ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3971/2011

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC ”L.S.L.C.F. Sudarec” SA București a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: - 253.693,33 RON (TVA inclus) reprezentând contravaloarea manoperei produselor executate din șina livrată de pârâtă în baza contractului 9/131 din 1 iunie 2006 și a comenzilor ulterioare ale pârâtei, urmate de executarea acestora de către reclamantă; - 458.448,56 RON (TVA inclus) reprezentând contravaloarea taxei de depozitare pentru materia primă - șină de cale ferată - și a produselor executate din șină de cale ferată și neridicate de pârâtă.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat, în principal, respingerea acțiunii ca neîntemeiată și, în subsidiar, ca nedovedită. La termenul de judecată din 28 ianuarie 2010, tribunalul a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale, ocazie cu care reprezentatul reclamantei a considerat că este vorba despre o cauză comercială, iar pârâta prin avocat a solicitat declinarea judecării acțiunii la instanța de contencios administrativ. Prin Sentința comercială nr. 650 din 28 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut faptul că pretențiile invocate de reclamantă, privind executarea directă sau indirectă a unor obligații, izvorăsc din contractul de furnizare produse nr. 9/131 din 1 iunie 2006, care îmbracă forma juridică a unui contract de achiziții publice, conform art. 3 lit. f), 5 și 8 din O.U.G. nr. 34/2006, aspect ce rezultă din denumirea și calitățile părților utilizate în contract și recunoscut de pârâtă. În plus, același magistrat a avut în vedere prevederile art. 286 (1) din O.U.G. nr. 34/2006, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 70/2009, dar și împrejurarea că pe raza Curții de Apel București se află sediul ambelor părți, care au încheiat un contract privind lucrări aferente infrastructurii de transport pe căile ferate, aflate în obiectul de activitate al autorității contractante.

La termenul de judecată din 29 septembrie 2010, reclamanta a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, excepție cu care pârâta nu a fost de acord. Prin Sentința nr. 3653 din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială, a constatat ivit conflict negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării conflictului negativ de competență. Pentru a pronunța o asemenea soluție, Curtea a constatat faptul că, în baza unei negocieri de natură comercială intervenite între cele două părți, a fost încheiat contractul în cauză.

Ulterior neîndeplinirii obligației asumate de pârâtă, reclamanta a procedat la concilierea soluționării diferendelor litigioase ivite între părți, în forma și condițiile convenite prin contract cu respectarea regimului comercial. În opinia curții, natura contractului este străină regimului juridic privind achizițiile publice, astfel cum sunt definite prin O.U.G. nr. 34/2006 cu modificările și completările ulterioare. Așadar, nu sunt incidente în speță dispozițiile art. 1 alin. (1) cu raportare la art. 2 alin. (1) lit. c) și m) din Legea nr. 554/2004. În concluzie, prima instanță consideră că nu ne aflăm în fața unui contract administrativ, de natură să satisfacă un interes public, ce ar atrage competența instanțelor de contencios administrativ.

În baza art. 20 pct. 2 și art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prezentul conflict negativ de competență s-a declanșat între Tribunalul București, secția a VI-a comercială, și Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Pentru corecta rezolvare a incidentului procesual ivit în cursul soluționării procesului nu trebuie ignorat obiectul litigiului de față. În acest sens, trebuie remarcat faptul că cele 2 instanțe individualizate anterior au fost sesizate cu o cerere, care are ca obiect obligarea pârâtei Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA la plata unor sume de bani (care reprezintă: 1) contravaloarea manoperei produselor executate din șina livrată de această parte reclamantei ”L.S.L.C.F.

Sudarec” SA, în baza unui contract și a comenzilor ulterioare ale pârâtei; 2) contravaloarea taxei de depozitare pentru materia primă - șine de cale ferată - și a produselor executate din șina de cale ferată și neridicate de pârâtă). Din conținutul contractului nr. 9/131 din 1 iunie 2006, rezultă că este vorba de furnizarea de produse care deservesc linia de cale ferată. Or, din chiar preambulul actului indicat anterior, reiese faptul că pârâta a fost înființată prin H.G. nr. 581/1998. Într-adevăr, acest act administrativ a fost publicat în M. Of., Partea I, nr. 349/15 septembrie 1998 și a privit înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate C.F.R. SA prin reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române.

Potrivit art. 1 alin. (2) din aceeași reglementare, C.F.R. este persoană juridică română, care se organizează și funcționează în conformitate cu legislația în vigoare și cu statutul prevăzut în anexa nr. 1, care face parte integrantă din H.G. nr. 581/1998. De asemenea, art. 3 alin. (1) din același act normativ menționează că C.F.R. deține, în concesiune sau în proprietate, bunuri imobile și mobile, după caz. În egală măsură, alin. (2) al articolului mai sus indicat amintește și infrastructura feroviară publică, ale cărei elemente concrete sunt prevăzute în anexa nr. 2, care face parte integrantă din H.G. nr. 581/1998. În acest context, mai trebuie indicat art. 5 din actul aflat în discuție, în temeiul căruia C.F.R.

va urmări, potrivit obiectului său de activitate, realizarea activității de ansamblu a transportului feroviar public intern și internațional, în conformitate cu cerințele siguranței circulației și ale tehnologiilor specifice de transport. În plus, art. 6 arată că C.F.R. desfășoară activități de interes public național în scopul realizării transportului feroviar public și al satisfacerii nevoilor de apărare a țării, invocând și obiectul principal de activitate. Pe de altă parte, art. 7 din aceeași hotărâre susține următoarele: „C.F.R. asigură funcționarea infrastructurii feroviare publice prin: (...) b) asigurarea stării de funcționare a liniilor instalațiilor și a celorlalte elemente ale infrastructurii feroviare la parametrii stabiliți”.

