ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1887/2016

Decizia nr. 1887/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, inițial sub nr. x/314/2012 pe rolul Judecătoriei Suceava, reclamanta A. (fostă B., fostă C.) a chemat în judecată pe pârâtele D. SA București și SC E. SA București, prin Sucursala Suceava, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor la plata următoarelor sume: 7.836,55 RON, contravaloarea reparațiilor autoturismului marca F., 1.250 RON dobânzi aferente unui credit bancar contractat în vederea reparării autoturismului și 200.000 euro, daune morale.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, a susținut, în esență, că a perfectat cu pârâta D. SA un contract de leasing financiar din 31 august 2007, în temeiul căruia a dobândit calitatea de utilizator al unui autoturism marca F.

La data de 3 septembrie 2011, reclamanta a fost implicată într-un accident rutier, produs pe raza localității Gura Humorului, din culpa reclamantei însăși, accident ce a condus la avarierea autoturismului.

Deși a achitat toate facturile emise de finanțator ce cuprindeau atât rate de leasing, cât și primele de asigurare aferente contractului de asigurare casco încheiat de către firma de leasing cu asiguratorul E. SA, cele două pârâte au refuzat să îi achite despăgubirea. Finanțatorul a susținut că asiguratorul a considerat încetat contractul de asigurare la data producerii evenimentului, ca urmare a neplății primelor de asigurare în septembrie 2010, ianuarie 2011 și iunie 2011.

A mai relevat reclamanta că finanțatorul și-a încălcat obligațiile ce îi reveneau, de a gestiona relația sa contractuală cu asiguratorul, după cum și pârâta secundă a apreciat în mod nelegal că a fost suspendat contractul de asigurare, câtă vreme a încasat primele de asigurare până la încetarea contractului de leasing.

În fine, reclamanta a susținut că a fost nevoită să contracteze un credit bancar pentru a repara autoturismul, precum și faptul că pârâtele, prin atitudinea lor, i-au creat grave prejudicii morale prin disconfortul psihic și afectarea stării de sănătate.

În drept, a invocat dispozițiile art. 986 și următoarele, art. 998 și următoarele C. civ. din 1864, art. 1394 și următoarele din Noul C. civ.

Judecătoria Suceava, prin Sentința nr. 5094 din 11 octombrie 2013, a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, reținând că, potrivit art. 7 C. proc. civ., chemarea în judecată a persoanelor juridice, de drept privat se face la instanța sediului lor principal.

Judecătoria Sectorului 1 București, prin Sentința nr. 5621 din 1 aprilie 2014, a declinat competența materială de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava. Pentru a hotărî astfel, a reținut că valoarea obiectului capătului de cerere vizând daunele morale depășește suma de 500.000 RON, fiind aplicabile dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. În ce privește competența teritorială, a constatat că prevederile art. 11 alin. (1) C. proc. civ. instituie o competență teritorială alternativă, reclamantul, în materie de asigurare, având alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Cauza a fost înregistrată, la data de 4 iunie 2014, pe rolul Tribunalului Suceava.

Prin Sentința nr. 753 din 6 aprilie 2015, Tribunalul Suceava a respins excepțiile invocate de către pârâta E. SA, respectiv următoarele: excepția de nulitate a încheierilor din 23 iunie 2014, 22 septembrie 2014 și din 13 octombrie 2014, excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu a Sucursalei Suceava, excepția de nulitate a cererii de chemare în judecată, pentru lipsa mențiunilor obligatorii ale acesteia, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Suceava, excepția inadmisibilității acțiunii, pentru neparcurgerea procedurii prealabile a concilierii, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC E. SA.

A respins, de asemenea, ca nefondate, excepțiile invocate de pârâta D. SA, și anume excepția de nulitate a măsurilor dispuse și probelor administrate de către instanțele necompetente material (judecătorie), precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte.

A admis în parte acțiunea în daune și a obligat pârâtele, în solidar, la plata următoarelor sume către reclamantă: 9.086,55 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, plus dobânda legală aferentă de la data de 2 decembrie 2011 și până la achitarea integrală a debitului și 5.000 RON, reprezentând daune morale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta A., cât și pârâtele D. SA București și E. SA București.

Prin Decizia nr. 444 din 19 noiembrie 2015, Curtea de Apel Suceava a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței nr. 753 din 6 aprilie 2015 a Tribunalului Suceava.

A respins, ca tardiv, apelul promovat de pârâta D. SA.

A respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta E. SA.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în principal, următoarele:

În ce privește apelul declarat de reclamantă, a constatat că, deși aceasta a fost informată cu privire la obligația achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 6.822,71 RON, nu s-a conformat. Ca atare, a fost aplicată sancțiunea prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și art. 9 din O.G. nr. 32/1995, anume aceea a anulării apelului, ca netimbrat.

