ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1867/2016

Decizia nr. 1867/2016

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea introductivă adresată Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 16 iunie 2009, sub nr. x/3/2009, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâta CN B. SA solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta să plătească reclamantei următoarele sume:

- 253.693,33 lei (TVA inclus) reprezentând contravaloarea manoperei produselor executate din șina livrată de pârâtă în baza contractului nr. 9/131 din 01 iunie 2006 și a comenzilor ulterioare ale pârâtei, urmate de executarea acestora de către reclamantă;

- 458.448,56 lei (TVA inclus) reprezentând contravaloarea taxei de depozitare pentru materia prima - șină de cale ferată - și a produselor executate din șina de cale ferată și neridicate de pârâtă.

- cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu de avocat, precum și orice altă cheltuială efectuată cu ocazia acestui proces.

Prin Sentința nr. 650 din 28 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pe rolul căreia a fost înregistrată la data de 12 martie 2010, sub același număr de dosar.

Prin Sentința civilă nr. 3653 din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, invocată de reclamanta SC A. SA, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării conflictului de competență.

Prin Decizia nr. 3971 din 24 august 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentința civilă nr. 111 din 21 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta CN B. SA și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 253.693,33 lei (inclusiv TVA 19%), reprezentând contravaloare manoperă produse executate și suma de 220.105 lei (inclusiv TVA 19%), reprezentând cheltuieli de depozitare materie primă și produse executate aferente perioadei iulie 2007 - aprilie 2009.

Prin aceeași sentință, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 10.853 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin contractul de furnizare de produse nr. 9/131 din 01 iunie 2006, încheiat între pârâta CN B. SA, în calitate de achizitor, și reclamanta SC A. SA, în calitate de furnizor, pârâta s-a obligat să realizeze și să furnizeze reclamantei produsele prevăzute în Anexa 3 la contract (joante izolante lipite, cupoane de tranziție, jil-uri, șină recondiționată), la prețurile convenite prin Nota de negociere nr. 9/21 din 15 mai 2006, iar pârâta să achite prețul produselor livrate de reclamantă în termen de 30 de zile de la primirea facturii.

În executarea acestui contract pârâta a livrat reclamantei o parte din produse și a emis facturi fiscale neachitate de pârâtă și care formează obiectul Dosarului nr. x/3/2009.

Prima instanță a constatat că în afară de aceste produse, în baza comenzilor de la mai multe regionale ale pârâtei, reclamanta a primit de la acestea, în perioada 2006 - 01 iunie 2007, mai multe cantități de materie primă, în vederea realizării de produse finite. O parte din această materie primă a fost folosită de către reclamantă pentru realizarea de produse finite (joante izolante lipite, cupoane de tranziție, jil-uri, șină recondiționată), iar o altă parte a rămas netransformată în custodia reclamantei. Având în vedere că existau întârzieri din partea pârâtei privind plata facturilor emise anterior în derularea contractului de furnizare de produse nr. 9/131 din 01 iunie 2006, precum și faptul că nu s-a mai încheiat între părți un nou contract care să vizeze perioada 2007, reclamanta nu a mai livrat produsele realizate către regionalele pârâtei de la care a primit comenzi, iar ulterior a solicitat pârâtei să ridice atât produsele cât și materia primă, însă condiționat de plata manoperei și a unei taxe de depozitare, reprezentată de cheltuielile făcute de reclamantă cu depozitarea acestor produse.

Astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de expert C., contravaloarea manoperei de executare a produselor finite înregistrate pe stoc de către reclamantă este de 253.693,33 lei (inclusiv TVA 19%).

Având în vedere că între părți exista încheiat contractul de furnizare de produse nr. 9/131 din 01 iunie 2006, că anterior au mai existat astfel de contracte de furnizare încheiate între părți, precum și faptul că reclamanta a realizat produsele respective în baza unor comenzi din partea unor regionale ale pârâtei și în urma predării materiei prime de către acestea, instanța de fond a apreciat că între părți a existat un raport contractual în baza căruia reclamanta s-a obligat să realizeze produsele comandate de pârâtă iar pârâta s-a obligat să plătească prețul manoperei realizată de reclamantă, în aceleași condiții ca cele din contractele de furnizare anterioare.

