Decizia nr. 145/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 121/2017 a Curții de Apel Cluj

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, la data de 6 septembrie 2017, sub nr. x/2016, reclamantele Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia și A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, anularea Deciziei nr. 5808/07.07.2016, emisă de autoritatea pârâtă, cu consecința admiterii cererii de retrocedare nr. x/30.01.2003.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 121 din 24 martie 2017, Curtea de Apel Cluj a admis excepția lipsei calității procesuale active în privința ambelor reclamante, respingând cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia și A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobiliare care au aparținut Cultelor Religioase din România, urmare admiterii excepției sus indicate și ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței de fond, a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în recurs. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că este incident în cauză, întrucât prima instanță s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a Arhiepiscopiei Romano-Catolice, deși nu a fost invocată de pârâtă sau instanță, din oficiu, și nici nu a fost pusă în discuția părților, încălcându-se art. 22 alin. (2) și (6) din C. proc. civ. Recurenta-reclamantă susține că, așa cum reiese din cuprinsul întâmpinării, pârâta a invocat această excepție motivat de lipsa calității Arhiepiscopiei de persoană îndreptățită la retrocedare, în accepțiunea O.U.G. nr. 94/2000, sens în care apreciază că în mod greșit, ulterior, în considerente, instanța a abordat această excepție prin prisma modalității în care a fost formulată acțiunea. Apreciază că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva faptului că prima instanță a reținut în mod greșit că acțiunea ar fi fost formulată de Arhiepiscopie în nume propriu și nu pentru Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, sub acest aspect încălcând dispozițiile art. 36 din C. proc. civ. Recurenta a susținut că în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu a solicitat ca retrocedarea să se facă în favoarea Arhiepiscopiei în nume propriu, iar toată argumentația a fost în sensul justificării calității de "persoană îndreptățită" la retrocedare a Consiliului Arhidiecezei Romano Catolice. În aceste condiții, rezultă că acțiunea în contencios administrativ a fost formulată de către Arhiepiscopie "în numele și pentru" Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia și nu în nume propriu. De asemenea, în mod greșit prima instanță a reținut lipsa calității de persoană îndreptățită la retrocedare a Consiliului Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, reținând doar un drept de administrare asupra imobilelor în cauză, cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000. Concluzia primei instanțe în sensul celor de mai sus, este greșită și este contrazisă de probatoriul administrat în cauză. Astfel, actele de dispoziție cu privire la imobilele în cauză au fost făcute în numele Fondului exclusiv de către entități făcând parte din cultul romano-catolic, fiind dovada că avea un drept de proprietate cu privire la acestea. Atributul dispoziției nu poate fi exercitat decât de către un proprietar, fiind de esența dreptului de proprietate. Mai mult decât atât, nicio dovadă contrară nu a relevat că acte de dispoziție să fi fost efectuate și de către alte entități de drept privat/public și, niciodată în cărțile funciare ale respectivelor imobile nu au fost înregistrate mențiuni în acest sens. Prima instanță dă o interpretare greșită art. V teza ultimă din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, în sensul că dreptul de dispoziție ar fi fost un atribut al dreptului de administrare conferit Statusului Romano Catolic Transilvan. Interpretarea corectă a acestui articol, se face în sensul că exercitarea dreptului de dispoziție asupra bunurilor ce compun Fondurile se face conform dreptului comun și normelor de drept canonic, impunerea acestei din urmă condiții fiind o dovadă în plus că aceste bunuri se aflau în proprietatea cultului Romano catolic. Faptul că Ordinariatul Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia a fost singura entitate care a avut un veritabil drept de dispoziție asupra bunurilor ce constituiau Fondul de Burse Romano Catolic, încă de la înființarea acestuia (acesta din urmă nefiind decât un ansamblu de bunuri, fără personalitate juridică proprie și organe proprii de conducere) rezultă din înscrisurile comunicate depuse la dosar (cererea nr. x/1933 a Ordinariatului Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia, cererea nr. x/14.07.1898 înaintată Tribunalului Regal Cluj de către Consiliul de Administrație al A.). În aceste condiții, greșit a reținut instanța de fond că dreptul de proprietate asupra acestor imobile ar fi aparținut Statului, încă de la înființarea primelor cărți funciare și până la momentul naționalizării acestuia, și, mai mult, nicio mențiune în cartea funciară nu s-a făcut la cererea vreunor entități ale Statului român, altele decât cele făcând parte din Cultul romano catolic. Cu privire la pretinsul drept de propriete al Statului asupra bunurilor ce compun Fondul, instanța de fond reține ca relevantă dispoziția art. V din Acordul privind interpretarea art. IV din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 ce instituie un drept de control și supraveghere al Statului asupra acestor bunuri. Or, dreptul de supraveghere și control nu echivalează cu un drept de proprietate în beneficiul Statului. Mai mult, dacă Statul ar fi avut un drept de proprietate asupra bunurilor, conferirea, distinct, și a unui drept de supraveghere și control ar fi fost superfluă. Nu, în ultimul rând, concluzia că bunurile ce compun Fondul ar fi fost proprietatea Statului este contrazisă de însuși faptul naționalizării, fiind inutilă naționalizarea bunurilor dacă imobilele constituiau propritate de Stat. Suplimentar, având în vedere înscrisurile ce au fost obținute după soluționarea prezentului dosar, sunt indicate alte acte de dispoziție cu privire la bunuri imobile (altul decât ce face obiect al prezentului dosar) ce compuneau Fondul de Burse, efectuate (exclusiv) de către entități din cadrul cultului romano catolic (anexate cererii de recurs).

