ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4774/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4774/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr.

168 din 5 august 2010

a Curții de Apel Suceava a fost admisă cererea reclamantului I.Ș.V. în

contradictoriu cu M.A.P.D.R. în sensul că a fost dispusă suspendarea executării

Ordinului din 31 mai 2010 emis de pârât, până la soluționarea cauzei la fond.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța investită cu soluționarea acțiunii introductive a

reținut că, prin Ordinul din 28 mai 2009 emis de autoritatea pârâtă,

reclamantul a fost numit în funcția de director coordonator în cadrul D.A.D.R.

Suceava pentru o perioadă de maxim 4 ani, între părți fiind încheiat un

contract de management înregistrat la 28 mai 2009.

Ulterior, la data de

9 octombrie 2009, pârâtul a emis Ordinul prin care i s-a acordat reclamantului

un preaviz de 15 zile, la expirarea căruia urmează să-și înceteze

aplicabilitatea Ordinul din 2009 și contractul de management indicat.

Instanța a constatat

că prin sentința nr. 203 din 30 octombrie 2009 a Curții de Apel Suceava a fost suspendată

executarea Ordinului din 9 octombrie 2009, iar prin sentința nr. 15 din 18

ianuarie 2010, a aceleași instanțe, a fost anulat ordinul mai sus indicat, cu

consecința repunerii reclamantului în funcția deținută anterior.

Ulterior sentinței

pronunțate privind repunerea în funcție, respectiv la data de 31 mai 2010,

pârâtul a emis un nou ordin, ce face obiectul prezentei cereri de suspendare,

prin care a dispus încetarea de drept a Ordinului de numire din 2009 și a

contractului de management.

Instanța a constatat

că, Ordinul din 31 mai 2010, are același conținut cu cel emis anterior și

suspendat, apoi anulat de instanța de fond, motiv pentru care a constatat că

sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004,

care dispun expres faptul că în ipoteza în care se emite un nou act

administrativ cu același conținut ca și cel suspendat de către instanță, acesta

este suspendat de drept.

Pe de altă parte,

instanța a constatat că și în ipoteza în care nu ar fi intervenit suspendarea

de drept a actului atacat, reclamantul a făcut dovada existenței cazului bine

justificat și a pagubei iminente, întrucât există o îndoială serioasă în

privința legalității Ordinului din 31 mai 2010, act care are același conținut

cu cel anulat deja de o instanță de judecată și este evident că prin acest act

reclamantului i s-a produs un prejudiciu material.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs M.A.D.R., criticând sentința pronunțată ca

netemeinică și nelegală.

Recurentul a indicat,

ca temei juridic al recursului declarat, dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9

și art. 304

1

C. proc. civ., arătând că instanța de fond a ignorat

rolul său activ, întrucât avea obligația de a arăta fiecare capăt de cerere și

apărările părților, probele care au fost administrate, cu motivarea pentru ce

unele au fost reținute iar altele înlăturate, excepțiile și modul de

soluționare, normele pe cale le-a aplicat la situația de fapt, în mod clar,

precis și necontradictoriu, așa încât să arate justețea soluției pronunțate și

să înlăture arbitrariul și să facă posibil controlul judiciar.

Recurentul a arătat

că instanța a ignorat obligația pe care o avea, rezumându-se la invocarea unor

argumente pur teoretice, generale și abstracte, fără a preciza argumentul

juridic, realitatea faptelor și judecățile concrete în cauza dedusă judecății.

Astfel, recurentul a

precizat că instanța nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei de interes, pe

care a invocat-o la data de 28 iunie 2010, încălcându-se astfel principiul

contradictorialității care guvernează procesul civil, căci instanța avea

obligația de a pune în discuția părților, anterior pronunțării, excepția

invocată și numai după soluționarea excepției, instanța putea hotărî asupra

fondului.