Prin urmare, în temeiul raportului contractual dintre părți, care, potrivit art. 969 din vechiul C. civ., are putere de lege între părțile contractante, pârâtei îi revine obligația de a achita contravaloarea manoperei prestată de reclamantă pentru realizarea produselor comandate de pârâtă.

Față de susținerile pârâtei, care a invocat în apărare faptul că reclamanta nu a emis facturi pentru sumele solicitate, prima instanță a reținut că dovada unei obligații contractuale se poate face și cu alte înscrisuri, nu numai cu facturi acceptate de pârât. De altfel, art. 46 C. com., invocat de pârâtă, nu prevede că obligațiile comerciale se probează doar cu facturi, ci doar reglementează puterea probatorie a facturii.

Apărările pârâtei potrivit cărora nu au fost respectate dispozițiile cuprinse în clauza contractuală de la pct. 10, referitoare la livrare și documentele care însoțesc produsele, au fost apreciate de către instanța de primă jurisdicție ca fiind neîntemeiate, întrucât în cazul produselor ce formează obiectul cauzei de față, nu s-a mai ajuns la livrarea produselor din culpa pârâtei care nu a achitat facturile anterioare emise de pârâtă.

Astfel, în condițiile în care pârâta este partea culpabilă de neexecutarea obligațiilor contractuale, curtea de apel a apreciat că aceasta trebuie să răspundă pentru daunele produse reclamantei prin neexecutarea contractului, în condițiile art. 998 - 999 din vechiul C. civ., care se aplică în completarea dispozițiilor legale din materia răspunderii contractuale, astfel că, pârâtei îi revine obligația nu numai de a plăti contravaloarea manoperei pentru produsele realizate de reclamantă, dar și de a plăti reclamantei cheltuielile pe care aceasta le-a efectuat pentru depozitarea atât a produselor finite realizate cât și a materiei prime predată.

În ceea ce privește cuantumul acestor cheltuieli de depozitare, instanța de fond, pe baza concluziilor raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat de expert D., a reținut că acestea au fost în cuantum de 184.962,13 lei fără TVA (220.105 lei inclusiv TVA 19%), reprezentate de cheltuieli cu serviciile de pază și cheltuieli cu consumul de energie electrică, cheltuieli efectuate în perioada iulie 2007 - aprilie 2009.

Prima instanță a mai reținut că, deși reclamanta nu a ținut o evidență care să se refere exclusiv la cheltuielile făcute cu depozitarea produselor ce formează obiectul cauzei de față, ci cheltuielile cu serviciile de pază și consumul de energie electrică au fost realizate și pentru alte activități ale pârâtei, totuși din actele dosarului și din cele reținute de expertul D., rezultă că unele din aceste cheltuieli au fost determinate de necesitatea depozitării produselor ce trebuiau ridicate de pârâtă. De asemenea, expertul a prezentat într-o manieră clară și logică, modalitatea în care a stabilit cheltuielile în discuție, a depus înscrisurile ce au stat la baza evaluării, iar, pârâta, deși a contestat această evaluare, nu a prezentat un alt calcul al respectivelor cheltuieli și nici aspecte concrete pentru care calculul expertului ar fi greșit.

Cu privire la apărarea pârâtei în sensul că depozitarea produselor respective s-a făcut pe terenuri proprietatea sa, instanța de fond a reținut că pârâta nu a prezentat vreun înscris din care să rezulte obligația reclamantei de a achita vreo sumă de bani pentru folosința terenurilor și nici nu a formulat cerere reconvențională în cauză, prin care să pretindă vreo astfel de contravaloare a lipsei de folosință a terenurilor.

În ceea ce privește cuantumul TVA-ului din sumele solicitate de reclamantă, curtea de apel a reținut că acesta este de 19 %, având în vedere cota de TVA aplicabilă în perioada realizării operațiunilor ce formează obiectul cauzei.

Față de cele arătate mai sus, prima instanță a admis, în parte, acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să plătească acesteia suma de 253.693,33 lei (inclusiv TVA 19%), reprezentând contravaloare manoperă produse executate și suma de 220.105 lei (inclusiv TVA 19%), reprezentând cheltuieli de depozitare materie primă și produse executate aferente perioadei iulie 2007 - aprilie 2009.

