ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1202/2020

Ședința publică din data de 26 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06.09.2016 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia și A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, au solicitat anularea Deciziei nr. 5807 din 07.07.2016 emise de pârât și admiterea cererii de retrocedare înregistrate cu nr. x/30.01.2003 la Comisia Specială de Retrocedare.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia și A..

Prin sentința civilă nr. 120/2017 din 24 martie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia și A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, ca urmare a admiterii excepției, și ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 120/2017 din 24 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată din recurs.

În motivarea cererii de recurs a arătat că în mod greșit instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active a Arhiepiscopiei Romano-Catolice.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este incident, întrucât prima instanță s-a pronunțat asupra acestei excepții, deși nu a fost invocată de pârât sau instanță, din oficiu, și nici nu a fost pusă în discuția părților, încălcându-se art. 22 alin. (2) și (6) din C. proc. civ.

Nici pârâta și nici instanța, din oficiu, nu au invocat excepția motivat de faptul că aceasta ar fi formulat acțiunea în nume propriu și nu "pentru" Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, aceasta fiind o argumentație apărută pentru prima oară în considerentele sentinței (pct. 1, pag. 10). Din cuprinsul întâmpinării reiese că pârâta a invocat această excepție motivat de lipsa calității Arhiepiscopiei de "persoană îndreptățită" la retrocedare, în accepțiunea O.U.G. nr. 94/2000, argumentând prin lipsa unei identități dintre persoana menționată ca proprietar în cartea funciară și persoana care a solicitat retrocedarea. La termenul de judecată din 28.11.2016, așa cum rezultă din cuprinsul încheierii, prima instanță a și reținut acest aspect. Așadar, în mod greșit, ulterior, în considerente, a abordat această excepție prin prisma modalității în care a fost formulată acțiunea.

Este de asemenea incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât prima instanță greșit a admis această excepție reținând că acțiunea ar fi fost formulată de Arhiepiscopie în nume propriu, și nu "pentru" Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, sub acest aspect încălcând dispozițiile art. 36 din C. proc. civ.

Nicăieri în cuprinsul cererii de chemare în judecată Arhiepiscopia nu a solicitat ca retrocedarea să se facă în favoarea Arhiepiscopiei, în nume propriu, iar toată argumentația a fost în sensul justificării calității de "persoană îndreptățită" la retrocedare a Consiliului Arhidiecezei Romano Catolice. Acțiunea a fost formulată de Arhiepiscopie "în numele și pentru" Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia și nu în nume propriu.

Recurenta a susținut că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prima instanță reținând greșit lipsa calității de persoană îndreptățită la retrocedare a Consiliului Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, cu motivația că nu ar fi avut un drept de proprietate, ci doar un drept de administrare asupra imobilelor în cauză, ca atare, încălcându-se art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

Concluzia primei instanțe este greșită și contrazisă de probațiunea administrată, din care rezultă următoarele:

Doar așa se explică faptul că Ordinariatul a fost cel care a solicitat Ministerului Justiției și a obținut rectificarea de carte funciară dispusă (act eminamente de dispoziție).

Din conținutul vechii Cărți Funciare nr. x Cluj - prima carte funciară întocmită cu privire la imobilul în cauză (sistată în anul 1938), înscrierea care interesează fiind cea de sub B7, rezultă următoarele: Cartea Funciară nr. x Cluj în care s-a evidențiat pentru prima oară imobilul în cauză în proprietatea "Fondului Național de Burse Romano Catolic Convictus din Cluj" s-a deschis la solicitarea Fondului, iar denumirea proprietarului este înscrisă în însuși titlul respectivei cărți funciare. Ulterior, în baza Cererii nr. x/14.07.1898, înaintate Tribunalului Regal Cluj de către Consiliul de Administrație al Statusului Catolic Ardelean, denumirea "Fondul Național de Burse Romano Catolic" a fost rectificată în "Fondul de Burse al Statusului Romano Catolic din Transilvania".

În măsura în care, așa cum greșit reține instanța de fond, dreptul de proprietate asupra acestor imobile ar fi aparținut Statului, însăși înființarea primei cărți funciare ar fi trebuit să menționeze/conțină acest aspect (această denumire a proprietarului Statul) în condițiile în care, conform dispozițiilor în materie de carte funciară în baza cărora s-a făcut prima intabulare a imobilelor în cauză (pct. 28 din Ordonanța Ministerului Justiției din 18.04.1853), în cazul bunurilor aparținând persoanelor juridice era obligatoriu să se menționeze proprietarul efectiv, nu doar titularii unui dezmembrămant.