Referitor la apelul formulat de pârâta D. SA, a reținut că această parte a declarat calea de atac cu depășirea termenului defipt de lege, de 15 zile de la comunicarea sentinței.

Astfel, hotărârea a fost comunicată pârâtei la data de 27 august 2015, iar apelul a fost promovat la data de 25 septembrie 2015, deci cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 284 C. proc. civ. Așa fiind, a admis excepția invocată de către apelanta-reclamantă și a constatat că a intervenit sancțiunea decăderii părții din dreptul de a promova calea de atac în reformare.

Relativ la calea de atac formulată de pârâta E. SA, a constatat că este nefondată, reținând, în esență, cele ce succed:

A reținut că judecătorul fondului în mod corect a respins excepția necompetenței teritoriale, atâta vreme cât era vorba de o competență alternativă, iar opțiunea reclamantei a constat în instanța de la domiciliul său, opțiune permisă de prevederile art. 11 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. De altfel, toate aceste aspecte au fost tranșate, cu putere de lucru judecat, prin Sentința nr. 5621 din 1 aprilie 2014 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

Cât privește critica din apel, relativă la lipsa personalității juridice a sucursalei sale din Municipiul Suceava, a constatat că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de apel a înlăturat, de asemenea și criticile vizând neparcurgerea procedurii concilierii prealabile, prevăzute de dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., reținând că invitația la conciliere a pârâtei, primită de aceasta din urmă la 30 mai 2012, a fost depusă la dosarul de fond.

Cât privește motivul de apel referitor la greșita respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei și, respectiv, lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, și acesta a fost respins de prima instanță de control judiciar. A apreciat că reclamanta este parte în raportul juridic dedus judecății, câtă vreme obiectul cererii constă în recuperarea contravalorii reparațiilor efectuate la autovehiculul, bun asigurat prin contractul de asigurare facultativă. De asemenea, a reținut că pârâta are calitate procesuală pasivă, fiind asiguratorul bunului.

A mai constatat că, în ce privește fondul litigiului, principalele critici formulate prin cererea de apel vizează pretinsa reziliere a contractului de asigurare și, prin urmare, inexistența obligației de plată a despăgubirilor.

Sub un prim aspect, instanța de apel a subliniat că, deși pârâta apelantă a susținut în mod constant că la data producerii evenimentului asigurat nu mai era valabilă polița de asigurare facultativă a autoturismului utilizat de către reclamantă, nu a fost indicată data la care a intervenit rezilierea contractului de asigurare, respectiv care a fost prima de asigurare neachitată, în termenul stabilit contractual, de către reclamantă.

Al doilea aspect reținut de instanța de apel îl constituie faptul că reclamanta a făcut dovada efectuării de plăți în executarea contractului de asigurare facultativă încheiat de cele două pârâte, inclusiv în luna anterioară producerii accidentului - eveniment asigurat, respectiv la data de 19 august 2011 (dosar nr. x/2012 al Judecătoriei Suceava). Instanța a subliniat, de asemenea, că până în luna septembrie 2010 plata primelor de asigurare se realiza de către reclamantă prin depuneri în contul pârâtei SC D. SA București (dosar nr. x/2012 al Judecătoriei Suceava), începând cu luna octombrie 2010 plățile fiind realizate prin depuneri în contul pârâtei SC E. SA București (dosar nr. x/2012 al Judecătoriei Suceava). Nici pârâtele și nici reclamanta nu au explicat motivul pentru care a intervenit această modificare privind plata primelor de asigurare, pârâta SC D. SA București precizând în întâmpinare doar că "după luna septembrie 2010, ca urmare a faptului că reclamanta nu a mai achitat primele de asigurare societatea nu a mai emis facturi pentru acestea".

În contextul derulării raporturilor dintre părți în maniera descrisă anterior, în mod corect prima instanță a reținut că nu s-a făcut dovada rezilierii contractului de asigurare facultativă încheiat între pârâte anterior producerii evenimentului asigurat. În măsura în care rezilierea contractului ar fi intervenit anterior lunii august 2011, pârâta SC D. SA București menționând că sistarea plăților de către reclamantă a intervenit în luna septembrie 2010, instanța de apel a apreciat că acceptarea plăților făcute de către reclamantă în contul pârâtei apelante ulterior acestui moment a fost de natură a induce reclamantei impresia menținerii raporturilor contractuale între părți, aspect imputabil exclusiv pârâtelor. În aceste condiții, instanța de apel a reținut că în mod corect s-a apreciat de către prima instanță că reclamanta este îndreptățită la recuperarea sumelor reprezentând contravaloarea reparațiilor autoturismului, precum și a dobânzii legale aferente începând cu data de 2 decembrie 2011.

