ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2141/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 18 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta Episcopia Romano-Catolică Timișoara în baza procurii speciale nr. 3263 din 16 iunie 2006 dată de Ordinul Surorilor de A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România din cadrul A.N.R.P, a solicitat anularea Deciziei nr. 3929 din 29 octombrie 2015 a pârâtei, ce i-a fost comunicată la data de 27 noiembrie 2015, obligarea pârâtei să emită o decizie legală prin care să fie atribuite terenurile în cauză, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 86 din 29 martie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Episcopia Romano-Catolică Timișoara, prin reprezentant legal msgr. B., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România din cadrul A.N.R.P.

Împotriva sentinței de fond a formulat recurs reclamanta Episcopia Romano-Catolică Timișoara, mandatară a Ordinului Surorilor de A., solicitând casarea hotărârii atacate și, rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

În susținerea recursului, reclamanta Episcopia Romano-Catolică Timișoara arată, în esență, că în mod greșit a respins instanța de fond cererea de chemare în judecată, întrucât, așa cum rezultă din înscrisurile prezentate în cauză, reclamanta a acționat doar în calitate de mandatar al Ordinului Surorilor de A., urmând ca retrocedările să fie făcute către acest ordin monahal.

În opinia recurentei-reclamante, prima instanță a interpretat greșit probele pe care le-a administrat în cauză și care erau de natură să demonstreze că demersul procesual a fost inițiat în calitate de împuternicită de către Ordinul Surorilor de A. (ordin ce a fost reactivat din 1993), nicidecum în nume propriu.

Așa cum a arătat și în fața instanței de fond, calitatea în care a acționat rezultă atât din cuprinsul art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 care stipulează că "cererile de retrocedare se depun, prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia specială de retrocedare", cât și din cuprinsul Adeverinței nr. x din 22 ianuarie 2004 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor, în care s-a reținut că "Ordinul Surorilor de A. din Timișoara" figurează în Schema de Funcțiuni a Episcopiei Romano Catolice la pag. 254, poziția 564, în conformitate cu prevederile Decretului-Lege nr. 177/1948.

De asemenea, potrivit Procurii speciale nr. 3263 din 6 aprilie 2006 "Ordinul Surorilor de A." a împuternicit-o pe reclamantă să o reprezinte în toate acțiunile ce au ca scop retrocedarea imobilelor ce i-au aparținut ordinului.

Intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, susținând, în esență, că sentința atacată este legală, deoarece reclamanta a formulat în nume propriu atât cererea de retrocedare, cât și contestația împotriva Deciziei nr. 3929 din 29 octombrie 2015, emisă de către Comisia specială de retrocedare.

Dispozițiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, invocate de către recurenta-reclamantă în susținerea cererii de recurs, se referă strict la modalitatea de depunere a cererilor de restituire formulate în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 și nu îndreptățește retrocedarea în favoarea centrului de cult a unor proprietăți asupra cărora aceasta nu și-a dovedit dreptul de proprietate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 6 iunie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 22 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 17 aprilie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Excepția nulității recursului declarat de reclamanta Episcopia Romano-Catolică Timișoara, mandatară a Ordinului Surorilor de A., invocată prin întâmpinare de intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare, a fost respinsă pentru argumentele arătate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Reclamanta Episcopia Romano-Catolică Timișoara a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 3929 din 29 octombrie 2015 și retrocedarea imobilelor menționate în cererea de retrocedare.

Se constată că, prin cererea formulată în procedura administrativă, în baza Legii nr. 247/2005 și înregistrată la Primăria Municipiului Timișoara sub nr. x din 15 septembrie 2005, ulterior redirecționată spre competentă soluționare Comisiei speciale de retrocedare și înregistrată sub nr. x din 21 februarie 2012, Episcopia Romano-Catolică Timișoara a solicitat retrocedarea terenurilor arabile proprietatea Ordinului Surorilor de A., terenuri situate preponderent în cartierele C. și D. Ulterior, solicitanta și-a precizat obiectul cererii de retrocedare, indicând numărul cadastral și de carte funciară al terenurilor a căror restituire o solicită, terenuri cu privire la care autoritatea pârâtă a reținut că, la momentul preluării de către Statul Român, s-au aflat în proprietatea tabulară a Ordinului Surorilor de A., persoană juridică distinctă de Episcopia Romano-Catolică Timișoara.

