ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1322/2015

Decizia nr. 1322/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 28 octombrie 2013 și înregistrată sub nr. x/86/2013, reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar B. IPURL, în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 3.215.263,08 RON cu titlu de plată nedatorată, ce a condus la îmbogățirea fără justă cauză a acesteia,

- obligarea pârâtei la plata sumei de 1.734.892,11 RON reprezentând contravaloarea facturilor emise și neachitate.

La data de 4 februarie 2014, reclamanta SC A. SRL a depus precizări la acțiune, arătând, cu privire la primul capăt de cerere, că înțelege să modifice câtimea obiectului primului capăt de cerere, respectiv a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.214.962,56 RON și a invocat, ca temei în drept, dispozițiile art. 1345 și urm. C. civ., privind îmbogățirea fără justă cauză, considerând că prin plățile efectuate de către SC A. SRL prin administrator statutar D., a avut loc mărirea patrimoniului SC C. SRL, pe seama micșorării patrimoniului SC A. SRL care, ca urmare a acestor plăți, a intrat în procedura generală a insolvenței - Dosar nr. x/86/2013 aflat pe rolul Tribunalului Suceava.

Prin Sentința nr. 444 din 7 martie 2014, Tribunalul Suceava, secția civilă, a respins, ca nefondată, cererea având ca obiect "pretenții" formulată de reclamanta SC A. SRL - prin administrator judiciar B. IPURL în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL.

Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 307 din 22 octombrie 2014, a admis excepția lipsei calității de reprezentant a avocatei E. și a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva hotărârii instanței de fond, instanța de control judiciar reținând, în esență, legalitatea și temeinicia sentinței apelate din perspectiva criticilor formulate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL.

Recurenta își subsumează criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 pct. 7, 8 și urm. C. proc. civ., astfel:

Recurenta aduce în susținerea acestei critici următoarea argumentație:

Prin Sentința civilă nr. 500 din 4 iunie 2014, definitivă prin nerecurare, Judecătoria Vatra Dornei a consfințit acordul de mediere încheiat între recurentă și intimată în sensul recunoașterii debitului în cuantum total de 4.931.669,22 RON, conform extraselor de cont din 17 ianuarie 2014, depuse ca înscrisuri probatorii în Dosarul nr. x/86/2013, ignorate de instanța de fond care a făcut o greșită aplicare a art. 436 - 437 C. proc. civ., ca urmare a respingerii acțiunii.

Instanța de apel a înțeles să încalce autoritatea de lucru judecat, susținând fără temei faptul că acordul de mediere, consfințit de către Judecătoria Vatra Dornei printr-o hotărâre definitivă, a fost încheiat din partea intimatei de către o persoană fără drept de semnătură, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 99 din 6 mai 2014 a Curții de Apel Suceava în Dosarul nr. x/86/2013.2. prin care instanța a admis cererea de anulare a hotărârii adunării generale a asociaților SC C. SRL prin care doamna F. a fost numită administrator cu drepturi depline a societății intimate, fără a se stabili dacă actele încheiate de către aceasta pe perioada îndeplinirii funcției de administrator sunt nule sau nu.

Suma de bani solicitată de către reclamantă prin cererea introductivă a fost justificată cu înscrisuri, însă atât instanța de fond, cât și cea de apel au înțeles să se pronunțe asupra relațiilor dintre administratori și dintre asociații societăților implicate în litigiu, omițând faptul că SC A. SRL este în procedură de reorganizare, iar recuperarea sumelor de bani ce i se datorează reprezintă un scop primordial al procedurii concursuale prevăzute de Legea nr. 85/2006.

Instanța de apel, în contextul existenței Sentinței civile definitive nr. 500 din 4 iunie 2014 pronunțată de Judecătoria Vatra Dornei ce are forță juridică de act autentic și care a soluționat fondul cauzei, a ales să nu dea eficiență dispozițiilor art. 430 - art. 434 C. proc. civ., în detrimentul efectelor Deciziei civile nr. 99 din 6 mai 2014 care nu are ca obiect vreuna dintre pretențiile deduse judecății în prezenta cauză.

Instanța de apel, procedează în cadrul prezentei cauze, la reverificarea condițiilor de legitimare procesuală a unei părți dintr-un dosar judecat și soluționat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în temeiul unei hotărâri pronunțate într-un alt dosar în care recurenta nu are calitatea de parte, reinventând practic sistemul de drept procesual și anulând scopul căilor extraordinare de atac.

Prin Decizia civilă nr. 99 din 6 mai 2014 a Curții de Apel Suceava a fost anulată o hotărâre a asociaților intimatei, fără vreo legătură a recurentei cu acea cauză și fără ca instanța să anuleze actele întocmite de către administratorul F. în temeiul hotărârii AGA anulate. În conformitate cu art. 435 C. proc. civ., hotărârea judecătorească produce efecte numai între părți, fiind opozabilă erga omnes, în condițiile în care nu se face dovada contrară, aceasta fiind depusă la dosarul cauzei și constând în faptul că în înregistrările de la Oficiul Registrului Comerțului, doamna F. figurează ca administrator al SC C. SRL și după pronunțarea și redactarea evocatei decizii.