S-a precizat că răspunderea civilă delictuală a pârâtei apelante nu a fost invocată în legătură cu intervenirea evenimentului asigurat, respectiv accidentul produs de reclamantă la data 3 septembrie 2011, ci în legătură cu refuzul pârâtei apelante de a plăti reclamantei contravaloarea reparațiilor autoturismului, respectiv a celorlalte prejudicii create acesteia prin refuzul nejustificat al acestei plăți, în contextul în care, astfel cum au precizat ambele pârâte, părți ale contractului de asigurare sunt doar pârâtele, nu și reclamanta. Astfel, reclamanta a cumulat răspunderea contractuală cu răspunderea civilă delictuală în sensul în care obligația de plată a despăgubirilor constând în contravaloarea reparațiilor mașinii revine pârâtei apelante, în temeiul contractului de asigurare facultativă, iar reclamanta este îndreptățită la recuperarea sumei astfel suportate în calitatea sa de utilizatoare a autoturismului achiziționat în conformitate cu clauzele contractului de leasing încheiat cu pârâta SC D. SA București.

Reținerea refuzului nejustificat al apelantei de a-și onora obligațiile ce îi reveneau în temeiul contractului de asigurare nu reprezintă încălcarea principiului disponibilității părților, ci rezultatul relațiilor dintre părți stabilite prin cele două contracte, de leasing și de asigurare facultativă. Rezilierea contractului de asigurare nu a fost dovedită în cauză, în condițiile în care și în luna anterioară producerii accidentului pârâta apelantă a acceptat plățile făcute de reclamantă în executarea acestui contract.

Constatând că pârâta apelantă nu a făcut dovada existenței vreunui motiv de nelegalitate sau de netemeinicie a sentinței apelate, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanța a respins ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC E. SA București.

Împotriva Deciziei nr. 444 din 19 noiembrie 2015 a Curții de Apel Suceava, în termen legal au declarat recurs atât pârâta SC D. SA București, cât și pârâta SC E. SA București, recursuri înregistrate la data de 14 ianuarie 2016, sub nr. x/299/2013 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Recurenta SC D. SA București a criticat decizia recurată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

O primă critică vizează greșita admitere a excepției tardivității apelului. În dezvoltarea acestui motiv, a susținut, în esență, că partea a fost împiedicată să promoveze calea de atac în termenul defipt de lege dintr-o împrejurare mai presus de voința ei, fiind incidente dispozițiile art. 103 teza a II-a C. proc. civ.

Astfel, în dispozitivul hotărârii pronunțate de către Tribunalul Suceava, s-a menționat că termenul de exercitare a apelului este de 30 de zile de la comunicare. Pe lângă mențiunea greșită din dispozitivul hotărârii, pârâta a fost indusă în eroare și de faptul că, prin încălcarea prevederilor art. 99

1

alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, a fost modificat numărul unic inițial de înregistrare a dosarului (x/314/2012) cu un nou număr unic (x/299/2013).

Practic, prin modificarea numărului unic, partea a fost pusă în imposibilitate să sesizeze că procesul a început anterior intrării în vigoare a Noului C. proc. civ.

Pe fondul cauzei recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a clauzelor contractului de leasing financiar și, pe cale de consecință, o greșită aplicare a prevederilor art. 969 C. civ., precum și a dispozițiilor art. 10 și art. 5 din O.G. nr. 51/1997.

Astfel, atât din conținutul clauzelor inserate în art. 2.5.1, art. 2.7.1 alin. (2) și alin. (4) și art. 2.7.2 alin. (2) din Condițiile Contractuale Generale, cât și din prevederile legale suscitate, rezultă doar obligația finanțatorului de a încheia polița de asigurare casco (obligație îndeplinită, în speță), nu și obligația de a achita primele de asigurare. Contrar celor reținute de instanțele de fond, finanțatorul nu a încasat primele de asigurare de la utilizator și, ulterior, nu le-a mai virat asiguratorului ci, dimpotrivă reclamanta nu a mai achitat aceste sume începând cu data de 28 septembrie 2010. Ca atare, împrejurarea că reclamanta a suportat costurile reparațiilor autoturismului nu reprezintă decât executarea unei obligații contractuale decurgând din contractul de leasing financiar.

