ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2505/2015

Decizia nr. 2505/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, la data de 22 iunie 2006, sub nr. x/COM/2006 (Dosar unic nr. x/86/2006), reclamanta SC A. SRL - prin lichidator Avocat B. a chemat în judecată pe pârâta SC C. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a acordului de stingere a creanțelor reciproce din data de 20 mai 2004 încheiat între părțile litigante și obligarea pârâtei SC C. SRL la plata sumei de 7.810.161 lei, către societatea reclamantă, reprezentând debite neachitate conform facturilor anexate.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1132-1133 C. civ. și art. 969 C. civ.

Prin sentința nr. 1613 din 3 octombrie 2014, Tribunalul Suceava, secția civilă, a admis excepția lipsei capacității procesuale pasive a pârâtei SC D. SRL. A admis excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune în privința celui de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect „pretenții". A respins cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâta SC D. SRL pentru lipsa capacității procesuale pasive. A admis cererea vizând constatarea nulității absolute a acordului de stingere a creanțelor reciproce din 20 mai 2004 promovată în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL și a constatat nulitatea absolută a acordului de stingere a creanțelor reciproce nr. 88 din 20 mai 2004. A obligat pârâta SC C. SRL să plătească în contul reclamantei suma de 5.307.611 lei. Totodată, a respins cererea reclamantei privind obligarea aceleași pârâte la plata sumei de 2.502.550 lei, ca efect al prescripției extinctive.

Împotriva acestei sentințe, pârâta SC C. SRL a declarat apel criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 152 din 26 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul pârâtei SC C. SRL - prin lichidator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvență E.

Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut în esență că, pârâta apelantă SC C. SRL a formulat cerere de recuzare ulterior încheierii dezbaterilor, respectiv la data de 15 septembrie 2014, cerere care a fost anulată ca netimbrată la data de 22 septembrie 2014, astfel încât, la data pronunțării, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei nu era incompatibil.

S-a mai reținut că apelanta nu a dovedit o vătămare a propriilor drepturi decurgând din modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare cu o altă parte, respectiv cu pârâta SC D. SRL, existența unui viciu relativ la acest aspect impunându-se a fi invocat de către aceasta din urmă.

Cu privire la procedura concilierii prealabile directe prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., instanța de apel a reținut că reclamantul nu era ținut să facă dovada îndeplinirii procedurii prealabile de conciliere directă chiar dacă cererea sa mai are și alte capete accesorii, evaluabile în bani și că Decizia nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, fiind pronunțată ulterior promovării acțiunii, la data de 9 iunie 2008, nu poate retroactiva.

Referitor la excepția prescripției dreptului Ia acțiune s-a reținut că, pentru suma de 53.076.114.628 lei, menționată în Acordul din 20 mai 2004, dreptul la acțiune al reclamantei nu era prescris la momentul înregistrării la instanță a cererii de chemare în judecată, respectiv 26 iunie 2006, fiind întrerupt cursul prescripției în conformitate cu art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

În privința diferenței de 25.025.494.724 lei până la suma de 7.819.161 lei, raportat la data emiterii facturilor, s-a constatat că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958, era depășit, fiind incidență excepția prescripției dreptului la acțiune.

Referitor la Acordul din 20 mai 2004, s-a reținut în esență că la momentul încheierii actului nu exista o creanță a SC D. SRL asupra reclamantei, factura din 28 iunie 2004 din care rezultă presupusa creanță neexistând la data de 20 mai 2004, nu era îndeplinită condiția existenței unei obligații valabile vechi la momentul încheierii acordului și că actul era lipsit de cauză la data respectivă, fiind lovit de nulitate absolută.

Totodată, s-a reținut că în cuprinsul acordului nu se regăsește nicio clauză din care să rezulte în chip neîndoielnic intenția părților de a exclude conversiunea și că, pârâta acceptând să facă plata unui terț indicat de reclamantă, implicit a recunoscut și existența datoriei față de aceasta.

Astfel că, deși nul ca și act de novație pentru neîndeplinirea condițiilor cerute de lege, manifestarea de voință, în virtutea conversiunii actelor juridice, poate valora recunoașterea de datorie.

Cât privește cererea de suspendare a judecății de fond în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. s-a constatat că a fost respinsă irevocabil prin Decizia nr. 82 din 14 ianuarie 2011 a Curții de Apel Suceava, nemaiputând fi analizate aspectele invocate. Totodată, s-a luat act de renunțarea apelantei la cererea de suspendare a judecării apelului, față de caracterul executoriu al sentinței.

