ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 141/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul București, reclamanta SC M.B.C. SRL

Timișoara a solicitat obligarea pârâtului M.A.N. - U.M. X la plata sumei de

3.293.648, 37 lei, compusă din suma de 2.990.124,90 lei, reprezentând debit

restant (preț neachitat pentru produsele livrate în baza contractului de

furnizare din 31 martie 2006) și suma de 303.523,47 lei, reprezentând

penalități de întârziere calculate până la data de 13 noiembrie 2006 și în

continuare până la data achitării integrale a debitului.

La data de 23 ianuarie 2007, reclamanta a depus

o cerere de precizare și de modificare a cererii inițiale, arătând că renunță

parțial la primul capăt de cerere privind obligarea pârâtului la plata debitului

restant, ca urmare a plății efectuată de pârât la 21 decembrie 2006 și a

majorat cuantumul penalităților la suma de 473.960,58 lei, reprezentând

penalitățile datorate până la data de 21 decembrie 2006.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că,

în baza contractului de furnizare produse nr. 20/31 februarie 2006 și a actului

adițional din 12 iulie 2006 prin care s-a modificat graficul de livrare, a

livrat pârâtului până în luna august 2006 cantitatea de 76 tone din produsul

combustibil lichid pentru focare tip 2, fabricat de producătorul SC N.I. SRL,

folosit drept combustibil pentru centralele termice.

Reclamanta a susținut că pârâtul a refuzat în

mod nejustificat să achite contravaloarea produsului livrat în sumă de

2.990.124,90 lei, pentru care s-au întocmit 45 de facturi, iar prin adresa din

9 octombrie 2006 i-a notificat decizia de reziliere a contractului de

furnizare.

Prin sentința civilă nr. 12383 din 30

octombrie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a admis acțiunea

reclamantei astfel cum a fost precizată, a fost obligat pârâtul la plata sumei

de 473.960,58 lei, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data

de 21 decembrie 2006, data achitării debitului restant, s-a constatat că nu a

operat rezilierea contractului de furnizare de produse din 31 martie 2006 prin

manifestarea unilaterală de voință exprimată prin adresa din 9 octombrie 2006.

Prin aceeași sentință a fost respinsă ca

neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârât și a fost obligat

pârâtul la plata către reclamantă a taxei de timbru în sumă de 7.926,13 lei și

a onorariului de avocat în sumă de 7.926,13 lei și a onorariului de avocat în

sumă de 40.902,37 lei.

Prin Decizia nr. 278 din 11 iunie 2008 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a fost respins ca nefondat

apelul formulat de M.A.N. - U.M. X și a fost obligat apelantul să plătească

intimatei cheltuieli de judecată în sumă de 2000 lei.

Prin Decizia nr. 21 din 13 ianuarie 2009,

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat de

M.A.N. - U.M. X.

Prin Decizia nr. 2214 din 30 septembrie 2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admisă contestația în

anulare împotriva Deciziei nr. 21 din 13 ianuarie 2009, a fost anulată decizia atacată

și s-a acordat termen pentru rejudecarea recursului.

Prin Decizia civilă nr. 3278 din 9 decembrie

2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția comercială s-a admis recursul

declarat de pârâtul M.A.N. împotriva Deciziei nr. 278 din 7 noiembrie iunie

2008 a Curții de Apel București, au fost casate decizia atacat și sentința

primei instanțe, dispunându-se trimiterea cauzei spre competentă soluționare în

primă instanță la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința nr. 1161 din 16

februarie 2011, prin care a admis în parte acțiunea astfel cum a fost

formulată, precizată și completată de reclamantă, a constatat că nu a operat

rezilierea contractului de furnizare de produse din 31 martie 2006 prin

manifestarea de voință exprimată prin adresa din 9 octombrie 2006, respingând

în rest cererile reclamantei.

Prin Decizia nr. 2815 din 5 iunie 2012

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a fost admis recursul declarat de reclamantă împotriva

sentinței nr. 1161 din 16 februarie 2011, a fost casată această sentință și s-a

dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de recurs a apreciat că se impune

casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanța de rejudecare,

în temeiul art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., să administreze probele

apreciate ca necesare și utile pe aspectul penalităților solicitate, în

contextul plăților pretins a fi fost deja efectuate și a stabilirii naturii juridice

a acestora.

De asemenea, s-a considerat că se impune a fi

examinate de către instanța de rejudecare, ca apărări de fond și celelalte motive

de recurs și critici vizând neacordarea despăgubirilor reprezentând beneficiul

nerealizat în sumă de 1.258.066,8 lei.

În fond după casare, Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat

sentința civilă nr. 1318 din 12 aprilie 2013, prin care a respins ca rămasă

fără obiect cererea reclamantei privind plata penalităților de întârziere.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat

că, prin ordinul de plată din 17 ianuarie 2008, U.M. X București a achitat

reclamantei suma de 522.789,08 lei, compusă din 473.960,58 lei - penalități de

întârziere, 7.926,13 lei - taxa de timbru și 40.902,37 lei onorariu de avocat.

