ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2665/2020

Ședința publică din data de 18 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 06.09.2016 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia și A. din Transilvania au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea Deciziei 5815 din 07 iulie 2016 emise de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, admiterea cererii de retrocedare înregistrate sub nr. x din 30.01.2003, anularea Deciziei nr. 5814/07.07.2016 emise de aceeași pârâtă, cu consecința admiterii cererii de retrocedare înregistrate sub nr. x/30.01.2013.

Prin sentința civilă nr. 146/2017 din 06 aprilie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia și A. din Transilvania și a respins cererea formulată de reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia și A. din Transilvania, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Împotriva sentinței civile nr. 146/2017 din 06 aprilie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal au formulat recurs reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia și A. din Transilvania, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejdecare.

În motivarea recursului arată că în mod greșit instanța a făcut referire la o sentință cu nr. 51/1932 a Tribunalului Cluj, prin care s-ar fi reținut că bunurile ce constituie fondul ar fi bunuri publice ale statului, conferite cu caracter ecleziastic de către principii Transilvaniei, în condițiile în care hotărârea judecătorească trebuie să se întemeieze pe dispoziții de drept material, și nu pe hotărâri judecătorești.

Recurentele-reclamante susțin că în 1940, între Sfântul Scaun și Guvernul României a intervenit Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun și Guvernul României, act normativ cu valoare de lege, publicat în Monitorul Oficial din 9 martie 1940.

Arată că acest acord prevedea în art. V că "Toate bunurile ce se găseau la data de 1 ianuarie 1932 în posesiunea și sub administrarea acelui A. sunt bunuri cu caracter ecleziastic și vor fi întrebuințate conform destinațiunii lor inițiale, numai pe teritoriul actual al Diecezei Catolice de rit latin de Alba-Iulia".

Mai arată că dreptul de proprietate este si rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundațiune, donațiune, etc. în favoarea fondurilor respective, astfel după cum urmează: a) fondul de Religiune; b) fondul de Studii; c) fondul de Burse; d) fondul Școalelor primare; e) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii ale funcționarilor; g) fondul de pensii ale profesorilor; h) fondul asigurărilor.

Susține că aceste fonduri sunt de drept reprezentate de Ordinariul de Alba Iulia și că aceste drepturi nu pot fi nici înstrăinate și nici grevate decât conform dispozițiilor dreptului comun al Regatului României și cu prescripțiunile dreptului canonic. Astfel, can. 1257 CIC (Codex Iuris Canonici) definește bunul ecleziastic ca fiind bunul ce aparține Bisericii Universale și, prin urmare, odată recunoscut caracterul ecleziastic al bunurilor, ele nu pot aparține decât unui cult religios, în speță cultului catolic.

Precizează că acordul invocat a fost pus în aplicare, potrivit art. VIII, bunurile fiind înscrise în cartea funciară în această formă, astfel că indiferent ce a statuat o hotărâre judecătorească din 1932, regimul juridic al acestor bunuri a fost stabilit printr-un act normativ cu valoare de lege, ulterior acelei hotărâri, respectiv prin Acordul din 1940, așa încât orice dispoziție sau hotărâre anterioară trebuie considerate caduce.

Mai arată că se face confuzie între activitatea de utilitate publică desfășurată de aceste fonduri și caracterul lor de fonduri publice, întrucât împrejurarea că acestea au desfășurat activități ce țin de utilitatea publică nu le transformă în mod automat în fonduri publice de stat.

Consideră că în abordarea cererii de retrocedare se impune raportarea la situația existentă în momentul naționalizării, când imobilul a fost în proprietatea unei persoane juridice cu caracter ecleziastic, create de Biserica Romano-Catolică, de la care a fost preluat în mod abuziv, sens în care invocă can. 116 CIC (Codex Iuris Canonici) și 120 CIC (Codex Iuris Canonici).

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală.

În esență, intimata-pârâtă susține că cererile de retrocedare nr. x/30.01.2003 și y/30.01.2003 au fost depuse de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, motiv pentru care calitatea de solicitant în cadrul procedurii administrative aparține Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, iar pe de altă parte, arată că nici Consiliul Arhidiecezei și nici Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia ori A. din Transilvania nu au fost proprietarii bunurilor solicitate prin cererea de retrocedare, ci Fondul de Studii Ardelean Catolic, astfel cum rezultă din cartea funciară nr. x a localității Baciu, jud. Cluj.

