ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3971/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3971/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC ”L.S.L.C.F.

Sudarec” SA București a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională de Căi

Ferate C.F.R. SA solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să

dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:

- 253.693,33 RON (TVA

inclus) reprezentând contravaloarea manoperei produselor executate din șina

livrată de pârâtă în baza contractului 9/131 din 1 iunie 2006 și a comenzilor

ulterioare ale pârâtei, urmate de executarea acestora de către reclamantă;

- 458.448,56 RON (TVA

inclus) reprezentând contravaloarea taxei de depozitare pentru materia primă -

șină de cale ferată - și a produselor executate din șină de cale ferată și

neridicate de pârâtă.

Prin întâmpinare,

pârâta a solicitat, în principal, respingerea acțiunii ca neîntemeiată și, în

subsidiar, ca nedovedită.

La termenul de

judecată din 28 ianuarie 2010, tribunalul a invocat din oficiu excepția

necompetenței materiale, ocazie cu care reprezentatul reclamantei a considerat

că este vorba despre o cauză comercială, iar pârâta prin avocat a solicitat

declinarea judecării acțiunii la instanța de contencios administrativ.

Prin Sentința

comercială nr. 650 din 28 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a reținut faptul că pretențiile invocate de

reclamantă, privind executarea directă sau indirectă a unor obligații, izvorăsc

din contractul de furnizare produse nr. 9/131 din 1 iunie 2006, care îmbracă

forma juridică a unui contract de achiziții publice, conform art. 3 lit. f), 5

și 8 din O.U.G. nr. 34/2006, aspect ce rezultă din denumirea și calitățile

părților utilizate în contract și recunoscut de pârâtă.

În plus, același

magistrat a avut în vedere prevederile art. 286 (1) din O.U.G. nr. 34/2006,

astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 70/2009, dar și împrejurarea că

pe raza Curții de Apel București se află sediul ambelor părți, care au încheiat

un contract privind lucrări aferente infrastructurii de transport pe căile

ferate, aflate în obiectul de activitate al autorității contractante.

La termenul de

judecată din 29 septembrie 2010, reclamanta a invocat excepția necompetenței

materiale a Curții de Apel București, excepție cu care pârâta nu a fost de

acord.

Prin Sentința nr.

3653 din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și

a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, secția comercială, a constatat ivit conflict negativ de competență

și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării conflictului

negativ de competență.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, Curtea a constatat faptul că, în baza unei negocieri de

natură comercială intervenite între cele două părți, a fost încheiat contractul

în cauză.

Ulterior

neîndeplinirii obligației asumate de pârâtă, reclamanta a procedat la

concilierea soluționării diferendelor litigioase ivite între părți, în forma și

condițiile convenite prin contract cu respectarea regimului comercial.

În opinia curții,

natura contractului este străină regimului juridic privind achizițiile publice,

astfel cum sunt definite prin O.U.G. nr. 34/2006 cu modificările și completările

ulterioare.

Așadar, nu sunt

incidente în speță dispozițiile art. 1 alin. (1) cu raportare la art. 2 alin.

(1) lit. c) și m) din Legea nr. 554/2004.

În concluzie, prima

instanță consideră că nu ne aflăm în fața unui contract administrativ, de

natură să satisfacă un interes public, ce ar atrage competența instanțelor de

contencios administrativ.

În baza art. 20 pct.

2 și art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că prezentul conflict negativ de competență s-a declanșat între

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, și Curtea de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Pentru corecta

rezolvare a incidentului procesual ivit în cursul soluționării procesului nu

trebuie ignorat obiectul litigiului de față.

În acest sens,

trebuie remarcat faptul că cele 2 instanțe individualizate anterior au fost

sesizate cu o cerere, care are ca obiect obligarea pârâtei Compania Națională

de Căi Ferate C.F.R. SA la plata unor sume de bani (care reprezintă: 1)

contravaloarea manoperei produselor executate din șina livrată de această parte

reclamantei ”L.S.L.C.F. Sudarec” SA, în baza unui contract și a comenzilor

ulterioare ale pârâtei; 2) contravaloarea taxei de depozitare pentru materia

primă - șine de cale ferată - și a produselor executate din șina de cale ferată

și neridicate de pârâtă).