Comisia, analizând documentația prezentată, s-a pronunțat prin decizie motivată asupra acestei cereri, respingând-o pe considerentul că solicitanta nu a făcut dovada calității de proprietar asupra imobilelor la momentul preluării abuzive a acestora de către Statul Român.

Neîndoielnic, acțiunea dedusă judecății este întemeiată de reclamantă pe dispozițiile reparatorii ale O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În aplicarea prevederilor acestui act normativ, prin H.G. nr. 1164 din 17 octombrie 2002, cu modificările și completările ulterioare, au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. Totodată, prin H.G. nr. 1164 din 17 octombrie 2002, a fost constituită Comisia specială de retrocedare ca structură abilitată să aducă la îndeplinire dispozițiile actelor normative sus-menționate. Acesta a fost cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei a cărei legalitate se contestă.

Acest cadru normativ a creat posibilitatea retrocedării bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România, astfel cum sunt acestea circumstanțiate în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv "imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului sau a unei persoane juridice de drept public (...)".

În prezenta cauză, restituirea bunurilor imobile în litigiu a fost solicitată de către reclamanta Episcopia Romano-Catolică Timișoara și vizează bunuri despre care a afirmat că sunt terenuri arabile proprietatea Ordinului Surorilor de A., situate preponderent în cartierele C. și D.

Prin sentința atacată, prima instanță a respins acțiunea, reținând, în esență, că, din analiza cărții funciare nr. x a localității Timișoara, rezultă că proprietar tabular al imobilelor solicitate spre retrocedare de către reclamantă a fost Ordinul Surorilor de A., persoană juridică distinctă de Episcopia Romano-Catolică Timișoara.

În fața instanței de fond, apărarea reclamantei a fost structurată cu precădere pe ideea că Episcopia Romano-Catolică este continuatoarea Ordinului Surorilor de A., iar autoritatea pârâtă cunoștea această calitate din documentele pe care le-a depus în cadrul dosarului administrativ.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a susținut teza potrivit căreia, aceasta a acționat exclusiv în calitate de mandatar al Ordinului Surorilor de A., aspect ce rezultă din înscrisurile administrate în cauză (cu referire expresă la Adeverința nr. x din 22 ianuarie 2004 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor și procura specială nr. 3263/16.05.2006 tradusă și legalizată la BNP E.), dar greșit interpretate, în opinia sa, de instanța de fond, urmând ca retrocedările să fie făcute către ordinul monahal.

Din documentația existentă la dosar rezultă că fostul proprietar al imobilelor în discuție, înscrise în CF nr. x a localității Timișoara, a fost Ordinul Surorilor de A., iar nu Episcopia Romano-Catolică Timișoara.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că Episcopia Romano-Catolică Timișoara nu deține calitatea de proprietar asupra respectivelor imobile, întrucât cel care figurează în calitate de proprietar tabular este Ordinul Surorilor de A., care și-a redobândit personalitatea juridică începând cu anul 1993 și care este îndreptățit să formuleze o astfel de cerere.

Or, așa cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei, cererea de retrocedare, adresată inițial Primăriei Municipiului Timișoara, a fost formulată de Episcopia Romano-Catolică Timișoara în nume propriu, aspect ce reiese din modul de formulare a acestei cereri, solicitarea Episcopiei fiind în sensul "vă rugăm să binevoiți a ne retroceda terenurile arabile proprietatea Ordinului Surorilor A.".

De altfel, prin recurs, recurenta-reclamantă a confirmat cele menționate expres prin cererea nr. x din 15 septembrie 2005 adresată Primăriei Municipiului Timișoara, respectiv că a solicitat retrocedarea unor bunuri care au aparținut Ordinului Surorilor de A.