Mai arată că O.U.G. nr. 94/2000 prevede posibilitatea restituirii bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase, iar nu restituirea bunurilor cu caracter ecleziactic.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Analizând cu prioritate excepția tardivității cererii de recurs formulate de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, astfel cum prevăd dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este tardiv.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"Hotărârea pronunțată în prima instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

Potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., republicat, când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungește până în prima zi lucrătoare care urmează.

În ceea ce privește recursul formulat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, se constată că sentința recurată a fost comunicată acesteia la data de 11.05.2017, iar recursul a fost transmis prin fax la data de 31.05.2017, conform datei menționate pe cererea de recurs de la dosar.

Astfel, în raport cu data comunicării sentinței recurate - 11 mai 2017, termenul de declarare a recursului se împlinea la data de 27 mai 2017, zi nelucrătoare (sâmbătă), situație în care, astfel cum prevăd dispozițiile art. 181 alin. (2) C. proc. civ., termenul se prelungește până în prima zi lucrătoare care urmează, în speță aceasta fiind 29 mai 2017.

În raport cu aceste aspecte, se constată că recursul formulat de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a fost declarat și motivat cu nerespectarea termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii recurate, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, termen care s-a împlinit pentru recurenta-reclamantă la data de 29 mai 2017.

Prin urmare, pentru considerentele anterior arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 raportate la art. 248 C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva sentinței civile nr. 146/2017 din 06 aprilie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

2.2. Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat de A. din Transilvania, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. din Transilvania a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare, retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea Deciziei 5815 din 07 iulie 2016 emise de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, precum și admiterea cererii de retrocedare înregistrate sub nr. x din 30.01.2003 și anularea Deciziei nr. 5814/07.07.2016 emise de aceeași pârâtă, cu consecința admiterii cererii de retrocedare înregistrate sub nr. x/30.01.2003.

Soluția instanței de fond este împărtășită și de instanța de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză.

Înalta Curte reține următoarele:

Circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentei-reclamante A. din Transilvania vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, din perspectiva calității de persoană îndreptățită la retrocedare, instanța de fond ignorând caracterul juridic al imobilului în litigiu, de bun cu caracter ecleziastic aflat în proprietatea unei persoane juridice create de Biserica Romano-Catolică, de la care a fost preluat în mod abuziv.

Înalta Curte reține că potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000:

"Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență."

De asemenea, conform alin. (8) al aceluiași articol:

"Prin centru de cult se înțelege instituția, cu sediul în România, care coordonează toate unitățile locale ale unui cult religios. Prin centru eparhial se înțelege instituția care are jurisdicție asupra unui număr de unități locale de cult situate într-o anumită zonă geografică a țării", iar potrivit art. 4 din același act normativ:

"1) Cererile de retrocedare se depun, prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia specială de retrocedare.

(2) Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3).

(3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

(4) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(5) În aplicarea prevederilor alin. (4) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar".

În speță, prin cererile de retrocedare nr. x/30.01.2003 și y/30.01.2003, depuse la Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, s-a solicitat de către Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia, pentru Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, restituirea imobilelor evidențiate în CF Baciu, nr. top. x și y, respectiv CF x Baciu, nr. top x.

Prin deciziile nr. 5814 și nr. 5815 din 07 iulie 2016 ale Comisiei Speciale de Retrocedare s-au respins cererile de retrocedare nr. x și 1126 din 30.01.2003, întrucât imobilele solicitate nu au fost proprietatea Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia, ci a Fondului de Studii Ardelean Catolic.

Acesta fiind contextul factual al cauzei, Înalta Curte constată că potrivit art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938:

"dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei".

Or, în cauză, dreptul de proprietate asupra imobilelor a căror retrocedare se solicită a fost înscris în cartea funciară în favoarea Fondului de Studii Ardelean Catolic, administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin din Alba Iulia și ulterior, în favoarea Fondului de Studii, aflat în administrarea aceleiași entități.

Susținerile recurentei-reclamante în sensul că imobilelor în litigiu, fiind în proprietatea unei persoane juridice cu caracter ecleziastic, le sunt aplicabile regulile dreptului canonic, au fost în mod corect respinse de judecătorul fondului, întrucât Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 dintre Sfântul Scaun și Guvernul Român, de care se prevalează recurenta-reclamantă, reglementează numai un drept de administrare în favoarea Ordinariului Catolic de Rit Latin de Alba Iulia, dreptul de proprietate rămânând garantat în favoarea fondurilor respective, printre care și Fondul de Studii, art. VIII din Acord dispunând în sensul că "se va proceda la rectificarea inscripțiilor privitoare la proprietatea bunurilor indicate în prezentul acord în cărțile funciare".