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 29.06.2017, intimata Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimata arată că, din moment ce a invocat excepția lipsei calității procesuale active a ambelor reclamante prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei, argumentele Arhiepiscopiei Romano-Catolice Alba Iulia în susținerea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt neîntemeiate. Modul în care instanța de fond a apreciat materialul probator administrat în cauză nu poate fi considerat o lipsă de motivare, respectiv o încălcare a normelor de drept material aplicabile în speță. Cât privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata îl apreciază nefondat, arătând că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, reținând în mod corect că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită la retrocedare, întrucât nu a dovedit dreptul de proprietate al cultului asupra imobilului revendicat.

Procedura de soluționare a recursului Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 15 ianuarie 2020. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, Înalta Curte îl constată nefondat, pentru următoarele argumente: Subsumat primului motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. -, recurenta-reclamantă susține că prima instanță s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active, deși aceasta nu a fost invocată de pârâtă sau de către instanță, din oficiu, și nici nu a fost pusă în discuția părților. Cât privește aspectul neinvocării excepției în discuție, Înalta Curte constată, contrar susținerii recurentei-reclamante, că aceasta (excepția lipsei calității procesuale active a Arhiepiscopiei Romano-Catolică Alba Iulia și a A.) a fost invocată de către pârâtă prin întâmpinare, aspect, de altfel, recunoscut prin cererea de recurs. De asemenea, nu se poate susține că excepția nu ar fi fost pusă în discuția părților, din moment ce, din încheierea de dezbateri de la termenul din 10.03.2017, rezultă că reprezentantul reclamantelor a formulat concluzii de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor, menționând, totodată, că excepția a fost unită cu fondul cauzei, după care, instanța de fond a reținut cauza în pronunțare pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor și pe fond. În concluzie, criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate. Cât privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl constată, de asemenea, nefondat. Într-o primă critică, recurenta-reclamantă susține că instanța a reținut în mod greșit că acțiunea ar fi fost formulată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în nume propriu și nu pentru Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, precizând că a justificat calitatea de persoană îndreptățită la retrocedare a Consiliului Arhidiecezei Romano Catolice. Verificând cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată, în acord cu instanța fondului și contrar celor susținute de către recurenta-reclamantă, că cererea de chemare în judecată a fost formulată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în nume propriu, și nu pentru Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, astfel că această critică este nefondată. De altfel, după cum rezultă din copia depusă la dosar, cererea de retrocedare a imobilului în cauză a fost formulată de Consiliul Arhidiecezei (Arhiepiscopiei, n.n.) Romano-Catolice de Alba Iulia, astfel că, în raport de această stare de fapt, instanța de judecată a stabilit, obligată, în considerarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. - relative la rolul judecătorului în aflarea adevărului - căruia dintre cei doi reclamanți îi aparține legitimitatea procesuală activă, în continuarea demersului procesual inițiat, respectiv Statusului Romano-Catolic, în raport de sentința civilă nr. 1515/01.08.2001, pronunțată de Judecătoria Miercurea-Ciuc în dosarul nr. x/2001 și, respectiv de încheierea civilă nr. 5348/25.11.2005, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2005. Așa fiind, este lesne de observat că legitimitatea procesuală activă și, deci, beneficiul de a sesiza instanța aparține titularului cererii de retrocedare, Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice, respectiv continuatorului personalității juridice a acestuia, Statusul Romano-Catolic, și nicidecum Arhiepiscopiei Romano-Catolice care nu a formulat, în nume propriu cerere de retrocedare. Cum întregul ansamblu probator administrat a tins să dovedească lipsa calității Arhiepiscopiei de a dobândi respectivul imobil în cadrul procesual strict al legii speciale aplicabile, rezultă că sentința a fost pronunțată cu corecta interpretare a art. 36 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurenta-reclamantă sub acest aspect sunt neîntemeiate. O altă critică, subsumată aceluiași motiv de casare, vizează, în esență, faptul că instanța a apreciat eronat asupra calității sale procesuale active, invocând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, din perspectiva calității de persoană îndreptățită la retrocedare, instanța de fond ignorând caracterul juridic al imobilului în litigiu, de bun cu caracter ecleziastic aflat în proprietatea unei persoane juridice create de Biserica Romano-Catolică, de la care a fost preluat în mod abuziv. