Decizia nr. 1025/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș data de 27 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A., B. și C. au solicitat instanței să dispună obligarea pârâților D. S.A., în calitate de asigurător de răspundere civilă delictuală și E., în calitate de persoană vinovată de producerea accidentului, în solidar, la plata despăgubirilor civile reprezentând prejudiciul ce a fost cauzat prin fapta pârâtului după cum urmează: - 15000 RON, cheltuieli spitalizare și tratamente medicale cheltuieli cu transportul pentru recuperare pentru alimentație suplimentară conform prescripțiilor medicale, contravaloare investigații medicale, medicamente analize și pentru recuperarea capacității locomotorii afectate în urma accidentului avansate pentru reclamantele A. și B.; - 18000 RON, contravaloarea reparații autoturism marca x cu numărul de înmatriculare x distrus și adus în stare de neîntrebuințare, proprietatea reclamanților C. și A.; - 71000 RON folos nerealizat de reclamantul C. reprezentând venituri din activitatea de taxi desfășurată cu acest autoturism, reprezentând un mediu venit mediu de 1000 RON, lunar, timp de 71 de luni; - 7000 RON, costuri intervenție chirurgicală și tratamente de recuperare în vedere înlăturării tuturor urmelor produse de fapta inculpatului pe corpul minorei B.; - 100000 RON, daune morale reprezentând traumele psihice suferite, prejudiciul estetic prejudiciul de agrement; - 7000 RON, reprezentând daune rezultate în urma plății onorariului avocațial faza de urmărire penală și de judecată. La data de 01 februarie 2017, reclamanții au depus o cerere prin care au modificat cuantumul daunelor morale, solicitând suma de 25.000 euro pentru reclamanta A., 25.000 euro pentru reclamanta B. și 10.000 euro pentru reclamantul C..

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin sentința civilă nr. 75 din 01 martie 2018, Tribunalul Argeș a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, în sensul că a obligat pârâta D. S.A. să plătească reclamantelor A. și B. suma de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare și recuperare și suma 10.000 RON, pentru reclamanta B., reprezentând daune morale. Totodată, a fost obligat pârâtul E. să plătească reclamanților A. și C. suma de 3.095 RON, reprezentând contravaloarea reparațiilor autoturismului avariat și suma de 7.000 RON, reprezentând daune din dosarul de urmărire penală și judecată nr. x/2013, constând în onorariul de avocat suportat de reclamanți.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin decizia nr. 2521 din 21 mai 2019, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis, în parte, apelul formulat de pârâtul E. împotriva sentinței civile nr. 75 din 01 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția I civilă, a fost schimbată în parte sentința, în sensul că a fost respinsă acțiunea față de pârâtul E., ca inadmisibilă și a fost obligată D. la plata sumei de 3.095 RON, reprezentând contravaloarea autoturismului și 7.000 RON, cu titlu de daune pentru A. și C.. Totodată, a fost menținută în rest sentința, fiind respins, ca nefondat, apelul formulat împotriva aceleiași sentințe de reclamanții A., B. și C., iar apelanții-reclamanți au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON, către pârâtul E..

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă au declarat recurs reclamanții A., B. și C.. În cuprinsul cererii de recurs, reclamanții au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 998 și urm. C. civ., respectiv, că nu cuprinde motivele pentru care au fost respinse cererile reclamanților. Recurenții au arătat că unul dintre motivele de apel a fost acela că instanța de fond a reținut în considerentele hotărârii că acordă daune morale pentru fiecare reclamantă, A. și B., însă în dispozitivul hotărârii a obligat societatea de asigurare la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale, numai pentru pârâta B., iar instanța de apel nu a motivat respingerea acestui motiv de apel. Se mai susține că, în ceea ce îl privește pe reclamantul C., instanța de apel a fost cea care s-a pronunțat și a motivat de ce nu îi acordă daune morale acestuia, considerându-se că acest reclamant a fost lipsit de un grad de jurisdicție. Reclamanții au invocat, de asemenea, că soluția instanței de apel este greșită deoarece suferințele morale ale acestui reclamant, în calitate de tată și soț, dar și de proprietar al autoturismului distrus, sunt evidente și probate. Totodată, au susținut că instanța, în mod greșit, și-a întemeiat soluția de respingere a daunelor morale pentru acest reclamant, pe faptul că nu se afla în autoturism în momentul accidentului, ceea ce încalcă, în opinia acestora, normele de drept material și principiul reparării integrale a prejudiciului, atât în ceea ce privește prejudiciul direct, cât și pe cel indirect. O altă critică vizează faptul că instanța de apel nu a diferențiat prejudiciul moral și nu a acordat daune morale în cuantum adecvat pentru fiecare dintre reclamanți, neținând seama de intensitatea și natura suferințelor psihice și fizice pentru fiecare.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 01 aprilie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul în condițiile art. 493 alin. (5) și alin. (7) din C. proc. civ. și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 3 iunie 2020.