Această împrejurare este dovedită chiar de înscrierea operată în Cartea Funciară prin rectificarea mențiunii inițiale în baza deciziei Ministerului Justiției nr. 94109 din 16.07.1940, în sensul rectificării numelui proprietarului din Fondul de Studii Ardelean Catolic în acela de Fondul de Studii, administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia (poziția 152 din Foaia de proprietate a Cărții funciare nr. x Baciu, dosar fond).

Rezultă astfel, cu evidență, că dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu a aparținut Fondului de Studii, Ordinariul de Alba Iulia având recunoscut doar un drept de administrare în privința acestora, drept ce nu poate constitui temei pentru o cerere de revendicare.

În ceea ce privește A. din Transilvania, Înalta Curte constată că, urmare a Adunării generale din 1873, a avut loc o reorganizare a Statusului romano-catolic, în baza unui nou regulament, aprobat prin adresa Ministerului Cultelor nr. 1008 din 16 iunie 1873, prin care a fost aprobată preluarea, spre administrare, a bunurilor și a afacerilor aparținătoare Comisiei Catolice. Ulterior, o altă modificare a regulamentului de administrare al Statusului, din 1915, aduce noi precizări în ceea ce privește dreptul de administrare asupra bunurilor, în sensul că acesta - "îngrijește, guvernează și administrează (…) fondurile sale și fundațiunile aflătoare în administrarea sa, prin Consiliul Dirigent, în temeiul dreptului său de autonomie, cu respectarea drepturilor episcopale privitoare la întreaga avere diecezană și cu menținerea intactă a drepturilor de suprem patronat și supremă inspecțiune ale Majestății Sale".

La data de 6 decembrie 1926 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a a recunoscut personalitatea juridică a Statusului, în baza recunoașterii anterioare de către statul ungar, precum și a Adresei nr. x/1924 a Ministerului Cultelor și Artelor din România.

Prin adoptarea Legii pentru regimul general al cultelor nr. 54/1928, s-a prevăzut la art. 11 că "organizațiile cultelor istorice, create și reprezentate în conformitate cu sistemul lor de organizare și prevăzute în statute (comunitățile, parohiile, protopopiatele, mânăstirile, capitulele, episcopiile, arhiepiscopiile, mitropoliile etc.) sunt persoane juridice.", iar la art. 51 s-a prevăzut că "toate cultele sunt datoare a-și pune în concordanță statutele lor de organizare cu dispozițiunile legii de față, în termen de 1 an de la publicarea regulamentului ei de aplicare înaintându-le Ministerului Cultelor spre aprobare și confirmare prin decret regal, dat în baza unui jurnal al Consiliului de miniștri. Aprobarea are drept scop a constata că în statute nu sunt dispozițiuni contrare legii. Modificările ulterioare în statutele de organizare se vor face cu aceeași procedură".

Prin Acordul încheiat la 30 mai 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, între Sfântul Scaun și Guvernul României, Statusul s-a transformat în Consiliu al Eparhiei Catolice de rit latin din Alba Iulia, al cărei ordinariu urma să aibă drept de administrare a averilor ce-i reveneau. Averile aveau caracter bisericesc, iar dreptul de proprietate rămânea garantat. Mitropolitului catolic de la București i s-a conferit dreptul de control și supraveghere asupra bunurilor, dar același drept îl avea și Statul român, în condițiile prevăzute de Concordat.

Prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunțarea Concordatului încheiat între România și Sf. Scaun la 10 mai 1927 și ratificat prin Legea din 12 iunie 1929, emis de Ministerul Cultelor (publicat în M. Of nr. 164 din 19 iulie 1948) s-a prevăzut în articolul unic:

"(1) Concordatul încheiat între România și Sf. Scaun la 10 mai 1927, precum și acordurile și convențiunile ulterioare, intervenite în aplicațiunea acelui concordat, se denunță pe data publicării prezentei legi. (2) Pe aceeași dată încetează aplicațiunea concordatului, acordurilor și convențiunilor ulterioare. (3) Legea din 12 iunie 1929, pentru ratificarea concordatului, precum și legile de ratificare a convențiunilor sau acordurilor ulterioare, se abrogă".

Astfel, Statusul și-a încetat activitatea în anul 1948, apoi și-a schimbat numele în "Statusul Romano-Catolic al R.P.R., aprobat prin Decretul nr. 83/1951 al Prezidiului Marii Adunări Generale a R.P.R., prin care s-a aprobat Regulamentul de funcționare al Statusului, înregistrat la Ministerul Cultelor sub nr. x/1951.