Pentru toate aceste considerente, constatând neîntemeiate criticile din apel, iar hotărârea pronunțată legală și temeinică, în conformitate cu art. 297 C. proc. civ., instanța de apel a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC C. SRL - prin lichidator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvență E. a declarat recurs, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, având în vedere omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra mai multor motive de apel.

În subsidiar, s-a solicitat modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii excepției prematurității cererii reclamantei și respingerea ambelor capete de cerere ca fiind prematur introduse, ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile a concilierii directe prevăzute de art. 720 C. proc. civ. Pe fond, s-a solicitat modificarea în tot a sentinței și respingerea cererii reclamantei ca nefondată pentru primul capăt al cererii și ca prescrisă extinctiv în privința celui de-al doilea capăt de cerere.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta - pârâtă a criticat decizia instanței de apel sub aspectul nemotivării criticilor de apel formulate împotriva încheierii din 24 iunie 2014 privind soluția de respingere a cererii de aplicarea a dispozițiilor procedurii de înscriere în fals și împotriva încheierii din 27 mai 2014 privind soluția de respingere a cererii de suspendare a judecării cauzei întemeiată pe dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Recurenta - pârâtă a mai susținut că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra cererii sale de exonerare de la plata amenzii judiciare de 500 lei dispusă prin încheierea din 09 septembrie 2014 și asupra criticii privind nerespectarea termenului legal imperativ de 15 zile libere prevăzut între data primirii invitației la conciliere și data concilierii, respectiv a comunicării actelor doveditoare.

În opinia recurentei, instanța de apel nu a motivat critica vizând neîndeplinirea condițiilor generale de valabilitate ale actului juridic privind recunoașterea de datorie, dacă s-ar admite ca a operat o asemenea conversiune. În cadrul apelului, s-a arătat că acea recunoaștere este nulă absolut din cauza lipsei consimțământului și a cauzei.

Totodată, instanța de apel nu a motivat critica privind incompatibilitatea instanței de fond la data pronunțării - 3 octombrie 2014, completul fiind recuzat și în imposibilitate de a face vreun act de procedură și cu atât mai mult de a soluționa cauza pe fond.

Sub acest aspect, a arătat că cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru aferente cererii de recuzare a fost admisă prin încheierea din 7 octombrie 2014, motiv pentru care la data de 3 octombrie 2014 completul de judecată era incompatibil, fiind încălcate dispozițiile art. 31 alin. (3) C. proc. civ. De altfel, instanța nu a răspuns clar cu privire la imposibilitatea completului recuzat de a face orice act de procedură.

Față de argumentele expuse, s-a invocat faptul că instanța de apel nu a răspuns argumentelor esențiale invocate în cadrul apelului, determinante pentru soluționarea cauzei, neputându-se decela care sunt argumentele decisive care au determinat deznodământul judiciar criticat prin motivele de apel, vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate și rejudecarea apelului.

Dreptul de acces la un tribunal, ca o compenență materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 al Curții Europene ale Dreptului Omului, presupune a se răspunde fiecărui motiv de apel cu care instanța a fost învestită, iar motivarea hotărârilor judecătorești este o garanție procesuală impusă de acest articol.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC C. SRL a invocat aplicarea greșită a dispozițiiloor art. 720 C. proc. civ., reținându-se eronat că prezentul litigiu are caracter nepatrimonial, chiar dacă cererea mai are un capăt accesoriu, evaluabil în bani.

Instanța de apel deși a apreciat ca reclamanta nu era ținută de obligațiile impuse de art. 720

1

C. proc. civ., a reținut totuși că o asemenea procedură ar fi fost urmată, însă fără a arăta modul de calcul al termenului de 15 zile și dacă acesta a fost respectat, omițând să se pronunțe și asupra faptului că invitația la conciliere nu a fost însoțită de vreun înscris doveditor.

Totodată, instanța de apel a fost în eroare cu privire la invocarea retroactivității deciziei pronunțate în interesul legii, respectiv Decizia nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind aplicate greșit prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., întrucât această normă legală are în vedere hotărârile judecătorești examinate, normă inaplicabilă prezentei cauze.

Concluzionând, recurenta - pârâtă a susținut că încălcarea legii de către instanța de apel vizează nerespectarea prevederilor art. 109 alin. (2) și art. 7201 C. proc. civ., în opinia sa prezentul litigiu fiind unul evaluabil în bani.