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000: "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență." De asemenea, conform alin. (8) al aceluiași articol: "Prin centru de cult se înțelege instituția, cu sediul în România, care coordonează toate unitățile locale ale unui cult religios. Prin centru eparhial se înțelege instituția care are jurisdicție asupra unui număr de unități locale de cult situate într-o anumită zonă geografică a țării", iar potrivit art. 4 din același act normativ: "1) Cererile de retrocedare se depun, prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia specială de retrocedare. (2) Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3). (3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. (4) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (5) În aplicarea prevederilor alin. (4) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar". În speță, prin cererea de retrocedare înregistrată sub nr. x din 30.01.2003, cerere formulată chiar de către reclamantă, pentru Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, s-a solicitat restituirea imobilului situat în municipiul Cluj Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris inițial în CF nr. x a localității Cluj, transcris ulterior în CF x Cluj cu nr. top x, având destinația inițială de locuințe, actualmente fiind Liceul Bathory, în proprietatea Statului Român. Prin decizia nr. 5808/7.07.2016 emisă de pârâtă, cererea a fost respinsă, reținându-se că imobilul solicitat nu a fost proprietatea Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia ci a Fondului de Studii administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia. Potrivit înscrierii în CF x Cluj și a înscrisurilor care au stat la baza rectificării înscrierilor din această carte funciară, asupra imobilului în litigiu figura înscris proprietar în anul 1938 Domeniul Fondului de Studii Catolice, administrat de fostul A., iar din anul 1948 proprietar figura Fondul de Studii administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia. Înalta Curte constată că, potrivit art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938 "dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei". Or, în cauză, dreptul de proprietate asupra imobilului a cărei retrocedare se solicită a fost înscris în cartea funciară în favoarea Fondului de Studii administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin din Alba Iulia. Susținerile recurentei-reclamante în sensul că imobilul în litigiu fiind în proprietatea unei persoane juridice cu caracter ecleziastic îi sunt aplicabile regulile dreptului canonic au fost, în mod corect, respinse de judecătorul fondului, întrucât Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 dintre Sfântul Scaun și Guvernul Român de care se prevalează recurenta-reclamantă reglementează numai un drept de administrare în favoarea Ordinariului Catolic de Rit Latin Alba Iulia, dreptul de proprietate rămânând garantat în favoarea fondurilor respective, printre care și Fondul de studii, art. VIII din Acord dispunând în sensul că "se va proceda la rectificarea inscripțiilor privitoare la proprietatea bunurilor indicate în prezentul acord în cărțile funciare". Această împrejurare este dovedită chiar de înscrierea operată în Cartea Funciară prin rectificarea mențiunii inițiale în baza deciziei Ministerului Justiției nr. 97109 din 16.07.1940, în sensul rectificării numelui proprietarului din "Fondul de Studii Romano Catolic Ardelean" în acela de Fondul de Studii administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin din Alba Iulia. Rezultă, cu evidență că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a aparținut Fondului de Studii, Ordinariul de Alba Iulia având recunoscut un drept de administrare. Înalta Curte reține, totodată, că prin Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun și Guvernul Român, publicat în M.O. nr. 52/2.03.1940, s-a statuat la art. I că instituția cunoscută sub denumirea de A. se transformă într-un organ al Diocezei Catolice de Rit Latin de Alba Iulia și va lua denumirea de Consiliu al Diocezei Catolice de Rit Latin de Alba Iulia. La art. II din același Acord, s-a stabilit că toate drepturile patrimoniale ce se găseau sub administrația zisului A. vor fi pe viitor administrate de Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia. Potrivit art. V alin. (2) din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun și Guvernul