Opozabilitatea hotărârii judecătorești poate fi invocată doar în condițiile în care aceasta a fost adusă la cunoștință publică, în speță prin radiere mențiune/publicare/înregistrare la Registrul Comerțului. În lipsa acestor operațiuni, instanța de apel nu poate considera că efectele Deciziei nr. 99 din 6 mai 2014 sunt opozabile erga omnes, având în vedere regimul special privind asigurarea publicității informațiilor despre agenții comerciali.

Concluzionează recurenta-reclamantă în sensul că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat, instanța de apel pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală ce se impune a fi casată în conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 7 coroborat cu art. 497 C. proc. civ.

Cea de-a doua critică vizează faptul că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Argumentația adusă în susținerea acestei critici vizează următoarele aspecte:

Prin decizia atacată, instanța de apel, menținând hotărârea instanței de fond, a încălcat și aplicat greșit dispozițiile de drept material ce reglementează activitățile comerciale desfășurate între recurentă și intimată, astfel:

Cu privire la primul capăt de cerere privind obligarea intimatei la plata sumei de 3.214.962,56 RON având temei în drept dispozițiile art. 1345 și urm. C. civ., privind îmbogățirea fără justă cauză instanța de fond a respins acest capăt de cerere ca nefondat, reținând pretinsul acord verbal între asociații recurentei și cei ai intimatei, invocat de către un asociat al SC C. SRL.

Instanța de apel a dat validitate unui acord (verbal) ce nu a fost dovedit prin mijloacele de probă prevăzută de legislația procesual civilă, cu atât mai mult cu cât acest acord a fost infirmat de către asociatul administrator al intimatei F., ce deține și calitatea de asociat al SC A. SRL.

Instanța de apel a considerat că facturile emise de către recurentă, care atestă prestarea unor servicii, atestă verosimilitatea pretinsului acord între părți cu privire la virarea sumelor de bani în discuție, acreditând ideea conform căreia societățile pot factura servicii care în fapt nu sunt prestate, iar contravaloarea serviciilor au în fapt altă destinație, alterând astfel scopului economic avut în vedere la desfășurarea activității.

Instanța de fond a statuat faptul că între societăți comerciale se pot efectua liberalități iar instanța de apel a confirmat acest aspect prin constatarea neîntemeiată a verosimilității pretinsului acord între asociații societăților privind virarea sumelor de bani în discuție, argument care este contrazis de dispozițiile art. 155 alin. (5) din C. fisc., care precizează că sunt facturate serviciile prestate efectiv sau ce vor fi prestate și nu împrumuturi sau donații, conform instanței de fond, disimulate.

Societatea recurentă nu are ca obiect de activitate acordarea de împrumuturi sau efectuarea de liberalități, societatea fiind înființată în scopuri economice de a obține un profit din desfășurarea activității declarate la constituire.

Recurenta invocă și caracterul neîntemeiat al considerentelor deciziei recurate cu privire la lipsa caracterului subsidiar al acțiunii promovate în ceea ce privește primul capăt de cerere.

Raportându-se la considerentele instanței de apel potrivit cărora recurenta are la dispoziție o altă cale procesuală de a obține restituirea sumei achitate cu titlu nominal doar, de avans servicii, fără însă a o preciza, recurenta precizează că o acțiune pusă la dispoziția sa pentru realizarea dreptului pretins este inadmisibilă întrucât facturile fiscale nu sunt acte juridice, ci acte contabile unilaterale care constată operațiuni contabile reale sau nu. Ori, dispozițiile art. 1348 C. civ. reținute de către instanța de recurs sunt inaplicabile în cauză, o acțiune în anulare a facturilor emise de către pârâtă fiind inadmisibilă.

Față de toate aceste considerente, precum și de faptul că la dosarul cauzei există confirmarea de credit din 17 ianuarie 2014, prin care este recunoscut creditul față de recurentă, de către intimată, prin semnătură și ștampilă, recurenta apreciază că instanța de recurs a pronunțat o decizie cu încălcarea dispozițiilor citate anterior, precum și cu aplicarea greșită a art. 1348 C. civ., sens în care se impune casarea deciziei.

Cu privire la cel de al doilea capăt de cerere privind obligarea intimatei la plata sumei de 1.706.696,66 RON cu titlu de contravaloare facturi emise și neachitate, recurenta învederează instanței de recurs următoarele:

Prin decizia recurată s-a reținut caracterul neîntemeiat al pretențiilor, în lipsa unor înscrisuri doveditoare depuse la dosarul cauzei.

Prin întâmpinările întocmite la fondul cauzei de către ambii administratori ai intimatei, suma solicitată de către recurentă a fost recunoscută la plată, fiind acceptată și prin confirmarea de sold din data de 17 ianuarie 2014, aflată la dosarul cauzei.

Cu toate acestea, se arată că, instanța de apel apreciază că pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate, întrucât nu s-a făcut dovada însușirii obligației de plată și nu au fost depuse la dosar avize de însoțire a mărfurilor facturate sau alte documente similare acceptate sau semnate de către reprezentanții intimatei.