După unirea Ardealului cu România, în 1918, și până la momentul încheierii Acordului de la Roma, fondurile catolice ardelene au fost administrate de către Statusul catolic, în cuprinsul Concordatului (art. XIII) aceste fonduri fiind numite Fondul General Catolic de Religie și Fondul General Catolic de Instrucție, cu personalitate juridică, nefiind operate modificări în ceea ce privește starea patrimonială.

Prin Acordul de la Roma, din 10 mai 1927, Statusul Romano-Catolic s-a transformat în Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba-Iulia, urmând ca acesta să îndeplinească sarcinile prevăzute de Canoanele 1520 și 1521 din Codex Juris Canonici (art. I alin. (1) și (2), toate drepturile patrimoniale ce se găseau în administrarea Statusului, urmând a fi administrate și reprezentate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia (art. II alin. (1), art. V alin. (3), în conformitate cu scopurile indicate de Actele, Decretele și Literele de fundațiune (art. III alin. (1), bunurile ce se găseau la 1 ianuarie 1932 în posesia si administrarea Statusului având caracter eclesiastic (art. V alin. (1).

Potrivit aceluiași Acord, Statul Român păstra dreptul de control și supraveghere, prevăzut de dreptul comun al Regatului României (art. IV alin. (1), iar în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra bunurilor, acesta era garantat în favoarea fondurilor respective: a) fondul de religiune; b) fondul de studii; c) fondul de burse; d) fondul școlilor primare; e) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii al funcționarilor; g) fondul de pensii al profesorilor; h) fondul asigurărilor.

Și, nu în ultimul rând, potrivit art. VIII al aceluiași acord, s-a stabilit că se va proceda la rectificarea (din oficiu și fără plata vreunei taxe de timbru) a cărților funciare, cu privire la proprietarul bunurilor - diferitele fonduri precitate - adăugându-se mențiunea:

"Administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia".

Prin urmare, Înalta Curte reține că împrejurarea că pentru bunurile aparținând fondului au fost făcute o serie de acte de dispoziție, în numele fondului de către entități aparținând cultului romano-catolic nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor fondurilor, în condițiile în care, prin prisma considerentelor de mai sus, dreptul de proprietate asupra bunurilor aparținând fondurilor (deși aflate în posesia și sub administrarea A.), este și rămâne garantat în favoarea fondurilor respective - art. V alin. (2) din Acordul de la Roma.

Această concluzie este în deplin acord cu hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Decizia nr. 1564/30.09.1924 pronunțată în dosarul nr. x, prin care s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că: "A. nu are drept de proprietate asupra averii fundaționale căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate nici nu poate servi ca bază de uzucapiune (…)" și "(…) că A. nu a avut posesiune ci numai delegație pentru administrarea averii și realizarea scopului fundațiunei".

Chiar dacă alin. (3) al articolului V din Acord dispune că drepturile asupra fondurilor sunt de drept reprezentate prin Ordinariul de Alba Iulia, nu schimbă cu nimic natura juridică a bunurilor, despre care se precizează că sunt bunuri cu caracter ecleziastic - alin. (1) al art. V din Acord.

Tocmai acest caracter ecleziastic al bunurilor aparținând fondurilor atrage incidența normelor dreptului canonic, care se completează cu cele ale dreptului român și nicidecum o eventuală proprietate a acestora, revendicată de către recurentă.

Pe de altă parte, dispozițiile Acordului referitoare la dreptul conferit Ordinariatului Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia sunt neechivoce, art. VIII alin. (5) stabilind expres mențiunea "administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia", astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, existența unui drept de proprietate asupra bunurilor, inscripțiunile privitoare la proprietatea bunurilor se va face prin indicarea respectivelor fonduri - alin. (1) și (5) din Acord.

În aceste condiții, proprietatea cultului romano-catolic, mai exact a Diecezei romano-catolice de rit latin de Alba-Iulia asupra bunurilor aparținând fondurilor nu poate fi susținută, în raport cu argumentele precedente, și, cu atât mai puțin acestea ar putea fi revendicate de un simplu organ al Diecezei - Statusul, sau continuatorul personalității sale juridice.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. din Transilvania împotriva sentinței civile nr. 146/2017 din 06 aprilie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva sentinței civile nr. 146/2017 din 06 aprilie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul declarat de A. din Transilvania împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2020.