Cât privește capătul de cerere referitor la acoperirea prejudiciului moral pretins cauzat reclamantei, recurenta a arătat că reclamanta nu face altceva decât să își invoce propria culpă în nerespectarea obligațiilor contractuale asumate prin contractul de leasing financiar.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Pârâta SC E. SA București a criticat decizia pronunțată în apel pentru următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în termenul legal de parte (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a relevat, în esență, că atât prin cererea nr. x din 10 iunie 2014, cât și prin cererea de apel, a susținut că nu Tribunalului Suceava, ci Tribunalului București îi aparținea competența teritorială exclusivă în soluționarea cauzei. De altfel, necompetența instanțelor din Suceava a fost reținută, cu putere de lucru judecat, prin Sentința civilă nr. 5094 din 11 octombrie 2013 a Judecătoriei Suceava.

Deși instanța de apel a reținut că, prin dispozițiile art. 11 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. s-a instituit o competență teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanțe, deopotrivă competente, aparținând reclamantei, recurenta a solicitat să se constate că acest text de lege nu vizează raporturile juridice stabilite cu pârâta SC D. SA București.

Or, firma de leasing nu are dezmembrăminte pe raza localității Suceava, astfel că, în ceea ce o privește, sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) C. proc. civ.

Cel de al doilea motiv de recurs vizează încălcarea formelor de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Astfel, recurenta a susținut că, în fața primei instanțe (Tribunalul Suceava), pentru termenele din data de 23 iunie 2014, 22 septembrie 2014 și, respectiv, 13 octombrie 2014, pârâta nu a fost legal citată, nici la sediul social din București și nici la sediul procesual ales, la cabinetul avocatului, fiind astfel încălcate prevederile art. 85 și art. 87 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Deși a invocat aceste neregularități procedurale și prin cererea de apel, acestea au fost înlăturate, cu motivarea că pârâta-apelantă nu a făcut dovada vreunei vătămări a drepturilor procesuale și reținându-se, în mod nelegal, incidența prevederilor art. 41 alin. (2) C. proc. civ.

Or, acest text de lege nu este aplicabil în cazul societăților cu personalitate juridică, pe de o parte, iar, pe de altă parte, încălcarea normelor legale referitoare la citare (art. 88 alin. (2) raportat la art. 88 alin. (1) pct. 4, în referire la art. 85 și art. 108 alin. (1) C. proc. civ.), se sancționează cu nulitatea absolută, iar nu cu nulitatea relativă, nefiind necesar, prin urmare, a se face dovada vreunei vătămări.

A mai relevat recurenta că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ., critică încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și faptul că decizia pronunțată în apel nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate susținerile pârâtei cu privire la acest aspect.

Astfel, a susținut, în esență, ca fiind vorba de un litigiu cu caracter comercial, conform Deciziei nr. XXIII din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, erau pe deplin aplicabile dispozițiile art. 720

1

alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 202/2010.

Ca atare, în raport de dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., cererea reclamantei ar fi trebuit respinsă, ca inadmisibilă.

Deși instanța de apel a reținut că la dosarul cauzei există xerocopia adresei ce cuprindea invitația la conciliere, a omis să observe că nu există confirmarea de primire semnată și ștampilată de salariatul societății, însărcinat cu primirea corespondenței la sediul social.

Recurenta a învederat că instanța de apel, menținând soluția pronunțată de prima instanță, de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, a încălcat prevederile art. 2, art. 8 și art. 25 din Legea nr. 136/1995, art. 969 C. civ. din 1864. Totodată, a ignorat principiul relativității efectelor contractului, precum și principiul electa una via non datur recursus ad alteram.

În principal, a arătat că instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că partea poate să își întemeieze acțiunea atât pe răspunderea civilă delictuală, cât și pe răspunderea civilă contractuală, o atare cerere fiind, în opinia recurentei, inadmisibilă.

Astfel, relativ la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei - asigurator, a susținut, în esență, că nu poate figura ca parte într-o cerere întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, întrucât nu poate fi considerată persoană vinovată de producerea prejudiciului constând în avarierea autovehiculului.

Cât privește o cerere întemeiată pe existența contractului de asigurare facultativă a autovehiculului, constatată prin polița C nr. 515757, recurenta a relevat că este vorba de o convenție încheiată cu asiguratul SC D., iar reclamanta, chiar dacă figurează în calitate de contractant (utilizator în temeiul contractului de leasing), nu este titular al dreptului de despăgubire. Nu există, prin urmare, identitate între reclamantă și titularul dreptului afirmat, întrucât, în raport de prevederile art. 2, art. 8 și art. 25 din Legea nr. 136/1995 raportate la art. 1.4, art. 1.3, art. 1.4, art. 6.2 din Condițiile generale contractuale interesul pentru bunul asigurat este cel al proprietarului, respectiv cel al firmei de leasing. Ca atare, a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei pronunțate în apel, în sensul admiterii apelului, cu consecința respingerii acțiunii în daune, pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei.

