imposibilitatea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu o cerere de anulare a deciziei de sancționare, aceasta fiind un act administrativ supus controlului de legalitate potrivit Legii nr. 554/2004. Înalta Curte apreciază ca vădit nefondată o astfel de argumentare, atât prin prisma prevederilor Legii contenciosului administrativ, care nu impun în mod absolut forma scrisă a actului administrativ, cât și prin prisma probatoriului administrat în cauză, din care rezultă neechivoc faptul că reclamantului i s-a comunicat scris, conform adresei nr. x/08.10.2015, faptul că s-a dispus rezilierea contractului de școlarizare pentru nerespectarea obligațiilor care îi reveneau conform art. 8 lit. d), precum și exmatricularea sa la data de 28.07.2015, pentru încălcarea reglementărilor în vigoare privind protecția informațiilor clasificate. Așadar, cel târziu de la data comunicării acestei adrese, reclamantul era în posesia unui înscris din care rezultau măsurile disciplinare și administrative luate în privința sa, precum și motivele pentru care acestea au fost dispuse. Mai mult, la dosarul cauzei, este depus un extras al Hotărârii Senatului Academiei Naționale de Informații Mihai Viteazul din data de 27.07.2015, acesta fiind actul administrativ sancționatoriu care cuprinde atât sancțiunea aplicată reclamantului, motivele aplicării acesteia, cât și consecința legală a recuperării cheltuielilor de școlarizare urmare a rezilierii contractului de școlarizare nr. x din 10.10.2012, conform H.G. nr. 206/1995 și art. 8 lit. g) pct. 1 din contract. Prin urmare, nu se poate reține că reclamantul a fost pus într-o imposibilitate reală și efectivă de a contesta măsurile disciplinare și administrative ce i-au fost aplicate, acesta dispunând de suficiente elemente care să îi permită promovarea acțiunii în anularea sancțiunii disciplinare, în condițiile Legii contenciosului administrativ și în exercitarea liberului acces la justiție. De altfel, acesta reprezenta și cadrul procesual adecvat în care reclamantul avea posibilitatea valorificării multora din criticile invocate în prezenta cauză, precum cele referitoare la privarea sa de a-i fi aduse la cunoștință toate motivele de fapt și de drept avute în vedere de autoritatea emitentă și de a formula apărări, la lipsa de proporționalitate dintre fapta săvârșită și gravitatea sancțiunii aplicate, la legalitatea sancțiunii aplicate. Pe un alt palier de analiză, Înalta Curte reține că prezentul litigiu are ca obiect un pretins refuz nejustificat al autorității pârâte de a-i comunica reclamantului actele administrative în baza cărora s-a dispus exmatricularea sa, rezilierea contractului de școlarizare și nepromovarea în grad. Or, în acest cadru procesual, având în vedere susținerile părților prin prisma dispozițiilor legale incidente și a probatoriului administrat, instanța de fond reține în mod legal, că aceste acte sunt cele care au fost întocmite în cadrul cercetării administrative a faptelor imputate reclamantului și au caracter clasificat, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 182/2002, caracter clasificat bazat pe strânsa legătură cu documentele clasificate al căror regim de gestionare a fost încălcat de recurentul reclamant dar și cu informațiile pe care acestea le conțin. Într-adevăr, în accepțiunea Legii nr. 182/2002, informațiile clasificate sunt informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională care, datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate. Accesul la informațiile clasificate și deținerea de documente ce conțin astfel de informații este permis numai în cazurile, în condițiile și prin respectarea procedurilor prevăzute de lege iar din această perspectivă, legislația internă este în acord cu cea europeană întrucât Regulamentul de securitate al Consiliului 2001/264/CE definește principiile de bază și normele minime de securitate ce trebuie respectate de fiecare stat. Unul dintre obiectivele principale avute în vedere prin măsurile de securitate adoptate îl constituie chiar protecția informațiilor clasificate împotriva divulgării neautorizate. În acest scop, măsurile de securitate trebuie să se aplice tuturor persoanelor care au acces la informații clasificate și tuturor mijloacelor de transmitere a informațiilor clasificate, precum și să împiedice accesul oricărei persoane neautorizate la informații clasificate și la instalații care conțin asemenea informații. Însă este relevant din perspectiva cunoașterii de către reclamant a faptelor pentru care a fost cercetat și sancționat este și faptul că, astfel cum rezultă din susținerile pârâtului dar și din documentele clasificate observate de instanța de judecată, există o declarație olografă a recurentului reclamant prin care arată că recunoaște faptele care i se impută precum și că ’’… nu am recunoscut că am fotografiat materiale clasificate ….deoarece împreună cu mai mulți colegi … ne-am pus de acord să nu recunoaștem.’’ Mai mult, recurentul reclamant în calitatea sa de student militar al Academiei Naționale de Informații aflată în subordinea Serviciului Român de Informații, avea cunoștință de drepturile și îndatoririle specifice care îi revin și care configurează statutul special al cadrelor militare, ceea ce presupune deplina cunoaștere de către cel ce își asumă obligațiile prevăzute de lege a condițiilor și consecințelor încălcării acestora, inclusiv a aspectului referitor accesul sau deținerea de documente cu caracter clasificat. Faptul că la dosarul cauzei se regăsesc depuse de părți copii ale documentelor neclasificate, respectiv extrasul din Hotărârea Senatului Academiei Naționale de Informații "Mihai Viteazul" din data de 27.07.2015, contractul de școlarizare nr. x din 10.10.2012 și Regulamentul pentru activitatea profesională a studenților ciclului I din A.N.I. "M.V." reprezintă o dovadă în plus a faptului că recurentul reclamant cunoștea atât măsurile care îl vizau, cât și contextul legal și contractual în care acestea au fost dispuse. Prin urmare, deși recurentului reclamant nu i s-a comunicat o copie a actelor care au stat la baza sancționării sale, în considerarea nivelului de clasificare acordat acestora, în fapt, i s-au adus la cunoștință toate elementele esențiale ale acestora, fiind informat într-o manieră compatibilă cu menținerea confidențialității și a desfășurării adecvate a anchetelor, în cadrul procedurii disciplinare, despre substanța acuzațiilor împotriva sa. Un alt motiv de recurs susținut de recurent vizează legalitatea și necesitatea operațiunii de clasificare a documentelor ce privesc cercetarea sa disciplinară și exmatricularea, din perspectiva faptului că aceasta duce la restrângerea nelegală a dreptului său de acces la justiție. Critica este inadmisibilă, fiind formulată pentru prima dată prin motivele de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual. Totodată, Înalta Curte reține faptul că în prezentul cadru procesual, obiectul acțiunii vizează un refuz nejustificat în necomunicarea înscrisurilor solicitate și nu cenzurarea dreptului autorității pârâte de a stabili caracter clasificat anumitor categorii de documente pe care le emite. În acest context, nu poate fi reținut nici motivul de recurs potrivit cu care, prin soluția adoptată de instanța de fond, i-a fost lezat dreptul la un proces echitabil. Referitor la conceptul de proces echitabil consacrat și de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat, cu valoare de principiu, că acesta presupune judecarea cauzei în fața unei instanțe independente și imparțiale, singura în măsură să decidă cu privire la necesitatea tuturor aspectelor menite să slujească actului de înfăptuire a justiției prin aflarea adevărului. Aplicarea cerinței procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfășurare a procesului, iar nu și în ceea ce privește domeniul dreptului substanțial. Nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituție și nici din cel al art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinței procesului echitabil ar trebui să excedeze necesității asigurării garanțiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanțial (Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 3 mai 2010, și Decizia nr. 1.168 din 15 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 806 din 15 noiembrie 2011). Or, instanța de fond a oferit toate garanțiile procesuale necesare exercitării acestui drept în cadrul prezentului demers judiciar vizând obligarea pârâtului la comunicarea unor înscrisuri, nefiind nici indicate și nici identificate eventuale obstacole sau limitări impuse reclamantului de către judecătorul fondului. Recurentul se află într-o confuzie evidentă invocând încălcarea dreptului la un proces echitabil de către instanța de fond prin prisma soluției pe care a pronunțat-o și nu prin raportare la modul de desfășurare a procedurii în cauza aflată în curs de soluționare. Prin prisma celor arătate anterior nu se justifică nici susținerea recurentului vizând încălcarea principiului egalității părților în exercitarea drepturilor procesuale și a principiului contradictorialității rezultând din faptul că instanța de fond și-a însușit exclusiv punctul de vedere al pârâtului, acesta neavând posibilitatea să îl cunoască și să îl verifice și nici să propună probe în apărare. Astfel cum s-a arătat anterior, prezentul demers judiciar vizează analizarea de către instanța de judecată a caracterului justificat sau nejustificat al refuzului autorității pârâte în comunicarea documentelor solicitate de către reclamant. Ori, procedând în acest sens, în acord cu dispozițiile Legii nr. 182/2002, instanța de fond a reținut că refuzul comunicării este justificat de caracterul clasificat al respectivelor documente. Așadar, recurentul reclamant avea posibilitatea să-și orienteze conduita procesuală, inclusiv sub aspect probator, în raport de acest aspect invocat și dovedit de către intimata pârâtă chiar din primul ciclu procesual al soluționării prezentei cauze. Mai mult, s-a arătat anterior că și statutul de student militar deținut de reclamant, prezuma în privința acestuia, previzibilitatea normelor legale care circumscriu regimul special, derogator al documentelor ce conțin informații clasificate inclusiv modalitatea de a avea acces la astfel de documente, așa încât acesta a fost în măsură să își gestioneze probatoriul în mod adecvat. De altfel, prin încheierea de ședință din 19.02.2016 instanța de fond a pus în discuția părților cererile de probe formulate de părți și a încuviințat proba cu înscrisuri solicitată atât de către reclamant cât și de către pârât, cu respectarea principiilor contradictorialității și egalității în exercitarea drepturilor procesuale. 5.2 Temeiul legal al soluției din recurs Pentru toate aceste motive, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.