De asemenea, și Adeverința nr. x din 22 ianuarie 2004 a Ministerului Culturii și Cultelor, de care se prevalează recurenta-reclamantă în recurs și care a făcut obiectul analizei primei instanțe, nu este de natură să confirme decât că Ordinul Surorilor de A. are personalitate juridică, figurând în schema de funcțiuni a Episcopiei Romano-Catolice din Timișoara, iar nu că aceasta din urmă ar fi formulat cererea în calitate de continuatoare a respectivului ordin monahal.

Cât privește Procura specială nr. 3263 din 16 mai 2006 tradusă și legalizată de BNP E., prima instanță a reținut că, prin această procură, numita F., superioară provincială a Surorilor "de A.", reprezentantă legală a "Ordinului Surorilor de A." a împuternicit Episcopia Romano-Catolică de Timișoara să reprezinte Ordinul Surorilor "de A." la toate organele puterii și administrației de stat, în vederea preluării și punerii în posesie, precum și a întabulării dreptului de proprietate în favoarea Ordinului în ceea ce privește imobilele dobândite de Ordinul Surorilor "de A." prin restituire în baza Legii nr. 501/2002 și a Legii nr. 247/2005. În aceeași procură se arată că mandatara Episcopia Romano-Catolică, în numele și pentru Ordinul Surorilor "de A.", va formula cereri și declarații, va propune și administra probe, va întocmi documentații, va face orice act legal și necesar pentru preluarea imobilelor restituite, va administra cu diligențele unui adevărat proprietar imobilele astfel redobândite.

În acord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că, în baza acestei procuri speciale, Episcopia Romano-Catolică Timișoara a dobândit doar calitatea de mandatar al Ordinului Surorilor de A. în vederea preluării și punerii în posesie, precum și a întabulării dreptului de proprietate în favoarea Ordinului. Practic, prin Procura specială nr. 3263 din 16 mai 2006, nu i s-a conferit recurentei-reclamante dreptul de a formula cereri de restituire în baza Legii nr. 247/2005, aspect evident și din faptul că cererea de retrocedare este anterioară emiterii respectivului mandat, fiind adresată Comisiei speciale de retrocedare la data de 15 septembrie 2005.

Nu poate fi primit argumentul recurentei-reclamante că mandatara se putea comporta față de imobile ca un adevărat proprietar, întrucât mandatul primit de Episcopia Romano-Catolică Timișoara de la Ordinul Surorilor de A. (entitate juridică distinctă, cu personalitate juridică proprie) nu transferă dreptul de proprietate asupra bunurilor solicitate prin cererea de retrocedare. De altfel, așa cum a menționat intimata prin întâmpinarea la recurs, în cauză, este vorba doar de obligația de diligență care revine mandatarului în privința administrării bunului altuia.

De asemenea, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2004 menționate de recurentă nu fac nicio referire la dreptul de proprietate, ci reglementează doar modul de depunere a cererilor de restituire formulate în temeiul acestui act normativ și nu îi dau dreptul la retrocedarea în favoarea centrului de cult a unor proprietăți asupra cărora nu și-a dovedit dreptul de proprietate.

În consecință, având în vedere înscrisurile depuse la dosar și corect interpretate de instanța de fond, precum și însăși recunoașterea Episcopiei Romano-Catolice Timișoara, care a arătat în mod expres în cererea de retrocedare că solicită să-i fie retrocedate terenurile arabile proprietatea Ordinului Surorilor de "A.", confirmând, astfel, soluția administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre a cărei reformare nu se impune.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că sunt nefondate motivele de recurs întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Episcopia Romano-Catolică Timișoara Mandatară a Ordinului Surorilor de A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Episcopia Romano-Catolică Timișoara Mandatară a Ordinului Surorilor de A. împotriva Sentinței civile nr. 86 din 29 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 aprilie 2019.

GGC - LM