În fine, recurenta a susținut că cele două pârâte au fost obligate în solidar la plata de despăgubiri materiale și morale, în condițiile în care solidaritatea pasivă legală există doar în cazul răspunderii civile delictuale (art. 1003 C. civ. din 1864), iar solidaritatea pasivă rezultată din contracte nu se prezumă, ci trebuie menționată expres. Mai mult, cele două pârâte sunt părți a două contracte distincte (contractul de leasing financiar, pe de o parte, și contractul de asigurare facultativă de bunuri, pe de altă parte).

Recurenta a mai relevat că instanța de apel a încălcat normele legale incidente (art. 2, art. 8 din Legea nr. 136/1995 și art. 969 C. civ. raportate la condițiile generale contractuale - art. 17.1, art. 17.3), prin aceea că evaluarea pagubei nu se putea realiza decât pe bază de documente justificative, prin acordarea de dobânzi aferente unui credit bancar, ce nu reprezintă un risc asigurat și prin acordarea de daune morale, ce pot fi solicitate exclusiv în cazul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule, iar nu în cazul asigurării de bunuri.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 3, art. 304 pct. 7, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată de intimata A., s-a solicitat respingerea celor două recursuri ca nefondate, întrucât hotărârea instanței de apel este legală. S-au reiterat susținerile formulate în fazele procesuale anterioare.

SC D. SA a formulat întâmpinare în raport de recursul declarat de către SC E. SA, solicitând, în esență, admiterea acestei căi de atac, întrucât, în adevăr, în anul 2012 firma de leasing nu avea nici un dezmembrământ fără personalitate juridică pe raza municipiului Suceava, astfel încât au fost încălcate normele legale referitoare la competența teritorială a instanței.

Recursul declarat de pârâta SC D. SA București este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Instanța de apel, aplicând sancțiunea decăderii părții din dreptul de a declara apel, pentru neexercitarea căii de atac în termenul defipt de lege, a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente.

Astfel, este de netăgăduit că procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 (Noul C. proc. civ.), respectiv anterior datei de 15 februarie 2013, conform art. 82 din Legea nr. 76/2012, cu modificările și completările ulterioare. Așa fiind, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, în cauză sunt aplicabile prevederile Codului de procedură civilă din 1865, legea stabilind că termenul pentru exercitarea apelului este de 15 zile de la comunicarea hotărârii (art. 284 alin. (1)).

Recurenta nu contestă că a promovat calea de atac cu depășirea termenului legal, ci susține că a fost indusă în eroare de mențiunea incorectă din dispozitivul sentinței apelate, potrivit căreia termenul de declarare a apelului este de 30 de zile.

Constată însă că, potrivit principiului legalității căii de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele prevăzute de aceasta.

Altfel spus, mențiunea inexactă din dispozitiv nu deschide părții dreptul de a exercita apelul într-un alt termen decât cel prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. din 1865. Totodată, faptul că dosarul a fost reînregistrat sub un alt număr unic, cu încălcarea prevederilor art. 99

1

alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 352/2006 (în vigoare la acea dată), nu deschide părții dreptul de a promova o cale de atac într-un alt termen, neprevăzut de legea procesual civilă aplicabilă speței. De altfel, contrar celor susținute de recurentă, aceasta a fost legal citată și anterior declinărilor succesive de competență intervenite în cauză, aceasta formulând apărări și invocând excepția necompetenței teritoriale în dosarul nr. x/314/2012 al Judecătoriei Suceava (dosarul sus arătat).

Chiar dacă împrejurările arătate de recurenta SC D. SA (mențiunile greșite din dispozitivul sentinței apelate sau înregistrarea dosarului cu un nou număr unic) ar fi putut constitui motive ce au împiedicat partea să promoveze calea de atac în termenul legal, constată că nu se poate invoca greșita aplicare, de către instanța de prim control judiciar, a prevederilor art. 103 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Această concluzie se impune întrucât partea nu a formulat cerere de repunere în termen, în condițiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ., astfel că nu poate pretinde că instanța de apel ar fi pronunțat hotărârea cu ignorarea unor prevederi legale ce nu aveau incidentă în cauză.

Față de considerentele ce preced, constată că instanța de apel, aplicând sancțiunea decăderii părții din dreptul de a exercita calea de atac, a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 103 alin. (1) teza I raportat la art. 284 alin. (1) C. proc. civ. Așa fiind, a devenit de prisos a analiza celelalte critici formulate de recurentă prin cererea de recurs, critici subscrise de parte motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În consecință, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta SC D. SA, ca nefondat.