Român, Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia avea în administrare bunurile a șapte fonduri printre care și Fondul de Studii. Prin sentința civilă nr. 1515/01.08.2001, pronunțată de Judecătoria Miercurea Ciuc în dosarul nr. x/2001, definitivă, s-a constatat că persoana juridică Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia este identică cu persoana juridică având denumirea de Consiliul al Diocezei Catolice de Rit Latin de Alba Iulia care s-a înființat prin Acordul încheiat la 30.05.1932 între Sfântul Scaun și Guvernul Român privitor la interpretarea art. IX din Acordul de la 10.05.1927 prin transformarea instituției cunoscute sub numele de A. sau de A. sau A., ca fiind una și aceeași persoană juridică căreia îi revin atribuțiile, drepturile și obligațiile în virtutea continuității de drept. În baza sentinței anterior menționată, Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a formulat cererea de retrocedare a imobilului înscris în CF x Cluj sub nr. top x, în numele Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, considerat continuatorul în drepturi al Consiliului Diocezei Catolice de Rit Latin de Alba Iulia, înființat prin Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun și Guvernul Român, care pretinde reclamanta că este proprietarul bunului respectiv. Cererea de retrocedare nu a fost formulată de reclamantă în nume propriu, iar prin decizia atacată s-a respins cererea formulată de către reclamanta, nu în nume propriu, ci în numele Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia. S-a reținut astfel că bunurile aflate în proprietatea Fondului de Studii au fost administrate de A., iar din 1940, ca urmare a Acordului privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun și Guvernul Român, Statusul Romano-Catolic a devenit Consiliul Diocezei Romano-Catolice de Alba Iulia, iar bunurile aflate în administrarea acestuia au fost administrate de Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia, însă reclamanta nu a dovedit care au fost raporturile juridice dintre cele două entități. Chiar și în ipoteza afirmată de reclamantă privind existența raportului de subordonare între Consiliul Diocezei Romano Catolice de Alba Iulia și Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia, Înalta Curte reține că potrivit înscrierii în Cartea funciară asupra imobilului revendicat proprietar era Fondul de Studii administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia. Astfel, se apreciază că bunurile aparținând Fondului de Studii nu reprezentau bunurile proprietatea bisericii catolice, ci bunuri publice aflate în proprietatea Statului Român, antecesorii reclamantei având doar un drept de administrare asupra acestora. Această concluzie se desprinde din considerentele hotărârilor judecătorești aflate la dosarul administrativ, dar și din prevederile art. IV din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun și Guvernul Român prin care se recunoaște dreptul de control și supraveghere al statului și obligația Ordinariului Catolic de Rit Latin de Alba Iulia de a prezenta anual Ministerului Cultelor României raportul de gestiune, bugetul, bilanțul și procesele-verbale ale adunărilor. Astfel, prin sentința civilă nr. 51/1932 a Tribunalului Cluj s-au arătat documentele istorice care atestă faptul că bunurile care au aparținut Fondului de Studii și altor fonduri publice sunt bunuri publice ale statului, pe care principii Transilvaniei în considerarea interesului general al statului le-au conferit caracter ecleziastic, însă acest lucru nu poate fi considerat ca o transmitere a proprietății din domeniul public în proprietatea antecesorilor reclamantei deoarece dreptul de administrare nu poate constitui baza juridică a uzucapiunii, iar bunurile proprietate publică a statului conform Constituției erau și sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile. Înalta Curte reține, de asemenea, că, prin decizia nr. 1564/924 din 30.09.1924 a I.C.C.J., Secțiunea I-a s-a respins cererea de revizuire formulată de reclamantul A., reținându-se că acesta nu are dreptul de proprietate asupra averii fundaționale, dreptul de administrare al acestuia neconstituind drept de proprietate și nici nu poate servi ca bază pentru uzucapiune. Totodată, prin decizia civilă nr. 809/A/2006 a Tribunalului Cluj, decizia civilă nr. 301/A/2006 a Tribunalului Cluj și decizia civilă nr. 1765/R/2006 a Curții de Apel Cluj s-a stabilit cu putere de lucru judecat față de reclamanta din prezenta cauză că Arhiepiscopia Romano Catolică și persoanele juridice subordonate acesteia nu au calitate de continuatoare ale proprietarului tabular Fondul de Studii, bunurile acestuia înscrise în CF nr. x Cluj și în alte cărți funciare, nereprezentând bunurile proprietatea bisericii, ci bunuri publice aflate în proprietatea Statului Român, Fondul de Studii fiind un fond public aflat în proprietatea Statului Român și în