Cu privire la Acordul din 20 mai 2004, recurenta - pârâtă a susținut în esență că, instanța de apel a reținut motive contradictorii asupra datei, fiind de acord pe de o parte că un bun viitor poate fi obiect al actului juridic, pentru ca ulterior să rețină că obligația veche care se stingea nu exista la 20 mai 2004.

Totodată, instanța de apel a interpretat greșit acest Acord, schimbând natura ori înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia, prin raportare abstractă la operațiunea conversiunii și nu prin raportare concretă la actul juridic al recunoașterii de datorie, ceea ce atrage în cauză și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Motivul determinant în încheierea contractului de novație a fost stingerea reciprocă a datoriilor și nu recunoașterea acestora. Interpretarea acordului în sensul recunoașterii datoriilor ar însemna producerea unor efecte contrare scopului pentru care părțile l-au încheiat.

Eventuala transformare a acestui contract într-un act de recunoaștere a creanțelor este nul, pentru cauza falsă, iar dacă s-ar considera că scopul Acordului a fost acela de a se efectua o recunoaștere de datorie, atunci acest act nu este valabil, întrucât nu întrunește condițiile generale de valabilitate ale actului juridic.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii apreciind că lipsa cauzei atrage nulitatea absolută, că nu are relevanță contestarea facturilor fiscale ca fiind false, că acest acord nu conține nicio clauză care să excludă conversiunea, hotărârea fiind lipsită de temei legal și dată cu încălcarea legii întrucât instanța de apel a ignorat orice regulă de interpretare a actului juridic, respectiv a voinței reale a părților de a se stinge creanțele reciproce.

A mai susținut că nu a invocat propria sa culpă și că, nu reiese care ar fi aceasta, fie data eronată - 20 mai 2014 fie data facturii din iunie 2004 și nr. atribuit de O.R.C. București. Daca s-ar admite că propria culpă se referă la data eronată - 20 mai 2004, atunci hotărârea recurată conține motive contradictorii.

Totodată, instanța de apel a aplicat greșit legea recunoscând tacit că Acordul a fost încheiat la o dată ulterioară, însă a refuzat să dea eficiență juridică acestei situații de fapt, apreciind că debitul reclamantei față de pârâta SC D. SRL nu exista la 20 mai 2004. De altfel, raționamentul instanței nu se verifică nici logic, în sensul că aceasta consideră mecanic că la 20 mai 2004 nu exista obligația reclamantei, făcând abstracție de posibilitatea reală de a înscrie în Acordul, numărul de ordine al reclamantei, atribuit la finele lunii iunie 2004, practic Acordul primește dată certă, „în sens larg" la momentul la care reclamantei îi este atribuit nr. de ordine la O.R.C. București.

Instanța a interpretat greșit Acordul și a aplicat eronat legea, considerând că în cuprinsul Acordului nr. 88 nu se regăsește nicio clauză din care să rezulte în chip neîndoielnic intenția părților de a exclude conversiunea, consimțământul societății recurente la încheierea acestui act juridic fiind viciat, întrucât nu au fost verificat susținerile reclamantei din cadrul acordului cu privire la creanța față de cealaltă pârâtă.

În opinia recurentei, dovada existenței creanței deținută de creditorul SC D. SRL față de debitorul SC A. SRL rezultă din precizarea facturii emise la 28 iunie 2004, data menționată în acord -20 mai 2004 - fiind doar o eroare materială.

Menționarea expresă a creanței născute la 28 iunie 2004 prin Acordul nu poate atrage nulitatea absolută a acestuia din urma, ci doar scoate în evidență faptul că acest acord nu putea fi încheiat mai devreme de 28 iunie 2004 - data nașterii obligației debitorului SC A. SRL față de celălalt pârât.

Înalta Curte analizând decizia atacată în raport de critici le formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este fondat din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și va fi admis în considerarea următoarelor argumente:

Cu titlu prealabil, cererea formulată de recurenta - pârâtă SC C. SRL - prin lichidator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvență E. privind suspendarea judecării cauzei întemeiată pe dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. urmează a fi respinsă pentru considerentele ce se succed.

Potrivit dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. instanța poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.

Prin norma legală enunțată, se reglementează un caz de suspendare facultativă a judecății, și nu obligatorie, în ipoteza când acțiunea civilă este sau devine dependentă de soluția ce s-ar da în acțiunea penală.