Recursul declarat de pârâta SC E. SA București este fondat, însă numai pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Criticile ce se subscriu primului motiv de recurs, potrivit căruia hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe invocată în condițiile legale, prevăzute de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., nu pot fi primite. În esență, recurenta nu critică soluția instanței de apel care, raportându-se la natura raportului juridic dintre reclamanta-pârâtă, a statuat că, în materie de asigurare, competența teritorială este alternativă, reclamantul având alegerea între mai multe instanțe, deopotrivă competente, invocând, în acest sens, prevederile art. 11 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ. Ceea ce susține E. SA este faptul că Tribunalul Suceava nu avea competența teritorială în raport cu pârâta D. SA, persoană juridică ce nu deținea nici un dezmembrământ în jurisdicția instanțelor din Suceava și care a invocat acest aspect în fața primei instanțe (Judecătoria Suceava), cu respectarea dispozițiilor art. 158 alin. final C. proc. civ.

Or, instanța de recurs constată că, prin decizia atacată, s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., potrivit cărora cererea îndreptată împotriva mai multor pârâți poate fi făcută la instanța competentă pentru oricare dintre ei. Astfel, întrucât în speță sunt două pârâte, asiguratorul, care nu contestă competența Tribunalului Suceava în ceea ce îl privește, și firma de leasing, reclamanta avea dreptul să introducă cererea la oricare dintre cele două instanțe deopotrivă competente, iar din momentul în care alegerea a fost făcută (la domiciliul asiguratului sau la instanța în circumscripția căreia se află bunul asigurat), se stabilește definitiv competența acelei instanțe.

Instanța de recurs constată nefondat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, recurenta invocă încălcarea prevederilor art. 85 și art. 87 alin. (1) pct. 2, în sensul că, în fața primei instanțe, la termenele din 23 iunie 2014, 22 septembrie 2014 și 13 octombrie 2014, societatea pârâtă nu a fost legal citată, nici la sediul social, în București, și nici la sediul procesual ales, respectiv la cabinetul avocatului. Susține, totodată, că această neregularitate procedurală a fost invocată atât în fața instanței de fond, cât și prin cererea de apel, iar prin decizia recurată în mod greșit a fost respinsă.

Instanța constată că, în adevăr, procedura citării și comunicării actelor de procedură este o instituție fundamentală a procesului civil, fiind menită să asigure respectarea principiului dreptului la apărare precum și principiul contradictorialității. În acest sens, art. 85 C. proc. civ. prevede obligativitatea citării părților în vederea pronunțării unei hotărâri valabile, citarea persoanelor juridice de drept privat (în sfera cărora sunt incluse și societățile cu personalitate juridică) efectuându-se la sediul lor principal (art. 87 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.), ori, în cazul alegerii de sediu, în condițiile art. 93 C. proc. civ. În acest context, în mod corect susține recurenta că neîndeplinirea procedurii de citare a părții la sediul ales, la cele 3 (trei) termene consecutive (23 iunie 2014, 22 septembrie 2014 și 13 octombrie 2014), deși reprezintă o nulitate relativă fiind vorba de o nulitate expresă, vătămarea produsă părții este prezumată și atrage, prin urmare, nulitatea formei de procedură, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Ceea ce ignoră însă partea este faptul că, după invocarea acestei neregularității, la termenul din 24 noiembrie 2014, judecătorul fondului a dispus îndreptarea acesteia cu respectarea dispozițiilor art. 106 alin. (2) C. proc. civ. Altfel spus, pârâta nu putea solicita, pe calea apelului, anularea hotărârii, câtă vreme președintele, în condițiile art. 107 C. proc. civ., constatând că pârâta, care lipsea la termenul din 24 noiembrie 2014, nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 93 C. proc. civ., a dispus amânarea judecății și îndreptarea neregularităților săvârșite cu privire la actele de procedură în discuție.

Constată, de asemenea, că în mod corect instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, întemeiată pe pretinsa neparcurgere a procedurii concilierii prealabile, conform art. 109 raportat la art. 720

1

și următoarele C. proc. civ., soluție menținută de instanța de apel.

Instanțele de fond, de altfel, nu au negat aplicabilitatea art. 146 din Legea nr. 71/2011 sau a prevederilor art. 720

1

alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 202/2010, ci au constatat că reclamanta, anterior introducerii cererii, și-a îndeplinit obligația comunicării către pârâte, în scris, a pretențiilor, a temeiului legal și a înscrisurilor doveditoare. Ceea ce contestă recurenta este împrejurarea recepționării de către pârâtă a invitației la conciliere. Or, pe de o parte, aceasta reprezintă o susținere ce vizează situația de fapt, nu un motiv de nelegalitate, apt a face obiectul căii de atac a recursului, iar, pe de altă parte, nici nu corespunde realității, câtă vreme invitația la conciliere este înregistrată la registratura societății pârâte din 30 mai 2012 (dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Suceava).