Acte eminamente de dispoziție (cereri de rectificare CF) au fost făcute în numele Fondului doar de către entități făcând parte din cultul romano catolic, de unde rezultă, pe de o parte, că Fondul nu a avut personalitate juridică proprie sau organe proprii de conducere, ci doar un ansamblu de bunuri afectat unor scopuri didactice desfășurate de cultul romano catolic, și pe de altă parte, că structurile supraordonate Fondului sunt cele care au avut și au exercitat un veritabil drept de dispoziție cu privire la acele bunuri.

- contract de vânzare cumpărare a unor bunuri imobile încheiat în 20.06.1927 de Domeniul din Cluj Mănăștur al Fondului de studii al Statusului Romano Catolic din Transilvania, în calitate de vânzător, și persoane fizice, în calitate de cumpărători, ce a stat la baza înscrierii de sub B81 din CF nr. x Cluj Mănăștur. Pentru Fond, în calitate de reprezentant, semnează șef de secție în cadrul Statusului Romano Catolic din Transilvania.

- contract de vânzare cumpărare a unor bunuri imobile încheiat în 12.01.1927 de Fondul de studii al Statusului Romano Catolic din Transilvania, în calitate de vânzător, și persoane fizice, în calitate de cumpărători, ce a stat la baza înscrierii de sub B78 din CF nr. x Cluj Mănăștur. Pentru Fond, în calitate de reprezentant, semnează șef de secție în cadrul Statusului Romano Catolic din Transilvania, iar actul este aprobat de Consiliul Dirigent al Statusului Romano Catolic din Transilvania.

- contract de vânzare cumpărare a unor bunuri imobile încheiat în 31.12.1931 de Domeniul din Cluj Mănăștur al Fondului de studii al Statusului Romano Catolic din Transilvania, în calitate de vânzător, și persoane fizice, în calitate de cumpărători, ce a stat la baza înscrierii de sub B110 din CF nr. x Cluj Mănăștur. Pentru Fond, în calitate de reprezentant, semnează șeful secției contabilității în cadrul Statusului Romano Catolic din Transilvania, iar actul este aprobat de către Consiliul Dirigent al Statusului Romano Catolic din Transilvania.

- contract de vânzare cumpărare a unor bunuri imobile încheiat în 22.02.1935 de Domeniul din Cluj Mănăștur al Fondului de studii al Statusului Romano Catolic din Transilvania, în calitate de vânzător, și persoane fizice, în calitate de cumpărători, ce a stat la baza înscrierii de sub B111 din CF nr. x Cluj Mănăștur. Pentru Fond, în calitate de reprezentant, semnează șef de secție în cadrul Statusului Romano Catolic din Transilvania, iar actul este aprobat de către episcopul Diocezei catolice de rit latin de Alba Iulia.

În baza acestor acte, Judecătoria urbană Cluj dispune intabularea dreptului de proprietate în favoarea cumpărătorilor, validând astfel întreg conținutul actelor de vânzare și, implicit, regularitatea drepturilor vânzătorilor.

- contract de schimb imobiliar încheiat în 01.03.1935 între Fondul de studii romano catolic și Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj, ce a stat la baza înscrierii de sub B112 din CF nr. x Cluj Mănăștur. Pentru Fond, în calitate de reprezentant, semnează episcopul Diocezei catolice de rit latin de Alba Iulia.

- cererea comună (a Fondului și a Universității) de intabulare a acestui contract de schimb imobiliar, adresată Judecătoriei Urbane Cluj. Pentru Fond, în calitate de reprezentant, semnează episcopul Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia.

- înscrisuri ce atestă exproprierea de către Statul Roman, în perioada 1928-1933, a unor bunuri imobile ce aparțineau Fondul de studii.

- cerere de rectificare a cărții funciare, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/23.03.1933, adresată Judecătoriei Urbane Cluj, ce a stat la baza înscrierii de sub B108 din CF nr. x Cluj Mănăștur. Pentru Fond, în calitate de reprezentant, semnează episcopul Diocezei catolice de rit latin de Alba Iulia. În baza acestei cereri, Judecătoria urbană Cluj dispune rectificarea cărții funciare validând astfel întreg conținutul actului și, implicit, regularitatea drepturilor solicitantului.