Din conținutul

contractului nr. 9/131 din 1 iunie 2006, rezultă că este vorba de furnizarea de

produse care deservesc linia de cale ferată.

Or, din chiar

preambulul actului indicat anterior, reiese faptul că pârâta a fost înființată

prin H.G. nr. 581/1998.

Într-adevăr, acest

act administrativ a fost publicat în M. Of., Partea I, nr. 349/15 septembrie

1998 și a privit înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate C.F.R. SA prin

reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din aceeași reglementare, C.F.R. este persoană juridică română, care se

organizează și funcționează în conformitate cu legislația în vigoare și cu

statutul prevăzut în anexa nr. 1, care face parte integrantă din H.G. nr.

581/1998.

De asemenea, art. 3

alin. (1) din același act normativ menționează că C.F.R. deține, în concesiune

sau în proprietate, bunuri imobile și mobile, după caz.

În egală măsură,

alin. (2) al articolului mai sus indicat amintește și infrastructura feroviară

publică, ale cărei elemente concrete sunt prevăzute în anexa nr. 2, care face

parte integrantă din H.G. nr. 581/1998.

În acest context, mai

trebuie indicat art. 5 din actul aflat în discuție, în temeiul căruia C.F.R. va

urmări, potrivit obiectului său de activitate, realizarea activității de

ansamblu a transportului feroviar public intern și internațional, în

conformitate cu cerințele siguranței circulației și ale tehnologiilor specifice

de transport.

În plus, art. 6 arată

că C.F.R. desfășoară activități de interes public național în scopul realizării

transportului feroviar public și al satisfacerii nevoilor de apărare a țării,

invocând și obiectul principal de activitate.

Pe de altă parte,

art. 7 din aceeași hotărâre susține următoarele: „C.F.R. asigură funcționarea

infrastructurii feroviare publice prin: (...) b) asigurarea stării de

funcționare a liniilor instalațiilor și a celorlalte elemente ale

infrastructurii feroviare la parametrii stabiliți”.

Din cele expuse

anterior, rezultă faptul că acea convenție vizează furnizarea unor produse,

care deservesc linia de cale ferată - parte componentă a infrastructurii

feroviare publice.

În cauza de față,

Înalta Curte constată că litigiul dedus judecății este de contencios

administrativ, iar nu comercial.

În alți termeni,

convenția invocată de reclamantă drept bază a pretențiilor sale concrete din

acțiune este un contract administrativ, după cum se va demonstra în continuare.

Un prim argument în

sprijinul acestei afirmații este reprezentat de legislația aplicabilă în

materie.

Astfel, art. 2 alin.

(1) lit. c) teza I din Legea nr. 554/2004 arată că actul administrativ este

actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate

publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii

sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge

raporturi juridice.

Iar teza a II-a din

același articol menționează că sunt asimilate actelor administrative și contractele

încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a

bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public,

prestarea serviciilor publice, achizițiile publice.

Or, în speță, a fost

încheiat un contract de furnizare de produse, care pune în valoare bunuri

proprietate publică.

Pe de altă parte,

pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA poate fi încadrată în

noțiunea de autoritate publică, astfel cum ea este definită în art. 2 alin. (1)

lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004; sunt asimilate autorităților

publice și persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut

statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public

în regim de putere publică.

Desigur, entitatea

aflată în discuție constituie o persoană juridică de drept privat, care,

potrivit legii, e autorizată să presteze un serviciu public (transport

feroviar), în regim de putere publică.

Ca atare, natura

juridică a convenției analizate este cea a unui contract administrativ.

În alt registru de

idei, uneori, este dificil să se realizeze încadrarea juridică a unui act emis

de o autoritate publică, în încercarea de a înțelege mecanismul decizional

administrativ.

Un al doilea argument

care pledează pentru ideea existenței unui contract administrativ se referă la

doctrina de specialitate.