A arătat faptul că

efectele deciziilor Curții Constituționale se produc erga omnes, iar prin

decizia nr. 414/2010 s-a statuat că efectele actelor administrative emise în

temeiul O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 încetează de drept, căci

aceste acte normative au fost declarate neconstituționale, astfel încât este

evident că raportul juridic încheiat între reclamant și minister a încetat prin

efectul legii, independent de voința vreuneia dintre părți.

Recurentul a arătat

că efectul încetării de drept îl constituie repunerea părților în situația

anterioară, așa cum a reținut și Curtea Constituțională, astfel încât a arătat

că admiterea cererii reclamantului și repunerea lui în funcție este nu numai

nelegală, dată cu încălcarea și depășirea legii, ci este lipsită și de

finalitate, întrucât reclamantul nu mai poate fi reîncadrat pe o funcție care

nu mai există.

Pentru toate aceste

motive arătate, recurentul a solicitat admiterea excepției lipsei de interes.

Pe fondul cauzei,

recurentul a arătat că prin Ordinul din 9 octombrie 2009 s-a dispus eliberarea

reclamantului din funcția de director coordonator în cadrul D.J.D.R. Suceava,

iar prin Ordinul din 31 mai 2010 s-a dispus încetarea de drept a ordinului de

numire, în temeiul Deciziei nr. 414/2010 a Curții Constituționale, astfel încât

ordinul ce face obiectul dosarului de față nu are același conținut cu cel

atacat, căci un ordin reglementează eliberarea reclamantului din funcția

deținută, iar altul încetarea de drept a funcției deținute.

De asemenea, a arătat

pe larg că nu sunt îndeplinite condițiile reglementate de lege pentru a se

dispune suspendarea actului administrativ, nefiind vorba de un caz justificat

sau de o pagubă iminentă.

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat,

pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte a

reținut că obiectul acțiunii deduse judecății îl reprezintă suspendarea

executării Ordinului din 1 mai 2010 emis de pârât, până la soluționarea cauzei

la fond.

Prin acest act,

emitentul a dispus, începând cu data emiterii ordinului, faptul că încetează de

drept Ordinul de numire din 2009 și contractul de management încheiat între

ministrul agriculturii și I.Ș., director coordonator în cadrul D.A.D.R.

Suceava.

Aceasta fiind

situația de fapt, instanța de control judiciar nu poate primi excepția invocată

de recurent cu privire la lipsa de interes a acțiunii introductive, întrucât

intimatul-reclamant a făcut dovada interesului în exercitarea prezentei acțiuni,

a vătămării într-un drept prevăzut de lege.

Înalta Curte reține

că interesul de a acționa în justiție trebuie să îndeplinească în mod cumulativ

mai multe atribute sau condiții, respectiv să fie legitim, să fie născut și actual

și să fie personal.

Interesul este

legitim atunci când el este în concordanță cu legea și cu normele de

conviețuire socială, respectiv atunci când pretențiile formulate izvorăsc

dintr-un raport juridic recunoscut de dreptul obiectiv și atunci când dreptul

subiectiv pe care se întemeiază este exercitat potrivit cu destinația sa

economică sau socială.

Interesul este

născut și actual atunci când există la momentul când se declanșează demersul

procesual, urmare, de regulă, a încălcării unui drept subiectiv, dacă dreptul

pretins este actual și interesul de a acționa este născut.

Interesul este

personal atunci când folosul practic urmărit îl vizează pe cel care recurge la

forma procedurală, pe cel care promovează acțiunea sau care se apără în

procesul civil.

Înalta Curte

analizând actele dosarului a constatat că prin sentința nr. 203 din 30

octombrie 2009 a Curții de Apel Suceava a fost suspendată executarea Ordinului din

9 octombrie 2009, iar prin sentința nr. 15 din 18 ianuarie 2010, a aceleași instanțe, a fost anulat ordinul mai sus indicat, cu consecința repunerii

reclamantului în funcția deținută anterior, ordin prin care autoritatea pârâtă

a dispus ca, începând cu data de 12 octombrie 2009, se acordă un preaviz de 15

zile lucrătoare reclamantului, iar la expirarea perioadei de preaviz, îi

încetează aplicabilitatea Ordinului din 28 mai 2009 emis de autoritatea pârâtă

și contractul de management din 28 mai 2009.