În baza art. 274 alin. (1) și art. 276 C. proc. civ., a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.853 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, compusă din suma de 8853 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, calculată în raport de pretențiile admise și suma de 2.000 lei onorariu de expertiză.

Împotriva Sentinței civile nr. 111 din 21 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen legal, pârâta CN B. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul declarat de pârâtă s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 teza a II-a și art. 304

1

C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată, în esență, pentru următoarele motive:

Deși prima instanță a reținut că prin contractul de furnizare de produse nr. 9/131 din 01 iunie 2006, reclamanta s-a obligat să realizeze și să furnizeze companiei produsele ce fac obiectul contractului iar pârâta să achite prețul produselor livrate de către reclamantă, în termen de 30 de zile de la primirea facturii, nu a constatat faptul că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile de livrare a produselor și de comunicare a facturilor fiscale către pârâtă.

Contractul de furnizare de produse nr. 9/131 din 01 iunie 2006 a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2009*, soluționat irevocabil prin Decizia nr. 4523 din 26 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a dispus admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.

În considerentele deciziei menționate s-a reținut că "(...) niciodată pârâta nu a refuzat plata facturilor pentru produsele livrate la prețurile stabilite în contractele și în notele de negociere, ci s-a refuzat numai plata facturilor prin care s-a facturat către pârâtă separat contravaloarea șinei folosite pentru confecționarea produselor și despre care reclamanta susține că i-ar aparține (...)."

Din prevederile art. 2 din contractul de furnizare de produse nr. 9/131 din 01 iunie 2006, rezultă, în mod evident, faptul că livrarea produselor, constituie atât o condiție, cât și o obligație, pentru reclamantă.

Prin sentința pronunțată, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 10.1 din contract, care prevăd expres că furnizorul va livra produsele însoțite de declarațiile de conformitate, în condiția de livrare FCA București, linia industrială SC A. SA Complex Bucureștii Noi.

Față de prevederile art. 10.2, art. 10.3 (2), art. 10.4 și art. 10.5 din contract, reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale în sensul că, deși pretinde executarea produselor în temeiul contractului nr. 9/131 din 01 iunie 2006 și a comenzilor ulterioare, nu face dovada livrării acestora către pârâtă și nici nu a emis facturi fiscale pentru suma de 253.693,33 lei, reprezentând contravaloarea manoperei produselor executate.

Din adresele depuse la dosarul cauzei (adresele nr. x din 15 noiembrie 2007; nr. x1 din 15 noiembrie 2007, nr. x2 din 16 noiembrie 2007, etc.) rezultă faptul că reclamanta condiționează, în mod greșit, livrarea produselor, de plata contravalorii manoperei pentru executarea produselor respective și a taxelor de depozitare.

Creanța pretinsă de reclamantă cu titlu de contravaloare manoperă produse executate și neachitate, nu este certă, lichidă și exigibilă, înscrisurile existente la dosar nefăcând dovada îndeplinirii obligațiilor comerciale de către reclamantă.

Creanța pretinsă nu constituie o creanță lichidă, în sensul dispozițiilor art. 379 alin. (4) C. proc. civ., întrucât cuantumul acesteia nu a fost determinat sau determinabil prin contractul încheiat între părți și nici nu rezultă din alte acte emanate sau recunoscute de către debitor.

Intimata-reclamanta nu a emis facturi fiscale pentru suma de 253.693,33 lei, reprezentând contravaloarea manoperei produselor executate, obligația reclamantei de a emite facturi fiscale pentru produsele realizate în temeiul contractului de furnizare de produse nr. 9/131 din 01 iunie 2006 și de a comunica factura fiscală pârâtei, fiind prevăzută în mod expres la art. 12.1 din contract.

Sentința primei instanțe este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 46 C. com., potrivit cărora, obligațiile comerciale se probează cu facturi acceptate - expres sau tacit, acestea făcând proba împotriva debitorului, atât sub aspectul prestației, cât și al prețului.

Reclamanta nu a probat existența cumulativă a condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, nu a prezentat fapta ilicita săvârșită de către pârâtă pentru a solicita plata pretențiilor cu titlu de taxă de depozitare și nu a dovedit în ce constă prejudiciul pretins pentru a fi despăgubită.