Apărările formulate în cauză. La data de 27 august 2019, intimatul-pârât E. a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal excepția nulității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În susținerea excepției nulității, intimatul-pârât a învederat că deși recurenții și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., nu au arătat care sunt normele de drept material încălcate și nici care sunt motivele contradictorii ori străine de natura cauzei, iar criticile recurenților nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare expres prevăzute de lege. La data de 30 august 2019, intimata-pârâtă, D. S.A., a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând că argumentele recurenților nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare expres prevăzute de lege, iar raționamentul expus de instanța de apel este corect. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: În referire la excepția nulității recursului declarat de recurenții reclamanți. Înalta Curte reține că potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ. În speță, prin intermediul criticilor formulate, recurenții reclamanți au susținut, pe de o parte, omisiunea instanței de apel de a răspunde unui motiv de apel - care viza contrarietatea între dispozitivul sentinței civile apelate, în care se menționează că daunele morale au fost acordate reclamantei B. și considerentele sentinței, în care se menționează că ambele reclamante sunt îndreptățite la daune morale în sumă de 10.000 RON, iar pe de altă parte, au invocat omisiunea instanței de apel de a proceda la o evaluare diferențiată a prejudiciului moral înregistrat de cele două reclamante, cu ignorarea argumentelor acestora care vizau suferințele psihice și fizice înregistrate de fiecare dintre acestea în urma accidentului rutier produs la data de 18.05.2009, cu consecința stabilirii unor despăgubiri morale inadecvate. De asemenea, s-a invocat lipsirea recurentului C. de un grad de jurisdicție ca urmare a motivării, pentru prima dată în apel, a soluției de respingere a cererii acestuia având ca obiect daune morale, respectiv, ignorarea prejudiciului de natură morală indirect înregistrat de acest reclamant, care, în opinia recurenților, a fost dovedit prin probatoriul administrat în cauză. Or, raportându-se la aceste argumente care susțin cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că, deși parțial acestea ignoră specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici care să vizeze greșita aplicare a legii de către instanța de apel, iar nu aspecte care privesc modalitatea de apreciere a probatoriului, în cuprinsul memoriului de recurs se regăsesc deduse spre analiză și aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate care pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. În consecință, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului declarat de reclamanți, ca nefondată. Procedând în continuare, la analiza motivelor de recurs formulate, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește critica care vizează lipsirea recurentului reclamant C. de un grad de jurisdicție - critică care se impune a fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., dat fiind că prin formularea acesteia se evidențiază, în esență, o ipoteză de încălcare a normelor de procedură care reglementează soluțiile care pot fi pronunțate de instanța de apel în cazul în care prima instanță a omis să motiveze soluția pronunțată. Critica este nefondată. Astfel, potrivit art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. Cum prevederile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. au caracter imperativ, pentru a se putea dispune desființarea cu trimitere spre rejudecare a sentinței apelate, la aceeași instanță, este necesară îndeplinirea cumulativă următoarelor condiții: 1) formularea fie de către titularul căii de atac apelului, fie de către intimați, prin întâmpinare, a unei cereri de trimitere a cauzei spre rejudecare; 2) incidența unuia din cele două cazuri de excepție, în care, legea procesuală prevede o atare posibilitate, respectiv judecata să se fi făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, fie să se constate că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului. În toate celelalte situații în care se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanță a judecat în fond, regula instituită prin art. 480 alin. (6) din C. proc. civ. este aceea a devaluării fondului de către instanța de apel. Or, în speță, deși recurentul reclamant a formulat calea de atac a apelului, nici acesta și nici celelalte părți nu au înțeles să solicite trimiterea cauzei spre rejudecare, în condițiile și termenul de decădere stabilite de art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. Cum prin această normă, legiuitorul a înțeles să acorde prioritate principiului celerității judecării cauzelor față de cel al dublului grad de jurisdicție, pe care însă nu l-a eliminat, ci a lăsat la aprecierea părților din