În cauză, se constată că nu se impune luarea unei astfel de măsuri de suspendare a judecății cauzei, întrucât nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea situației de fapt, iar motivele invocate în susținerea cererii, respectiv instituirea sechestrului asigurător asupra unor utilaje ce au făcut obiectul operațiunilor comerciale din prezenta cauză și faptul că reclamanta a fost înscrisă în Tabloul creditorilor pârâtei nu justifică suspendarea judecății cauzei.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În conformitate cu prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., hotărârile judecătorești se dau în numele legii și trebuie să cuprindă motivele de fapt și drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile și argumentele părților.

Obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit, în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susțină soluția pronunțată apare ca esențială, din perspectiva textelor normative evocate mai sus, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea unei decizii, în sfârșit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc. Indiscutabil, nu se cere instanțelor ca, procedând la motivarea soluției, să răspundă detaliat fiecărui argument invocat de părți, în considerarea uneia și aceleiași cereri, a unuia și aceluiași motiv de apel ori recurs.

În cauză, verificând considerentele deciziei atacate se constată că argumentația avută în vedere în fundamentarea soluției pronunțate de instanța de apel este superficială, lipsită de altfel de răspunsurile ce se impuneau a fi date în raport cu motivele de apel formulate de pârâtă.

Astfel, se constată că instanța de apel a făcut o analiză superficială și insuficientă a motivului de apel referitor la incompatibilitatea instanței de fond la data pronunțării sentinței - 3 octombrie 2014, în condițiile în care cererea de recuzare a fost soluționată la data de 22 septembrie 2014, aceasta fiind anulată ca netimbrată, deși pe rolul instanței de fond se afla în curs de soluționare cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru aferente cererii de recuzare, cerere ce a fost admisă prin încheierea de ședință din 7 octombrie 2014.

Motivarea instanței de apel cu privire la această critică este incompletă, bazată pe prezumții simple, de natură a afecta corectitudinea raționamentului judiciar în operațiunea de soluționare a incidentului procedural.

Cât privește Acordul din 20 mai 2004, a cărui nulitate absolută s-a solicitat să se constate, iar în virtutea principiului conversiunii să se dea eficacitate recunoașterii creanței datoriei în privința căreia s-a convenit, instanța de apel nu a examinat în mod real apărările pârâtei cu privire la acțiunea reclamantei raportat la mecanismele și premisele aplicării conversiunii.

Astfel, în cauză s-a invocat o compensare tripartită având la bază Acordul nr. 88 din 20 mai 2004, prin care părțile semnatare au convenit asupra unei novații, respectiv schimbarea creditorului raportului juridic de obligație, și anume pârâta SC C. SRL se obliga să achite suma de 53.076.114.628 lei reprezentând debitul pe care îl avea față de reclamanta SC A. SRL, direct către pârâta SC D. SRL, societate care la rândul său avea calitatea de creditoare a reclamantei pentru suma de 54.546.176.800 lei, în conformitate cu dispozițiile art. 1128 și 1131 C. civ.

Din considerentele care au stat la baza deciziei adoptate rezultă că instanța de apel a aplicat principiul conversiunii actului juridic civil, invocat de reclamantă în susținerea acțiunii, interpretând manifestarea de voință a pârâtei SC C. SRL exprimată prin Acordul din 20 mai 2004, în sensul că poate valora recunoașterea de datorie, obligând-o, astfel sa achite reclamantei suma de 5.307.611 lei.

Pentru a nu intra în conflict cu alte reguli de drept, precum prevalenta voinței juridice a părților actului juridic sau regulile care guvernează efectele nulității, soluția de a da efect conversiunii presupune examinarea din punctul de vedere al justificării și al posibilității de aplicare.

Pornind de la mecanismul conversiunii, care implică două acte juridice distincte, dar care își au originea în aceeași manifestare de voință, instanța de apel va proceda la examinarea cauzei urmând a stabili dacă temeiul conversiunii este identificat în voința părților în raport cu posibilitatea transformării prin conversiune a unui contract într-un act unilateral, ținându-se cont de condițiile îndeplinirii conversiunii.

În raport de aspectele anterior menționate, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., să admită recursul declarat de pârâta SC C. SRL - prin lichidator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvență E. împotriva Deciziei nr. 152 din 26 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficiențelor arătate cu respectarea normelor legale incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurenta pârâtă SC C. SRL - prin lichidator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvență E. privind suspendarea judecării procesului, în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Admite recursul declarat de pârâta SC C. SRL - prin lichidator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvență E. împotriva Deciziei nr. 152 din 26 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2015.