CN B. SA nu are de efectuat nicio plată către reclamantă cu titlu de tarif de depozitare, deoarece potrivit art. 1092 C. civ., orice plată presupune o datorie ori pârâta nu și-a asumat prin contract sau convenție această obligație, iar creanța pretinsă de reclamantă cu titlu de taxă de depozitare, nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 379 C. proc. civ.

Astfel, taxa de depozitare a fost stabilită în mod unilateral de către reclamantă, neexistând temei legal pentru plata acesteia.

De asemenea, taxa de depozitare pretinsă de reclamantă este nejustificată și prin urmare, nedatorată, având în vedere că materia primă - șina de cale ferată, este depozitată pe terenul proprietatea pârâtei și nu prezintă relevanță faptul că această societate nu a formulat în cauză cerere reconvențională, prin care să solicite despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului.

Intimata-reclamantă nu a formulat în cauză întâmpinare, depunând la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică, cu obligarea recurentei-pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 16.539,12 lei.

Prin notele scrise depuse la dosar la data de 23 mai 2016, intimata-reclamantă a formulat precizări cu aspectele învederate de către instanța de recurs la termenul de judecată din 2 martie 2016.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivul de recurs formulat și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat recursul declarat de pârâtă.

Criticile formulate de pârâtă subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt întemeiate, soluția instanței de fond fiind dată cu aplicarea greșită a legii la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Obiectul acțiunii deduse judecății în primă instanță, astfel cum a fost precizată ulterior pe parcursul procesului, îl reprezintă obligarea pârâtei CN B. SA la plata către reclamanta SC A. SA a sumei de 253.693,33 lei (TVA inclusă) cu titlu de contravaloare a manoperei produselor executate (realizare joante din șină de cale ferată), în temeiul contractului de furnizare de produse nr. 9/131 din 01 iunie 2006 și a comenzilor ulterioare ale pârâtei, precum și la plata sumei de 458.448,56 lei (TVA inclusă) cu titlu de taxă de depozitare a materiei prime livrate de pârâtă (șină de cale ferată) și a produselor executate de reclamantă și neridicate de către pârâtă.

Reclamanta a susținut că obligația pârâtei de achitare a sumelor menționate își are izvorul în contractul de furnizare de produse nr. 9/131 din 01 iunie 2006, încheiat între acesta, în calitate de furnizor și pârâtă în calitate de achizitor, în baza căruia societatea reclamantă a executat produsele prevăzute în Anexa 3 la contract, iar pârâta trebuia să achite prețurile convenite prin Nota de negociere nr. 9/21 din 15 iunie 2006.

Intimata-reclamantă a mai învederat că prin adresa nr. x3 din septembrie 2006, i-a fost înaintată de către pârâtă Anexa 3 la contractul nr. 9/131 din 01 iunie 2006, reanalizată (Dosarul nr. x/3/2009 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială), prin care au fost modificate cantitățile produselor, conform necesităților și livrărilor efectuate, precizând că raportat la această adresă de suplimentare/diminuare a cantităților de produse inițial contractante, a făcut referirea din acțiunea introductivă la "comenzi ulterioare".

Înalta Curte reține că potrivit art. 2.1 din contractul de furnizare de produse nr. 9/131 din 01 iunie 2006, invocat de către reclamantă drept temei al pretențiilor deduse judecății cu titlu de manoperă a produselor executate, "Furnizorul se obligă să realizeze și să furnizeze produsele prevăzute în Anexa 3, în perioada convenită și în conformitate cu obligațiile asumate prin prezentul contract.", iar conform art. 12.1 din contract, plățile se vor efectua de către achizitor în termen de maxim 30 de zile de la primirea facturii, pe baza facturii fiscale pentru lotul livrat, a procesului-verbal de recepție calitativă a lotului livrat și a copiilor documentelor însoțitoare precizate la art. 10.3 (2).