Este nefondată

critica recurentului cu privire la faptul că actul acum atacat nu este identic

cu actul emis anterior și anulat de instanța de judecată, întrucât ambele

ordine dispun în legătură cu încetarea Ordinului de numire din 2009 și a contractului

de management încheiat între ministrul agriculturii și I.Ș.

Înalta Curte a

reținut că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a statuat faptul că dreptul

la un proces echitabil prevede obligația instanței de a lua în discuție

argumentele prezentate de părți și de a răspunde la acestea, fără însă ca

aceasta să implice obligația instanței de a răspunde detaliat la fiecare

argument în parte, astfel încât critica recurentului cu privire la nemotivarea

fiecărui argument în parte nu poate fi primită de instanța de control judiciar.

Înalta Curte are în

vedere faptul că suspendarea executării actelor administrative este un

instrument procedural eficient pus la dispoziția instanței de judecată în

vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea

publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere

legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă

efectele asupra celor vizați.

După cum se cunoaște,

actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său,

se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că

emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a

decis autoritatea emitentă).

De aici rezultă

principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este

el însuși titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu

executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a

nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică,

într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv,

suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție,

la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când

sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Așa cum am amintit

mai sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este

aceea a existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1)

lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun

împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze

o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se

regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea

actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un

principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în

respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetățeanul și statul).

În sistemul juridic

românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin.

(2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că,

în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală

arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În cazul actelor

administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al

actelor și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de

legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile

publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în

concret trebuie să o realizeze.

Cu alte cuvinte,

între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de

subordonare.

În cauza de față,

Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport

de următoarele argumente:

În primul rând, așa

cum a reținut și prima instanță, prin actul administrativ atacat s-a dispus cu

privire la încetarea aplicabilității Ordinului din 28 mai 2009 emis de pârât și

a contractului de management din 2009, încetare asupra căreia instanța de

contencios, sesizată cu anularea actului din 2009, s-a pronunțat deja în sensul

admiterii acțiunii, constatând că actul emis este nelegal.

Înalta Curte are în

vedere faptul că

O.U.G.

nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. 14 din O.U.G. nr. 105/2009 publicată în M.

Of. nr. 668 din 6 octombrie 2009 care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009,

a fost declarată neconstituțională în privința dispozițiilor art. 1 pct. 1

și 5 și 26, art. 2, art. 4, art. 5, art. 8 și anexa 1, cu motivarea că

acestea conțin aceleași reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele

ce au constituit obiectul O.U.G. nr. 37/2009 în privința neconstituționalității

căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009.

În plus, Curtea

Constituțională a reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009,

a încălcat și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora

deciziile sale sunt general obligatorii.

Or,

caracterul executoriu al unui act administrativ are ca temei fundamental

prezumția de legalitate care funcționează în favoarea acestuia ca urmare a

faptului că orice act administrativ este emis în baza și în limitele legii, așa

cum este și cazul ordinului în litigiu care a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 105/2009.

Or,

în situația în care temeiul legal al unui act administrativ a fost declarat

neconstituțional, prezumția de legalitate nu mai funcționează în favoarea

actului administrativ în litigiu, ceea ce face să existe un caz bine justificat

pentru suspendarea sa până la soluționarea cererii de anulare a acestuia.

În

ceea ce privește existența celei de-a doua condiții, a existenței unei pagube

iminente, instanța de recurs reține că urmare a emiterii ordinului în litigiu,

intimatul-reclamant a fost eliberat din funcția publică de conducere fiind

astfel lipsit de drepturile salariale în temeiul unui act administrativ în

favoarea căruia, așa cum s-a arătat anterior, nu mai subzistă prezumția de legalitate,

astfel că și condiția iminenței unei pagube este îndeplinită.

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de M.A.D.R.

împotriva sentinței nr. 168 din 5 august 2010 a Curții de Apel Suceava, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 noiembrie 2010.