Din cele expuse anterior, rezultă faptul că acea convenție vizează furnizarea unor produse, care deservesc linia de cale ferată - parte componentă a infrastructurii feroviare publice. În cauza de față, Înalta Curte constată că litigiul dedus judecății este de contencios administrativ, iar nu comercial. În alți termeni, convenția invocată de reclamantă drept bază a pretențiilor sale concrete din acțiune este un contract administrativ, după cum se va demonstra în continuare. Un prim argument în sprijinul acestei afirmații este reprezentat de legislația aplicabilă în materie. Astfel, art. 2 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 554/2004 arată că actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Iar teza a II-a din același articol menționează că sunt asimilate actelor administrative și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice. Or, în speță, a fost încheiat un contract de furnizare de produse, care pune în valoare bunuri proprietate publică. Pe de altă parte, pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, astfel cum ea este definită în art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004; sunt asimilate autorităților publice și persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public în regim de putere publică.

Desigur, entitatea aflată în discuție constituie o persoană juridică de drept privat, care, potrivit legii, e autorizată să presteze un serviciu public (transport feroviar), în regim de putere publică. Ca atare, natura juridică a convenției analizate este cea a unui contract administrativ. În alt registru de idei, uneori, este dificil să se realizeze încadrarea juridică a unui act emis de o autoritate publică, în încercarea de a înțelege mecanismul decizional administrativ. Un al doilea argument care pledează pentru ideea existenței unui contract administrativ se referă la doctrina de specialitate.

În plan teoretic, s-au evidențiat următoarele idei: 1. contractul are ca obiect de reglementare relațiile reciproce ale autorilor săi, cărora le determină drepturi și obligații pe baza unui acord de voință; 2. contractele administrative sunt supuse regulilor speciale de drept administrativ, care sunt diferite de normele dreptului civil în materia obligațiilor, iar regulile lor contencioase se referă la instanțele de contencios administrativ; 3. condițiile de principiu ale existenței unor contracte administrative sunt: a) una dintre părțile contractante trebuie să fie o autoritate publică; b) una sau alta din cele două cerințe trebuie să fie îndeplinită: a.1) fie acel contract cuprinde clauze exorbitante dreptului comun (clauze care pun în aplicare prerogative de putere publică); a.2) fie contractul are ca obiect chiar executarea serviciului public.

Or, în litigiul de față, dacă se aplică aceste criterii doctrinare, contractul de furnizare de produse constituie un contract administrativ: actul în discuție a fost încheiat de o autoritate publică reprezentată de Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA; respectiva convenție are o clauză exorbitantă dreptului comun, întrucât are la bază un caiet de sarcini impus celuilalt cocontractant. O asemenea clauză poate fi considerată „exorbitantă”, întrucât ea permite „realizarea prioritară a interesului general”, distinct de interesul financiar al autorității publice. În mod indirect, un atare contract determină executarea unui serviciu public. Desigur, formulările utilizate pentru identificarea categoriilor de contracte administrative sunt generice.

Însă, este clar că, în final, va fi vorba despre opțiunea legiuitorului de a include un anume contract în sfera contractelor administrative și, prin urmare, a actelor administrative asimilate. Acestea sunt chestiuni care se vor „regla” în timp, drept consecință a clarificărilor doctrinare, a acumulărilor în practica judiciară și, în final, a perfecționărilor cadrului normativ existent în materie.

În orice situație, elementele specifice ale unui contract administrativ sunt: 1) indisponibilitatea, în sensul că persoanele juridice de drept public au prerogative care nu au un caracter de drepturi subiective, de care ele ar putea dispune; astfel, nu este posibil pentru asemenea persoane să renunțe la puterea lor de organizare a unui serviciu; 2) inegalitatea: în același timp, ca titulară de prerogative de putere publică și ca responsabilă de interesul general, administrația dispune de o superioritate incontestabilă în executarea contractului, ea poate să impună, mai ales, sancțiuni sau să modifice în mod unilateral anumite clauze. Incontestabil, în cazul contractului de furnizări de produse se regăsesc aceste trăsături evocate mai sus.

De altfel, o obligație legală a autorității publice cocontractante este reprezentată de organizarea funcționării serviciului public feroviar. Totodată, în contextul prezenței unui contract administrativ, părțile trebuie să accepte unele clauze de natură reglementară stabilite prin lege sau, în baza legii, prin hotărâre a Guvernului (clauze reglementare, de la care părțile nu pot deroga). O altă idee relevată de doctrina administrativă de specialitate se referă la faptul că părțile semnatare ale contractului administrativ, prin clauză expresă sau prin simpla acceptare a clauzelor prestabilite, au înțeles că se vor supune, inclusiv cu privire la soluționarea litigiilor, unui regim juridic de drept public.

Această situație echivalează cu acceptarea competenței instanțelor de contencios administrativ. În litigiul de față, pentru care instanța supremă trebuie să rezolve conflictul negativ de competență, trebuie să se aibă în vedere obiectul pretenției deduse judecății: plata unor sume de bani care rezultă dintr-o executare necorespunzătoare a unui contract administrativ. În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că respectivul contract administrativ a fost emis de o autoritate publică centrală, ceea ce atrage incidența art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Pentru stabilirea competenței materiale, articolul în discuție instituie și criteriul rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul dedus judecății în sistemul organelor administrației publice.

Astfel, pentru cauzele care au ca obiect acte administrative emise de autoritățile publice centrale, instanța de fond competentă din punct de vedere material este secția de contencios administrativ fiscal a curții de apel. În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta SC ”L.S.L.C.F. Sudarec” SA și pe pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA., în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 august 2011. Procesat de GGC - NN