Art. 10.1 din contract prevede că "Furnizorul va livra produsele însoțite de declarațiile de conformitate, în condiția de livrare FCA București, linia industrială SC A. SA Complex Bucureștii Noi.", iar potrivit art. 10.2 din contract, obligația furnizorului de a livra produsele, cu respectarea termenelor din graficul de livrare (Anexa 4), este considerată onorată atunci când furnizorul a livrat produsele la destinația finală indicată de achizitor și atunci când furnizorul a pus produsele la dispoziția transportatorului desemnat de către achizitor.

De asemenea, conform art. 10.3 alin. (2) din contract, furnizorul va transmite achizitorului documentele care însoțesc produsele, respectiv: factura fiscală, avizul de expediție sau copia scrisorii de trăsură, proces-verbal de inspecție întocmit la recepția calitativă, realizat conform art. 8.5 (dacă recepția s-a efectuat la sediul furnizorului), declarație de conformitate și certificat de conformitate.

În conformitate cu prevederile contractuale redate anterior, pentru a solicita obligarea pârâtei la plata contravalorii manoperei produselor executate în temeiul contractului nr. 9/131 din 01 iunie 2006 și a comenzilor ulterioare, reclamanta avea obligația de a face dovada livrării produselor către pârâtă și de a emite facturi fiscale pentru suma de 253.693,33 lei, obligații contractuale a căror îndeplinire nu a fost probată în cauză.

În mod greșit instanța de fond a reținut că în executarea contractului menționat, reclamanta a livrat pârâtei o parte din produse și a emis facturi fiscale neachitate de pârâtă, care formează obiectul Dosarului nr. x/3/2009.

Instanța de control judiciar constată că prin Sentința civilă nr. 1632 din 20 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/3/2009*, a fost admisă acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta CN B. SA și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 1.725.086 lei, reprezentând debit principal și TVA, și 1.725.086 lei, reprezentând penalități de întârziere aferente, precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 64.263 lei.

Împotriva sentinței civile menționate a declarat recurs pârâta CN B. SA și prin Decizia nr. 4523 din 26 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul și a fost modificată hotărârea atacată, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut că între părți au fost încheiate mai multe contracte de prestări servicii și de furnizare de produse, inclusiv, contractul de furnizare de produse nr. 9/131 din 01 iunie 2006, aceste contracte și notele de negociere aferente prevăzând faptul că produsele vor fi executate de către reclamantă, cu condiția ca șina să fie asigurată de către pârâtă.

Instanța de recurs a constatat că "produsele care au fost realizate în baza acestor contracte au fost livrate către pârâtă fiind întocmite facturi fiscale" și că "nu se contestă faptul că ar fi fost plătită contravaloarea produselor dar s-a refuzat de către CN B. SA plata contravalorii șinei din care au fost confecționate aceste produse, ce a fost facturată separat în anul 2006, prin facturile ce fac obiectul prezentei cauze."

De asemenea, în considerentele deciziei s-au reținut următoarele: "/(...)/niciodată pârâta nu a refuzat plata facturilor pentru produsele livrate la prețurile stabilite în contractele și în notele de negociere, ci s-a refuzat numai plata facturilor prin care s-a facturat către pârâtă separat contravaloarea șinei folosite pentru confecționarea produselor și despre care reclamanta susține că i-ar aparține.

Este adevărat, deci, că produsele livrate au fost recepționate de către sucursalele teritoriale ale pârâtei, chiar a fost și plătită contravaloarea acestor produse, dar au existat refuzuri de plată a facturilor ce formează obiectul prezentei cauze tocmai pentru lipsa unor prevederi contractuale sau a notelor de negociere care să oblige la plata șinei folosite în lipsa unor comenzi din partea pârâtei pentru confecționarea produselor din șină, proprietatea reclamantei."

Prin urmare, în raport de obiectul acțiunii dedus judecății în Dosarul nr. x/3/2009*, și anume, obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând contravaloarea materiei prime - șină de cale ferată proprietatea reclamantei, încorporată în produse finite, joante izolante lipite și cupoane de tranziție, precum și penalități de întârziere aferente, în temeiul contractelor încheiate de părți, inclusiv a contractului de furnizare de produse nr. 9/131 din 01 iunie 2006, în considerentele Deciziei nr. 4523 din 26 noiembrie 2014 s-a reținut că, în derularea acestor contracte, reclamanta a emis facturi fiscale atât pentru produsele livrate (joante izolante lipite și cupoane de tranziție), cât și pentru șina încorporată în aceste produse, iar facturile fiscale reprezentând contravaloarea produselor, mai puțin cele reprezentând contravaloarea șinei de cale ferată folosite pentru confecționarea produselor, au fost achitate în întregime de către pârâtă.