Constată însă întemeiate criticile formulate de către recurentă, referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei pronunțate de instanța de apel, critici ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., precum și cele vizând greșita aplicare a normelor legale incidente în cauză, ce se subscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, reține că între reclamantă, în calitate de utilizator și pârâta D. SA, în calitate de finanțator, s-a perfectat contractul de leasing financiar din 31 august 2007, având ca obiect asigurarea folosinței autoturismului F. Totodată, între pârâta D. SA, în calitate de asigurat și proprietar al autovehiculului sus arătat, pe de o parte, și recurenta E. SA, pe de altă parte, s-a încheiat contractul de asigurare facultativă de bunuri - polița din 7 septembrie 2007 pentru perioada 7 septembrie 2007 - 6 septembrie 2011. Se impune precizarea că, deși reclamanta și-a asumat obligația plății primei de asigurare, în rate, aceasta este terț, în raport cu convenția de asigurare și nici nu este titularul dreptului de despăgubire, în cazul producerii riscului asigurat.

În acest context factual, respectiv existența unui raport contractual între reclamantă și pârâta-finanțator, pe de o parte, și calitatea de terț a reclamantei relativ la contractul de asigurare, pe de altă parte instanțele de fond, în exercitarea atributului conferit de prevederile art. 129 alin. (4) și 5 C. proc. civ. și în limitele permise de principiul disponibilității, ce guvernează procesul civil, aveau obligația de a stabili cauza cererii de chemare în judecată în raport cu fiecare dintre cele două pârâte. Astfel, instanța de apel s-a limitat la a arăta că acțiunea în daune se întemeiază atât pe răspunderea civilă delictuală, cât și pe răspunderea civilă contractuală, fără a delimita cele două tipuri de răspundere civilă în relație cu fiecare pârâtă și în considerarea fiecărui capăt de cerere.

În primul rând, instanța de apel nu a verificat, în ce privește acțiunea îndreptată împotriva firmei de leasing, dacă creditorul poate să opteze între acțiunea în responsabilitate contractuală și cea în responsabilitate delictuală.

Astfel, sub imperiul vechiului C. civ., aplicabil în cauză, conform art. 102 și art. 103 din Legea nr. 72/2011, doctrina și jurisprudența sunt unanime în a statua că nu este posibilă nici o combinare în cadrul unei acțiuni mixte, a regulilor aplicabile răspunderii delictuale cu cele aplicabile răspunderii contractuale, după cum nu este permisă nici utilizarea subsidiară, în completare, a acțiunii delictuale, după ce s-a utilizat acțiunea contractuală. Prin urmare, fiind exclusă posibilitatea cumulului, urma a se stabili, numai după solicitarea cuvenitelor clarificări de la partea care a declanșat litigiul judiciar, dacă, atâta vreme cât între reclamantă și firma de leasing a existat un contract din a cărui pretinsă neexecutare au rezultat prejudicii, dacă partea poate apela la răspunderea delictuală. În acest context, se impune a arăta că majoritatea doctrinei și jurisprudenței conturate sub imperiul vechiului C. civ. excludeau o atare opțiune, singura cale permisă părții fiind cea a răspunderii contractuale (în acest sens s-a pronunțat și Plenul Tribunalului Suprem, în decizia de îndrumare nr. 11 din 5 august 1965). De altfel, deși noul C. civ. nu este aplicabil în cauză, acesta a asimilat soluțiile jurisprudențiale și doctrinare care de-a lungul timpului, au suplinit lacunele legislative, statuând în mod categoric, prin dispozițiile art. 1350 alin. (3) că, dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli, care i-ar fi mai favorabile.

Cât privește natura răspunderii pârâtei asigurator față de reclamantă, constată că în mod corect susține recurenta că utilizatorul din cadrul contractului de leasing este un terț, (penitus extranei), o persoană străină de contractul de asigurare, care nu a participat, nici direct și nici prin reprezentare, la încheierea contractului. Deși instanțele de fond își întemeiază soluția de admitere a acțiunii pe pretinsul cumul al răspunderii contractuale cu răspunderea delictuală, fără a mai relua considerentele mai sus arătate, instanța constată că un atare cumul nu este permis de lege. În mod impropriu, admiterea acțiunii în răspundere delictuală s-a fundamentat pe pretinsa neexecutare, de către asigurator, a unei obligații contractuale (plata despăgubirii, urmare producerii riscului asigurat).