administrarea Ordinariului Catolic de Rit Latin de Alba Iulia. Apărările invocate de către reclamantă în prezenta cauză, respectiv efectuarea de acte de dispoziție de către Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia asupra unor bunuri aparținând Fondului de Studii și împrejurarea exproprierii acestor bunuri de către stat, ceea ce pretinde reclamanta că reprezintă o dovadă a caracterului nepublic al acestora, nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie. Înalta Curte reține că reclamanta din prezenta cauză a fost parte în dosarele soluționate prin hotărârile judecătorești mai sus amintite, solicitând anularea contractelor de vânzare cumpărare având ca obiect bunurile pe care reclamanta le-a revendicat în baza O.U.G. nr. 94/2000, reclamanta prevalându-se de calitatea sa de continuator în drepturi al Ordinariului Catolic de Rit Latin de Alba Iulia. În aceste hotărâri judecătorești a fost analizată natura juridică a Fondului de Studii, de la înființare și până la încetarea lui, pentru a se determina cine este persoana îndreptățită a revendica proprietatea imobilelor aparținând acestuia. S-a reținut că Fondul de Studii a fost o persoană juridică autonomă, cu caracter public, a cărei dizolvare a avut loc prin Decretul nr. 176/1948, titlul de trecere a imobilelor aparținând acestui fond în proprietatea Statului Român. Cu putere de lucru judecat s-a reținut față de reclamantă că aceasta nu a dovedit că este continuatoarea Fondului de Studii, prin transferul către aceasta a unor drepturi patrimoniale și a proprietății imobilelor revendicate. Prin aceleași hotărâri judecătorești s-a reținut că bunurile a căror retrocedare a fost solicitată de reclamantă în baza O.U.G. nr. 94/2000 au fost proprietatea Fondului de Studii, Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia, al cărui succesor s-a pretins recurenta în cauză, având doar un drept de administrare asupra bunurilor aparținând fondului. Înalta Curte reține astfel, că deși obiectul prezentului litigiu este distinct de cel al litigiilor soluționate prin hotărârile judecătorești mai sus amintite, reclamanta urmărește aceeași finalitate și se prevalează de același drept în privința căruia, cu putere de lucru judecat, s-a stabilit că nu aparține reclamantei. De altfel, apărările reclamantei sunt contrazise de prevederile exprese ale art. V din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun și Guvernul Român. Conform acestor dispoziții, toate bunurile ce se găseau la data de 1 ianuarie 1932 în posesiunea și sub administrarea A. sunt bunuri cu caracter ecleziastic, însă dreptul de proprietate asupra acestora este și rămâne garantat în conformitate cu literele de fundațiune și donațiune în favoarea fondurilor respective, printre care și Fondul de Studii, fonduri care erau de drept reprezentate de Ordinariul de Alba Iulia, acesta fiind justificarea pentru care în actele de dispoziție cu privire la bunurile aparținând fondului, acesta era reprezentat doar de Ordinariul de Alba Iulia, nu de altă instituție de drept public a statului, apărare invocată de recurentă. Pe de altă parte, având în vedere că bunurile aparținând Fondului de Studii aveau, conform Concordatului de la 10 mai 1927, caracter ecleziastic și se aflau în administrarea unui persoane juridice aparținând bisericii catolice, Statul Român prin Decretul nr. 176/1948, a procedat la exproprierea lor și trecerea în proprietatea Statului. Decretul nr. 176/1948 a avut ca obiect, printre altele, toate bunurile mobile și imobile care au aparținut bisericilor, congregațiilor și comunităților religioase precum și fondurile cu destinație de sprijinire a învățământului, situație în care se aflau și bunurile în litigiu, actul normativ nefăcând distincție cu privire la natura dreptului exercitat asupra acestora, de proprietate sau de administrare. Așa fiind, recurenta-reclamantă Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia care a depus cererea de retrocedare în numele și pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia, conform art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, este ținută să justifice împrejurarea, în ipoteza în care Fondul de Studii și-a încetat existența, că este succesoarea în drepturi a acestui proprietar de la care imobilul a fost preluat de stat. Or, în cauză, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și nu a justificat astfel calitatea de persoană îndreptățită la restituire. În raport de aceste argumente, în cauză nu a fost răsturnată prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ care a făcut obiectul controlului de legalitate în cauză, fiind neîntemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă asupra soluției pronunțată de prima instanță, judecătorul fondului pronunțând o soluție cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind incident în cauză. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,