Această statuare a instanței de recurs în legătură cu îndeplinirea de către CN B. SA a obligației de plată a facturilor fiscale emise de reclamantă, reprezentând contravaloarea produselor livrate în temeiul contractului de furnizare de produse nr. 9/131 din 01 iunie 2006, mai puțin șină încorporată, este rezultatul dezbaterilor și al verificării jurisdicționale realizate într-o judecată anterioară, neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției de lucru judecat, care a intervenit în prezenta cauză și care presupune ca o chestiune litigioasă care are legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior într-un alt proces, să nu fie contrazisă într-o judecată ulterioară.

În condițiile arătate, instanța de control judiciar apreciază neîntemeiată și aprecierea primei instanțe potrivit căreia reclamanta nu a mai livrat produsele către regionalele pârâtei de la care a primit comenzi, datorită existenței unor întârzieri din partea pârâtei în ceea ce privește plata facturilor emise anterior în derularea contractului de furnizare de produse nr. 9/131 din 01 iunie 2006, precum și a faptului că nu s-a mai încheiat între părți un nou contract care să vizeze perioada 2007.

În acest sens, se constată că intimata-reclamantă nu a indicat facturile fiscale emise anterior în derularea contractului de furnizare de produse, în privința cărora recurenta-pârâtă a întârziat plata și de altfel, pretinsa întârziere de către aceasta din urmă a plății, nu justifică emiterea facturilor fiscale pentru pretențiile deduse judecății în prezenta cauză.

În ceea ce privește pretențiile solicitate de reclamantă, întemeiate pe comenzile ulterioare emise de către pârâtă, Înalta Curte constată că, potrivit Notei de negociere nr. 9/21 din 15 mai 2006 (Dosarul nr. x/3/2009 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială), contractul nr. 9/131 din 01 iunie 2006 a fost încheiat la data de 01 iunie 2006 și se aplică pe perioada 31 mai 2006 - 31 mai 2007, conform art. 3.1 din contract, iar durata acestuia nu a fost prelungită sau supusă unor modificări prin acordul scris al părților sau prin act adițional, potrivit art. 3.2 din contract.

Afirmațiile intimatei-reclamante potrivit cărora au fost emise de către recurenta-pârâtă comenzi ulterioare de suplimentare/diminuare a cantităților de produse inițial contractate, în funcție de necesitățile acesteia, potrivit adresei nr. x3 din septembrie 2006 emisă de pârâtă, sunt neîntemeiate.

În cuprinsul adresei nr. x3/2006, încheiată în luna septembrie 2006, potrivit mențiunii înserate la finalul acesteia (Dosarul nr. x/3/2009 al Tribunalului București), se arată că, urmare a depășirii cantităților de JIL-uri livrate la unele Sucursale Regionale, se înaintează reclamantei Anexa 3 din contractul de furnizare de produse nr. 9/131 din 01 iunie 2006, reanalizată, conform necesităților și livrărilor efectuate.

Prin aceeași adresă, pârâta face cunoscut faptul că eventualele depășiri de cantități (față de anexa reanalizată) la unele tipuri de jil-uri de la Sucursalele Regionale se pot compensa cu alte tipuri de jil-uri ori cupoane de tranziție în cadrul aceleiași Regionale sau chiar în cadrul aceluiași contract, deoarece valoarea contractului este încheiată pe total produse furnizate și servicii prestate (recondiționat șină, încărcat șină recondiționată, montat aparate de cale, etc.), conform contractului nr. 9/131 din 01 iunie 2006.

Atașat adresei menționate, la Dosarul nr. x/3/2009 al Tribunalului București, este depusă Anexa 4 la contract, reprezentând graficul de livrare a produselor pe trimestrele II, III și IV ale anului 2006.