Or, în acest context sunt incidente doar regulile răspunderii contractuale situație în care reclamanta, nefiind parte în contractul de asigurare, pentru a fi titular al dreptului de despăgubire (parte în raportul juridic dedus judecății) și a justifica calitatea procesuală activă, ar fi trebuit să dovedească fie titlul de beneficiar al despăgubirii (beneficiar desemnat al asigurării), fie existența unui mandat acordat, în acest sens, de către asiguratul - firmă de leasing și proprietar al bunului avariat. Ca atare, este întemeiată critica referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 2, art. 8, art. 24 și art. 25 din Legea nr. 136/1995, act normativ abrogat actualmente prin O.U.G. nr. 54/2016, dar aplicabil raportului dedus judecății conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, câtă vreme instanța de apel nu a stabilit dacă reclamanta are sau nu acțiune directă împotriva asiguratorului. Concret, se impunea o analiză efectivă a clauzelor contractului de leasing financiar, spre a se putea statua dacă asiguratul, cel care are un interes în legătură cu bunul asigurat, în sensul art. 25 din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare anterior abrogării prin art. 92 pct. 1 și art. 221 din Legea nr. 71/2011, a mandatat sau nu utilizatorul cu promovarea unei acțiuni directe împotriva asiguratorului. Numai după clarificarea acestor aspecte, referitoare la calitatea procesuală activă a reclamantei în promovarea acțiunii împotriva recurentei-asigurator, pot fi analizate și celelalte critici formulate prin cererea de recurs, referitoare la greșita aplicare a normelor legale privind rezilierea contractului de asigurare, pentru neîndeplinirea obligației constând în plata primei de asigurare, greșită stabilire a cuantumului despăgubirii, prin raportare la riscurile acoperite, inexistența obligației de indemnizare a prejudiciului moral s.a.m.d.

Față de considerentele anterior expuse, referitoare la imposibilitatea cumulului răspunderii civile contractuale cu răspunderea delictuală și necesitatea precizării explicite, de către parte, a cauzei cererii de chemare în judecată, se impune a reconsidera în ce măsură obligația dedusă judecății poate fi considerată o obligație plurală solidară. Astfel, obligația solidară pasivă se poate naște în temeiul legii (art. 1003 C. civ.), însă cele două societăți pârâte nu puteau cauza, în comun, prin fapta lor ilicită, prejudiciul pretins. De asemenea, este adevărat că solidaritatea pasivă se poate naște și prin convenția părților, dar reclamanta are raport juridic contractual doar cu firma de leasing și este terț față de contractul de asigurare. Chiar dacă s-ar aprecia existența unei acțiuni directe împotriva asiguratorului, în baza contractului de asigurare perfectat de cele două pârâte, este cert că cele trei părți în litigiu nu au perfectat un acord tripartit, care să includă o manifestare de voință, referitoare la solidaritatea pasivă.

Față de cele mai sus arătate, constată că instanța de apel nu a stabilit, în raport cu fiecare dintre cele două pârâte și prin analiza concretă a fiecărui capăt de cerere ce formează petitul acțiunii, care este cauza (fundamentul juridic) al litigiului. Totodată, numai după deplina lămurire a cadrului procesual, putea proceda la completa determinare a împrejurărilor de fapt și la corecta aplicare a legii, ținând seama și de problemele de drept deja dezlegate prin prezenta decizie.

În consecință, potrivit art. 312 alin. (3) și alin. (5) raportat la art. 304 pct. 7 și pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta E. SA și va casa în parte decizia atacată, numai în ceea ce privește apelul declarat de această pârâtă, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță.

Atâta vreme cât recursul declarat de pârâta SC D. SA a fost constatat nefondat, urmează a obliga această parte, aflată în culpă procesuală, la plata cheltuielilor de judecată solicitate de intimata A., însă numai în măsura în care aceste cheltuieli, constând în contravaloare transport și onorariu avocat, au fost generate de apărările formulate pentru combaterea acestei căi de atac, conform art. 274 alin. (1) și (2) raportat la art. 276 - 277 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC E. SA București împotriva Deciziei nr. 444 din 19 noiembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Casează, în parte, decizia atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de SC E. SA București, la aceeași instanță.

Respinge recursul declarat de pârâta SC D. SA București împotriva aceleași decizii.

Obligă recurenta-pârâta SC D. SA București la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată, în recurs, către intimata-reclamantă A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 10 noiembrie 2016.

Procesat de GGC - CL