În plan teoretic,

s-au evidențiat următoarele idei:

obiect de reglementare relațiile reciproce ale autorilor săi, cărora le

determină drepturi și obligații pe baza unui acord de voință;

administrative sunt supuse regulilor speciale de drept administrativ, care sunt

diferite de normele dreptului civil în materia obligațiilor, iar regulile lor

contencioase se referă la instanțele de contencios administrativ;

principiu ale existenței unor contracte administrative sunt: a) una dintre

părțile contractante trebuie să fie o autoritate publică; b) una sau alta din

cele două cerințe trebuie să fie îndeplinită: a.1) fie acel contract cuprinde

clauze exorbitante dreptului comun (clauze care pun în aplicare prerogative de

putere publică); a.2) fie contractul are ca obiect chiar executarea serviciului

public.

Or, în litigiul de

față, dacă se aplică aceste criterii doctrinare, contractul de furnizare de

produse constituie un contract administrativ: actul în discuție a fost încheiat

de o autoritate publică reprezentată de Compania Națională de Căi Ferate C.F.R.

SA; respectiva convenție are o clauză exorbitantă dreptului comun, întrucât are

la bază un caiet de sarcini impus celuilalt cocontractant. O asemenea clauză

poate fi considerată „exorbitantă”, întrucât ea permite „realizarea prioritară

a interesului general”, distinct de interesul financiar al autorității publice.

În mod indirect, un atare contract determină executarea unui serviciu public.

Desigur, formulările

utilizate pentru identificarea categoriilor de contracte administrative sunt

generice. Însă, este clar că, în final, va fi vorba despre opțiunea

legiuitorului de a include un anume contract în sfera contractelor

administrative și, prin urmare, a actelor administrative asimilate.

Acestea sunt

chestiuni care se vor „regla” în timp, drept consecință a clarificărilor

doctrinare, a acumulărilor în practica judiciară și, în final, a perfecționărilor

cadrului normativ existent în materie.

În orice situație,

elementele specifice ale unui contract administrativ sunt:

1)

indisponibilitatea, în sensul că persoanele juridice de drept public au

prerogative care nu au un caracter de drepturi subiective, de care ele ar putea

dispune; astfel, nu este posibil pentru asemenea persoane să renunțe la puterea

lor de organizare a unui serviciu;

2) inegalitatea: în

același timp, ca titulară de prerogative de putere publică și ca responsabilă

de interesul general, administrația dispune de o superioritate incontestabilă

în executarea contractului, ea poate să impună, mai ales, sancțiuni sau să

modifice în mod unilateral anumite clauze.

Incontestabil, în

cazul contractului de furnizări de produse se regăsesc aceste trăsături evocate

mai sus.

De altfel, o

obligație legală a autorității publice cocontractante este reprezentată de

organizarea funcționării serviciului public feroviar. Totodată, în contextul

prezenței unui contract administrativ, părțile trebuie să accepte unele clauze

de natură reglementară stabilite prin lege sau, în baza legii, prin hotărâre a

Guvernului (clauze reglementare, de la care părțile nu pot deroga).

O altă idee relevată

de doctrina administrativă de specialitate se referă la faptul că părțile

semnatare ale contractului administrativ, prin clauză expresă sau prin simpla

acceptare a clauzelor prestabilite, au înțeles că se vor supune, inclusiv cu

privire la soluționarea litigiilor, unui regim juridic de drept public.

Această situație

echivalează cu acceptarea competenței instanțelor de contencios administrativ.

În litigiul de față,

pentru care instanța supremă trebuie să rezolve conflictul negativ de

competență, trebuie să se aibă în vedere obiectul pretenției deduse judecății:

plata unor sume de bani care rezultă dintr-o executare necorespunzătoare a unui

contract administrativ.

În altă ordine de

idei, Înalta Curte apreciază că respectivul contract administrativ a fost emis

de o autoritate publică centrală, ceea ce atrage incidența art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004.

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul în discuție instituie și criteriul rangului

autorității care emite sau, după caz, încheie actul dedus judecății în sistemul

organelor administrației publice.

Astfel, pentru cauzele

care au ca obiect acte administrative emise de autoritățile publice centrale,

instanța de fond competentă din punct de vedere material este secția de

contencios administrativ fiscal a curții de apel.

În raport de

considerentele expuse anterior, Înalta Curte va stabili competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamanta SC ”L.S.L.C.F. Sudarec” SA și pe

pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA., în favoarea Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 august 2011.

Procesat

de GGC - NN