proces beneficiul acestuia, ca expresie a principiului disponibilității, iar în speță, recurentul reclamant nu a uzat de acest beneficiu, în mod corect a procedat instanța de apel la devaluarea fondului cererii reclamantului având ca obiect despăgubiri morale. Mai mult, ipoteza necercetării fondului raportului juridic litigios, are în vedere situațiile în care instanța a soluționat greșit procesul în temeiul unei excepții procesuale, ori s-a pronunțat asupra a cu totul altceva decât s-a cerut. Or, în speță, nu era incidentă o atare situație, în contextul în care tribunalul a respins, pe fond, pretențiile cu acest obiect formulate de reclamantul C., argumentând că acesta nu a probat prejudiciul moral invocat. Ca urmare, în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac formulate de reclamant, instanța de apel era îndreptățită a aprecia asupra legalității și temeiniciei soluției primei instanțe și de a menține soluția criticată în apel, procedând la complinirea motivării primei instanțe fără a se putea reține încălcarea de către instanța de prim control judiciar a principiului dublului grad de jurisdicție. În ceea ce privește critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. ce vizează omisiunea instanței de apel de a analiza toate motivele de apel. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. În speță, prin cererea de recurs s-a susținut că decizia atacată este nemotivată, întrucât instanța de apel a omis să analizeze toate motivele de apel formulate de reclamanți, respectiv nu a răspuns, criticii acestora din apel prin care s-a invocat contrarietatea între dispozitivul sentinței civile apelate, în care se menționează că daunele morale au fost acordate reclamantei B. și considerentele sentinței, în care se arată că ambele reclamante sunt îndreptățite la daune morale în sumă de 10.000 RON. Critica este fondată. Așa cum s-a arătat mai sus, motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată, precum și argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. În speță, însă, în cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel având a răspunde motivelor de apel formulate de reclamanți, motive care se regăsesc prezentate în decizia recurată, nu arată nici argumentele pentru care a apreciat că, în cauză, sentința apelată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., din perspectiva concordanței soluției din dispozitivul acestei hotărâri referitoare la daunele morale stabilite de tribunal, în cauză, cu considerentele care aveau menirea să expliciteze și să susțină această soluție și nici nu justifică, într-o altă modalitate, concluzia sa în privința lipsei incidenței motivului de nulitate a hotărârii apelate cu a cărui analiză a fost învestită, în măsura în care o atare concluzie ar fi justificat soluția de respingere a apelului reclamanților. Este, de asemenea, fondată, critica din recurs vizând omisiunea instanței de apel de a proceda la o evaluare diferențiată a prejudiciului moral înregistrat de cele două reclamante, cu ignorarea argumentelor acestora care vizau suferințele psihice și fizice înregistrate de fiecare dintre acestea în urma accidentului rutier produs la data de 18.05.2009, critică care se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. În acest sens, Înalta Curte reține că, în cauză, o critică esențială dedusă analizei instanței de apel de către apelantele reclamante A. și B. a vizat cuantumul despăgubirilor morale stabilite prin sentința primei instanțe. În acest context, în aplicarea normei înscrise în art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel avea obligația de a se raporta la urmările accidentului rutier produs la data de 18.05.2009 și a stabili dacă acest accident a fost de natură să producă un prejudiciu de natură morală celor două reclamante, respectiv de a cuantifica daunele morale pretinse de reclamante folosind un raționament propriu, cu luarea în considerare a reperelor utilizate în mod constant în jurisprudență și a circumstanțelor particulare ale pricinii evidențiate de probatoriul administrat, având, totodată, a răspunde și argumentelor esențiale expuse de părțile litigante, în susținerea, respectiv, în combaterea acestei critici de apel. Astfel, deși despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată (spre deosebire de despăgubirile materiale care se stabilesc pe bază de probe directe), fiind, totodată, neîndoielnic că intra în competența instanței devolutive de control judiciar cenzurarea cuantumului daunelor morale, concluzia instanței de control judiciar în sensul caracterului rezonabil și satisfăcător al daunelor acordate de prima instanță se impunea a fi temeinic argumentată, prin utilizarea unor criterii obiective, circumstanțiate prin trimiterea la faptele sau particularitățile apreciate ca fiind relevante din această perspectivă în raport cu situația de fapt existentă în cauză. În alți termeni, deoarece cuantumul daunelor morale acordat de instanță nu se stabilește arbitrar, ci el trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, era în sarcina instanței de apel evaluarea prejudiciului moral pretins de cele două reclamante cu luarea în considerare a efectelor negative suferite de acestea pe plan fizic și psihic, astfel încât să se realizeze o apreciere multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului pretins pe termen lung și a implicației acestuia pe toate planurile vieții persoanelor prejudiciate. Aceasta deoarece, fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic, existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei. Trebuie reamintit, deopotrivă, că inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia. Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță și de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanțele de control judiciar și nu în ultimul rând de a proteja părțile împotriva unor soluții sau măsuri discreționare dispuse de către instanțele de judecată. Verificând prin prisma considerentelor anterior expuse raționamentul care a justificat soluția de respingere a apelului reclamantelor A. și B., Înalta Curte constată că, deși în motivarea deciziei atacate, instanța de apel reține că la stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial sunt relevante o serie de criterii obiective, cum ar fi: gradul de suferință produs prin săvârșirea faptei ilicite, impactul asupra persoanei, gravitatea faptei, condiția socială a celui în cauză, posibilitatea producerii efectelor păgubitoare pentru viitor, totuși instanța devolutivă se limitează la o simplă expunere și enumerare generică a acestor criterii de evaluare a prejudiciului moral, fără a explicita în ce modalitate sau în ce măsură sunt aplicabile reclamantelor din prezenta cauză. Mai mult, deși reține că acordarea daunelor morale nu trebuie să constituie o îmbogățire fără justă cauză, instanța de apel nu a precizat și nici nu a argumentat în ce modalitate cuantumul stabilit de prima instanță ar corespunde acestui criteriu și nici nu a făcut referire în expunerea raționamentului său judiciar la reperele avute în vedere, în concret, în asigurarea justului echilibru între prejudiciul suferit și despăgubirea morală acordată. Or, o atare manieră de redare a unor considerente de ordin general, fără particularizare la speță, relevă neanalizarea deplină a elementelor de fapt ce trebuie subordonate dispozițiilor legale relevante și incidente speței deduse judecății și, în consecință, nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în ceea ce privește apelul celor două reclamante, făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar, situație de natură să atragă casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. În ceea ce privește susținerile vizând modalitatea în care instanța de apel a argumentat soluția adoptată în ceea ce privește cererea având ca obiect despăgubiri morale formulată de reclamantul C., Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora. În acest sens, se constată că deși recurentul reclamant a pretins, în cauză, că a înregistrat un prejudiciu nepatrimonial în calitatea sa de soț, respectiv tată al victimelor accidentului de circulație, instanța de apel s-a limitat la a reține lipsa legăturii de cauzalitate directă între fapta ilicită și prejudiciul astfel invocat, fără a argumenta, în fapt și în drept, rațiunea pentru care nu a validat argumentele acestui reclamant referitoare la îndreptățirea sa la despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial ce i-a fost cauzat prin ricoșeu ori reflectare (în calitate de victimă indirectă) și fără a analiza aplicabilitatea, în speță, a considerentelor expuse în cuprinsul deciziei civile nr. 12/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În ceea ce privește celelalte critici de nelegalitate formulate de recurenții reclamanți prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea vizează fondul raportului juridic, neputând face obiect de analiză în acest stadiu procesual, față de ceea ce s-a impus, în mod prioritar, verificării jurisdicționale în recurs, legat de maniera de redactare a considerentelor deciziei atacate. Astfel, numai după deplina stabilire a situației de fapt, în cazul particular dedus judecății, analiză ce se va concretiza într-o motivare substanțială care să corespundă garanțiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă argumentelor esențiale ale părților litigante, se va putea aprecia asupra îndreptățirii reclamanților la despăgubiri morale, iar instanța de recurs va putea să cenzureze ea însăși modul de aplicare a dispozițiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunțate, evident, în ipoteza în care se va declanșa un asemenea control. Pentru aceste considerente, găsind fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 2521/2019 din 21 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, urmând a dispune, în temeiul prevederilor art. 496 și 497 din C. proc. civ., casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei pentru a fi rejudecată în apel.