ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 523/2017

Decizie nr. 523/2017

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 1377 din 26 aprilie 2016, cu majoritate, a admis recursul declarat de reclamanta A. Șiria împotriva sentinței civile nr. 218 din 18 septembrie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, opinia separată fiind în sensul respingerii recursului declarat de reclamanta A. Șiria împotriva acestei sentințe.

Totodată, a modificat sentința recurată, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamanta A. Șiria, astfel cum a fost precizată, anulând Decizia nr. 2351 din 9 august 2010 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că nu sunt

îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborat cu cele ale art. 4 alin. (4) și (5) din O.G. nr. 94/2004, astfel cum acestea au fost explicitate prin normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 1164/2002.

Astfel, a apreciat că intimata - pârâtă a fost beneficiara unui act administrativ nelegal de retrocedare a unui imobil pretins, act care se impune a fi anulat, întrucât a fost emis cu încălcarea prevederilor sus-menționate, referitoare la probarea calității de proprietar al bunului și de preluare abuzivă a acestui bun de către statul român.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare

intimata pârâtă B. Șiria

, invocând prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., republicat.

În motivarea căii de atac, contestatoarea a susținut, în esență, că dezlegarea dată cauzei este rezultatul unei erori materiale, în ceea ce privește cele două cerințe prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, cu referire la dovada dreptului de proprietate a imobilului și a preluării abuzive a acestuia, pe care instanța de recurs le-a considerat ca nefiind îndeplinite în cauză.

A susținut contestatoarea că eroarea materială se referă la neluarea în considerare de către instanță a unui mijloc de probă esențial pentru soluționarea cauzei, respectiv a înscrisului emis de A. Șiria privind situația juridică și locativă a imobilului revendicat, care împreună cu celelalte mijloace de probă administrate au format convingerea C. că B. este îndreptățită la restituirea imobilului în litigiu.

În opinia contestatoarei, se impunea ca instanța de recurs să ia act de cuprinsul înscrisului invocat de parte și să constate calitatea de proprietari abuziv deposedați de imobil, de către Statul Român, în baza Decretului nr. 358/1948, întrucât s-a făcut dovada dreptului de proprietate la sfârșitul anului 1948 asupra imobilului solicitat a fi restituit, cât și a actului normativ în baza căruia acest imobil a fost

preluat abuziv de stat.

În concluzie, contestatoarea a solicitat admiterea contestației în anulare și anularea deciziei atacate, întrucât dezlegarea dată cauzei este rezultatul unei erori materiale, iar pe fond să fie respins recursul, cu consecința menținerii sentinței primei instanțe.

Prin întâmpinare, intimata A. Șiria a solicitat respingerea contestației în anulare, ca nefondată, susținând, contrar celor afirmate de contestatoare, că, în cauză, nu s-a depus vreun act din care să reiasă că imobilul în discuție a fost preluat de Statul Român, înscrisul invocat neavând valoare pertinentă în speță.

Totodată, a învederat că din actele depuse la dosar reiese că imobilul face parte din domeniul public al A. Șiria, conform H.G. nr. 976/2002, anexa 63 poziția 2.3.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare;

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute în art. 317 și art. 318 C. proc. civ.

Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ.: ,,

Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Pornind de la interpretarea acestei prevederi legale, Înalta Curte constată, pe de o parte, că legiuitorul a circumstanțiat obiectul contestației în anulare speciale, care poate viza exclusiv hotărârile pronunțate în recurs.

Pe de altă parte, „greșeala materială” la care se referă art. 318 din C. proc. civ. constă în erori de ordin procedural de o asemenea gravitate încât să fi avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite, confundarea unor elemente materiale sau a unor date esențiale ale dosarului.

Înalta Curte reamintește că greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor și de interpretare a dispozițiilor legale.

În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Or, motivele invocate în contestație nu reprezintă motive în sensul art. 318 C. proc. civ. pentru a fi incidentă ipoteza greșelii materiale, argumentată de contestatoare pe împrejurarea că instanța de recurs nu a avut în vedere

înscrisul emis de com. Șiria privind situația juridică și locativă a imobilului revendicat,

ceea ce, în opinia sa, a condus la dezlegarea greșită a pricinii.

Presupusele greșeli legate de neanalizarea, în opinia părții, a înscrisului invocat nu pot reprezenta erori evidente de natură procedurală ori confuzii cu privire la conținutul unor mijloace de probă după cum sugerează contestatoarea, ci simple aprecieri.

În cauză, contrar susținerilor contestatoarei, se constată că instanța de recurs a analizat decizia de retrocedare și documentația care a stat la baza emiterii acesteia, ajungând la concluzia că aceasta este nelegală, întrucât a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborate cu cele al art. 4 alin. (4) și (5) din același act normativ, în sensul că nu s-a făcut dovada calității de proprietar al bunului în litigiu și de preluare abuzivă a acestui bun de către Statul Român, reținându-se și lipsa altor probe, cele administrate nefiind suficiente.

Din modul de redactare, dar și din conținutul motivelor contestației în anulare, contestatoarea tinde la anularea unei hotărâri pentru că, în opinia sa, nu a fost bine soluționată cauza, or, o astfel de abordare nu poate fi primită.

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a conturat ideea potrivit căreia redeschiderea procesului judecat irevocabil poate fi determinată numai de circumstanțe substanțiale și imperative, care au făcut ca erorile de fapt să devină vizibile doar la finalul unei proceduri judiciare (cauzele Mitrea c. România și Stanca Popescu c România), ceea ce nu este cazul în speță.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de B. Șiria împotriva Deciziei nr. 1377 din 26 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 februarie 2017.