Având în vedere că pârâtul a făcut dovada

achitării penalităților pretinse de reclamantă, instanța de fond a constatat că

este lipsită de obiect pretenția din acțiune privind plata în continuare a acestor

penalități.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs

reclamanta SC M.B.C. SRL, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul

obligării M.A.N. la plata sumei de 1.258.068 lei, reprezentând contravaloarea

beneficiului nerealizat.

Recurenta a susținut că instanța de fond nu a

soluționat și cererea sa de acordare a despăgubirilor pentru beneficiul nerealizat

ca urmare a rezilierii unilaterale a contractului de furnizare de combustibil din

31 martie 2006, deși a dovedit că a îndeplinit toate condițiile din contract.

Recurenta a indicat și modul de calcul al

beneficiului nerealizat în raport cu marfa nelivrată, prețul de vânzare și

prețul de achiziție fără T.V.A.

Cererea recurentei s-a întemeiat pe clauza

din art. 19.4 al contractului de furnizare, conform căreia, partea lezată este îndreptățită

să pretindă părții în culpă daune - interese și, totodată, să ceară organelor în

drept sancționarea acesteia conform legii.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra

recursului

Examinând actele și lucrările dosarului, în

raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:

Prin sentința civilă nr. 1318 din 12 aprilie

2013, pronunțată în fond după casare, s-a constatat corect că a rămas fără

obiect cererea recurentei - reclamante față de plata efectuată de U.M. X

București prin ordinul de plată din 17 ianuarie 2008, achitându-se integral

penalitățile de întârziere în sumă de 473.960,58 lei, solicitate prin acțiunea

precizată la data de 23 ianuarie 2007.

Cu privire la cererea de acordare a beneficiului

nerealizat ca urmare a rezilierii contractului de furnizare din 31 martie 2006,

recurenta a criticat neîntemeiat hotărârea instanței de fond, constatându-se că

nu s-a dovedit rezilierea contractului respectiv, ca situație premisă pentru

acordarea de despăgubiri, dar nici îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1073

și următoarele C. civ. din 1864 pentru dreptul la despăgubiri, în caz de

neexecutare a obligațiilor de către debitor.

Recurenta nu a dovedit susținerea sa privind

rezilierea cu rea credință de către intimatul – pârât a contractului de

furnizare din 31 martie 2006 și a actelor adiționale încheiate de părți.

Recurenta nu a dovedit nici îndeplinirea

condițiilor legale și convenționale pentru obligarea intimatului - pârât la

plata de despăgubiri în sumă de 1.258.068 lei, cu titlul de beneficiu

nerealizat.

Pentru stabilirea judiciară a echivalentului

bănesc al prejudiciului se aplică principiile instituite prin art. 1084 - 1086 C.

civ. din 1864, în sensul că, prejudiciul trebuie să cuprindă pierderea efectiv

suferită și câștigul nerealizat, repararea privind numai prejudiciul previzibil

la momentul încheierii contractului, respectiv prejudiciul direct, în legătură

cauzală cu faptul care l-a generat.

Câștigul nerealizat (lucrum cessans) trebuie

să fie cert atât în ceea ce privește existența sa, cât și în ceea ce privește

posibilitatea de evaluare a acestuia, condiție care nu a fost realizată în

cauză prin simpla indicare de către recurenta - reclamantă a sumei pretinse - 1.258.068

lei și a unei modalități proprii de calcul, fără raportarea la elemente

obiective care să permită determinarea în concret a unor daune produse în

patrimoniul său.

De asemenea, nu au fost dovedite în cauză

celelalte condiții impuse de lege pentru a fi stabilită răspunderea juridică a

intimatului - pârât prin obligarea la plata daunelor solicitate: fapta ilicită,

legătura cauzală dintre faptă și prejudiciu și vinovăție.

Cum recurenta - reclamantă nu a dovedit că a suportat

printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție de către intimatul - pârât un alt

prejudiciu decât cel rezultat din întârzierea plăților și care a fost reparat

integral în condițiile stipulate la art. 19.2 din contract, prin achitarea cu

ordinul de plată din 17 ianuarie 2008 a penalităților de întârziere în sumă de

473.960,58 lei, se constată că nu există temei pentru admiterea cererii de

acordare a despăgubirilor pentru beneficiul nerealizat.

Față de considerentele expuse și care dovedesc

că nu se mai impune examinarea celorlalte circumstanțe de fapt, care au fost

reiterate în prezentul recurs fără o legătură directă cu argumentele reținute

în hotărârea atacată, Înalta Curte constată că nu se impune casarea sau

modificarea acestei hotărâri și pe cale de consecință, va respinge prezentul

recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC M.B.C. SRL

Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1318 din 12 aprilie 2013 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

ianuarie 2015.