Apreciază recurenta că soluția instanței de apel cu privire la acest capăt de cerere este contradictorie în raport de soluția dată privind primul capăt de cerere în respingerea căruia se dă eficiență unui pretins acord verbal între asociații societăților implicate în litigiu, drept temei al emiterii facturilor de avans de către intimată.

Apreciază recurenta că instanța de fond a trunchiat în interpretare înscrisurile aflate la dosarul cauzei, fără a motiva de ce unele susțineri și probe au fost înlăturate, în detrimentul susținerilor unui asociat al intimatei, care nu a produs și nu a solicitat administrarea vreunei probe care să dovedească contrariul situației de fapt invocată de către recurentă și dovedită prin înscrisurile aflate la dosarul cauzei (confirmare de credit și confirmare de debit din 17 ianuarie 2014).

În atare condiții, recurenta apreciază că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de apel argumentând lapidar soluția pronunțată și fără a indica motivele pentru care înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către recurentă au fost înlăturate, dându-se eficacitate unor susțineri nedovedite.

De asemenea, se arată, cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 155 alin. (28) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., față de constatarea instanței de apel potrivit căreia lipsa obligativității semnării și ștampilării facturilor are efecte doar în raport de emitentul facturii, fiind neîntemeiată.

Pentru toate aceste considerente, recurenta-reclamantă consideră că în cauză sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și în principal, pronunțarea unei decizii cu aplicarea dispozițiilor art. 430 - art. 435 C. proc. civ., ca urmare a pronunțării Sentinței civile definitive nr. 500 din 4 iunie 2014 a Judecătoriei Vatra Dornei în Dosarul nr. x/334/2014. În subsidiar, recurenta-reclamantă solicită trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Suceava.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Cu privire la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.:

Prin Decizia nr. 99 din 6 mai 2014 Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul reclamantului G., a schimbat în tot sentința apelată, a respins excepția tardivității, a admis acțiunea și constatat nulitatea absolută a Hotărârii AGA SC C. SRL din data de 28 august 2008 prin care s-a hotărât numirea, în calitate de administrator a pârâtei F.

Sentința nr. 500 din 2014 pronunțată de Judecătoria Vatra Dornei de care se prevalează recurenta în invocarea nelegalității deciziei recurate din perspectiva încălcării de către instanța de apel a autorității de lucru judecat și a puterii executorii a unei hotărâri judecătorești consfințește înțelegerea intervenită între părți, concretizată în Acordul de mediere din data de 11 mai 2014 încheiat între intimata SC C. SRL prin asociat administrator F., în calitate de debitor și recurenta SC A. SRL în calitate de creditor, prin recunoașterea debitului în suma de 4.931.659,22 RON.

Așadar, persoana semnatară a Acordului de mediere din 2014 din partea pârâtei SC C. SRL nu mai avea calitatea de reprezentant statutar al acesteia, încheierea acordului fiind făcută cu ignorarea Deciziei nr. 99 din 6 mai 2014 a Curții de Apel Suceava și cu încălcarea principiului opozabilității evocatei hotărâri judecătorești care operează între părți independent de realizarea formalităților legale de comunicarea și înregistrarea hotărârii la ORC.

Așa fiind, Sentința nr. 500 din 4 iunie 2014 a Judecătoriei Suceava consfințește o înțelegere a părților în privința căreia instanța de apel a reținut pe cale incidentală că nu a fost încheiată de reprezentantul legal al debitoarei în considerarea Deciziei nr. 99 din 6 mai 2014 a Curții de Apel Suceava, anterioară acordului de mediere.

Pentru aceste rațiuni criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se dovedesc a fi nefondate, neputându-se reproșa instanței de apel încălcarea principiului autorității de lucru judecat.

Se reține așadar că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., neputându-se identifica în cuprinsul acesteia dispoziții contradictorii, raționamentul reflectat în considerentele hotărârii fiind relevant și sub acest aspect.

Cu privire la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Argumentația adusă de recurentă în susținerea celui de-al doilea motiv de casare, deși face trimitere la art. 1345, art. 1348 și urm. C. civ., la art. 155 din C. fisc. și la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se raportează exclusiv la probatoriul administrat, pretins a fi interpretat în mod trunchiat de instanțele de fond și de apel.

De asemenea, trimiterile pe care recurenta le face la obiectul său de activitate din perspectiva art. 155 alin. (5) C. fisc. sunt simple aprecieri subiective ale recurentei, ce exced examenul de legalitate în raport de limitele învestirii.

Aserțiunea recurentei cu privire la afirmația instanței de apel cu privire la calea procesuală pe care recurenta o are de urmat în recuperarea sumei achitate cu titlu nominal se constituie în simple supoziții, ipoteze de lucru prezentate de recurentă, neputând fi asimilate unor critici de nelegalitate în sensul prevăzut de art. 488 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar B. IPURL împotriva Deciziei nr. 307 din 22 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 12 mai 2015.

Procesat de GGC - MI