Contrar susținerilor intimatei-reclamante, din analiza acestor înscrisuri nu rezultă existența unui acord de voință al părților contractante pentru suplimentarea/diminuarea cantităților de produse contractate inițial, conform clauzelor contractuale, iar depășirea cantităților de joante izolante lipite livrate la unele Sucursale Regionale și actualizarea Anexei 3 la contract, aspecte la care face referire pârâta în conținutul adresei nr. x3/2006, nu fac dovada emiterii de către aceasta a unor comenzi ulterioare contractului nr. 9/131 din 01 iunie 2006.

În aceste condiții, împrejurarea că a fost depășită cantitatea de produse livrate, prevăzută expres în contractul de furnizare de produse nr. 9/131 din 01 iunie 2006, fără a fi emise de către recurenta-pârâtă comenzi în acest sens, nu poate fi reținută drept temei al obligării acesteia din urmă la plata contravalorii produselor respective.

Un argument suplimentar în formularea acestei concluzii derivă din aplicarea dispozițiilor art. 2.3 din contract, care prevăd în mod expres condiția de livrare a produselor executate în sarcina furnizorului, părțile semnatare ale contractului de furnizare de produse condiționând obligația de plată a produselor executate de condiția livrării către pârâtă, potrivit art. 10 din contract.

În legătură cu acest aspect, se reține că în cauză, intimata-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii obligației contractuale asumate referitoare la livrarea produselor executate către recurenta-pârâtă la destinația finală indicată de către aceasta și respectiv, a punerii produselor la dispoziția transportatorului, conform art. 10.2 din contract, constatându-se că înscrisurile existente la dosar fac dovada relațiilor comerciale derulate între părțile contractante, fără însă a proba îndeplinirea de către aceasta a obligației de livrare a produselor, potrivit clauzelor contractuale.

De asemenea, în acord cu susținerile recurentei-pârâte, se constată că intimata-reclamantă nu a emis facturi fiscale pentru suma solicitată cu titlu de contravaloare a manoperei produselor executate, obligație stipulată în mod expres la art. 12.1 din contractul încheiat de părți, care prevede că pe baza acestor facturi fiscale și a procesului-verbal de recepție calitativă urmează a se efectua plățile.

La dosarul cauzei nu au fost depuse nici documentele care însoțesc produsele respective, și pe care furnizorul trebuie să le transmită achizitorului, respectiv, aviz de expediție sau copia scrisorii de trăsură, proces-verbal de inspecție întocmit la recepția calitativă, declarație de conformitate și certificat de conformitate, documente prevăzute de art. 10.3 (2) din contract.

Mai mult, din înscrisurile existente la dosar nu rezultă cantitățile de produse executate de către intimata-reclamantă și nici prețul convenit de părți în temeiul contractului de furnizare de produse și al notei de negociere aferente, elemente de fapt esențiale în susținerea pretențiilor deduse judecății și care trebuiau dovedite de către intimată, conform dispozițiilor art. 1169 C. civ.

Susținerile intimatei-reclamante potrivit cărora pretențiile reprezentând manopera, sunt aferente executării bunurilor în perioada contractuală, regăsindu-se în gestiunea societății la sfârșitul anului 2007, nu pot fi primite.

Din analiza înscrisurilor existente la dosarul cauzei, reprezentând notificări și adrese emise de reclamantă către Sucursalele Regionale B. (Dosarul nr. x/3/2009 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială), nu rezultă cu certitudine că produsele ce fac obiectul pretențiilor deduse judecății au fost executate în temeiul contractului de furnizare de produse nr. 9/131 din 01 iunie 2006.

Cu titlu exemplificativ în acest sens, sunt de menționat: adresa nr. x4 din 24 octombrie 2008 emisă către CN B. SA București, potrivit căreia această sucursală datorează reclamantei contravaloarea șinei, proprietatea acesteia, încorporată în joante izolante lipite și cupoane de tranziție livrate în perioada 2004 - 2006, pentru care au fost emise facturi la 22 decembrie 2006 și 06 decembrie 2007; adresa nr. x5 din 25 februarie 2009 emisă către CN B. SA RCF București, din care rezultă că reclamanta solicită acestei sucursale îndeplinirea obligațiilor asumate cu privire la plata contravalorii șinei, proprietatea reclamantei, încorporată de-a lungul anilor în produse livrate RCF București și plata contravalorii produselor executate din șina RCF București, trimisă spre prelucrare reclamantei în baza contractelor de execuție produse încheiate în anul 2001; adresa nr. x6 din 25 februarie 2009 emisă către B. Regionala Brașov, din care reiese că operațiunea de recondiționare șină s-a efectuat în anul 2004, în temeiul contractului nr. 9/16 din 10 iunie 2004 și a Notei de negociere nr. 9/1/794.

Înalta Curte nu împărtășește nici dezlegarea dată de instanța de fond capătului de cerere având ca obiect plata sumei de 458.448,56 lei (TVA inclusă), cu titlu de taxă de depozitare a materiei prime livrate de pârâtă (șină de cale ferată) și a produselor executate de reclamantă și neridicate de către pârâtă.

În raport de obiectul capătului de cerere analizat și față de dispozițiile art. 998 C. civ., invocate de către intimata-reclamantă în susținerea pretențiilor solicitate cu titlu de taxă de depozitare, pentru perioada 2007 - 2009, se constată că materialul probator administrat în cauză nu relevă existența cumulativă a condițiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Astfel, în speță, nu s-a făcut dovada existenței faptei ilicite săvârșite de către recurenta-pârâtă, respectiv a faptului că, deși aceasta a fost somată de către reclamantă să ridice, în conformitate cu prevederile art. 2.3 teza finală coroborate cu art. 10.3 din contract, atât produsele executate, cât și materia primă livrată, rămasă în custodia reclamantei după executarea produselor contractante, pârâta a refuzat ridicarea acestora.

Contrar susținerilor formulate de intimata-reclamantă, din înscrisurile existente la dosarul cauzei rezultă că la data de 28 octombrie 2008, Sucursala Regională B. București urma să pună dispoziție trenul E. pentru ridicarea șinei de cale ferată din baza aparținând societății reclamante dar aceasta din urmă a refuzat livrarea șinei, motivat de faptul că respectiva sucursală datorează contravaloarea șinei încorporată în produsele livrate de reclamantă în perioada 2004 - 2006 (adresa nr. x4 din 24 octombrie 2008, emisă de reclamantă, depusă la Dosarul nr. x/3/2009 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială).

Prin urmare, se reține că recurenta-pârâtă a solicitat intimatei-reclamante restituirea șinei de cale ferată lăsată în custodie, dar aceasta din urmă a refuzat livrarea, impunând condiții pentru ridicarea de către pârâtă a materiei prime, context în care, nefiind dovedită în cauză fapta culpabilă a recurentei-pârâte, nu se mai impune analizarea celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale.

Distinct de argumentele prezentate, instanța de control judiciar constată că în cuprinsul contractului de furnizare de produse nr. 9/16 din 10 iunie 2004, nu este stipulată o clauză cu privire la taxa de depozitare iar din înscrisurile existente la dosar rezultă că șina de cale ferată a fost predată de către sucursalele pârâtei în custodia reclamantei în baza unor procese-verbale de custodie, care nu prevăd stabilirea unei taxe de depozitare.

În aceste condiții, șina de cale ferată aflată în custodia intimatei-reclamante urma să fie păzită alături de celelalte utilaje și produse existente în incinta unităților aparținând reclamantei, și nu se justifică asigurarea unor condiții speciale de pază și iluminat care să îndreptățească reclamanta la achitarea cheltuielilor efectuate în acest scop.

În contextul arătat, apare ca neîntemeiată aprecierea primei instanțe, care omologând concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul tehnic contabil D., a constatat că reclamanta a efectuat cheltuieli cu serviciile de pază și cu consumul de energie electrică, determinate de necesitatea depozitării produselor ce trebuiau ridicate de pârâtă.

Pentru considerentele expuse, reținând incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâta CN B. SA și va modifica în tot sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, ca neîntemeiată.

În temeiul prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța de control judiciar va obliga intimata la plata către recurentă a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, în sumă de 3.967 lei, constând în taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta CN B. SA împotriva Sentinței civile nr. 111 din 21 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în tot sentința civilă atacată, în sensul că respinge acțiunea reclamantei SC A. SA, ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă la plata sumei de 3.967 lei către recurenta-pârâtă, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2016.

Procesat de GGC - CT