Realitatea și necesitatea exproprierii de către Statul Român a unor bunuri imobile ce aparțineau Fondurilor confirmă o dată în plus lipsa oricăror drepturi (de proprietate/de administrare/de dispoziție) ale Statului Român cu privire la aceste bunuri. În situația în care Statul Român ar fi deținut vreun drept de proprietate/de dispoziție cu privire la aceste bunuri, ar fi fost lipsite de obiect orice expropriere și naționalizarea ulterioară a acestora.

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare prin care solicitat respingerea ca nefondat a recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței.

În condițiile în care a invocat expres prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale active a ambelor reclamante, argumentele în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ. sunt neîntemeiate. Modul în care instanța de fond apreciază materialul probator administrat nu poate fi considerat o lipsă de motivare, respectiv o încălcare a normelor de drept material aplicabile în speță.

Pe fond, susține că nici Consiliul Arhidiecezei, nici Arhiepiscopia nu au fost proprietarii bunurilor solicitate prin cererea de retrocedare, ci Fondul de Burse administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia a fost proprietar, astfel cum rezultă din Cartea Funciară nr. x a localității Cluj, județul Cluj.

Caracterul ecleziastic al unui bun, la care recurenta face referire, nu conduce automat la concluzia că dreptul de proprietate asupra bunului aparține bisericii.

A. reprezintă o persoană juridică română de drept privat, înființată în temeiul O.G. nr. 26/2000. Aceasta nu are caracter de cult religios în accepțiunea O.U.G. nr. 94/2000 și nu este persoană îndreptățită la restituire, indiferent de fondatorii acesteia, de obiectul său de activitate sau de persoana juridică pe care o succede. Fundația, chiar în calitate de succesoare în drepturi a Consiliului Arhidiecezei, nu poate dobândi un drept de proprietate care nu s-a aflat în patrimoniul antecesorului său, deoarece nemo dat quodnon habet.

Intimata a mai invocat prin întâmpinare: articolul IX din Concordatul semnat în anul 1927 între Regatul României și Sfântul Scaun, Acordul din 30 mai 1932 privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, Decizia nr. 1564/924 (irevocabilă), pronunțată în data de 30.09.1924, în dosarul nr. x, de Înalta Curte de Casație și Justiție.

A precizat că, după 1932, bunurile care se aflau în posesia și sub administrarea Statusului Romano-Catolic au trecut sub administrarea Ordinariului Catolic de rit latin de Alba Iulia, iar nu sub administrarea Consiliului Diocezei catolice de rit latin de Alba Iulia. Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia avea doar un drept de administrare asupra bunurilor care s-au aflat sub administrarea Statusului Romano-Catholicus Transilvanvensis, iar nu un drept de proprietate. Dreptul de proprietate asupra bunurilor administrate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia a fost și a rămas garantat în favoarea Fondurilor prevăzute expres la art. V alin. (2) din Acord.

Ca o confirmare a celor reținute prin sentința recurată și având în vedere principiul ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet, invocă decizia civilă nr. 809/A/2006, irevocabilă, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, în dosarul nr. x/2006.

Reiterează și faptul că prin hotărâri judecătorești pronunțate atât în perioada interbelică, cât și după depunerea cererii de retrocedare, se statuează faptul că Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia nu a avut un drept de proprietate asupra bunurilor aparținând diverselor Fonduri, care erau entități juridice distincte enumerate la art. V din Acord.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată, în raport cu motivele de casare invocate, apărările din întâmpinare și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Prin cererea de retrocedare nr. x din 30.01.2003, depusă la Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, s-a solicitat de către Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, nu în nume propriu, ci pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, restituirea imobilului situat în municipiul Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF x Cluj cu nr. top x.

Prin decizia nr. 5807 din 7 iulie 2016 a Comisiei Speciale de Retrocedare s-a respins cererea de retrocedare nr. x/30.01.2003, întrucât imobilul solicitat nu a fost proprietatea Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia, ci a Fondului de Burse administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia.

În privința excepției lipsei calității procesuale active, Curtea a observat că Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a formulat cererea de retrocedare pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia care, la data formulării cererii de retrocedare, era o persoană juridică distinctă. În condițiile în care cererea de retrocedare nu a fost formulată în nume propriu, iar prin decizia atacată se respinge cererea formulată de către reclamanta de rândul 1, nu în nume propriu, ci în numele Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, reclamanta nu justifică în cauză calitatea procesual activă.

Pe fondul litigiului instanța a reținut, în esență, că reclamantele nu au făcut dovada cu niciun act că bunul în discuție a fost proprietatea cultului romano catolic, proprietate dobândită printr-un mod originar sau derivat de dobândire a dreptului de proprietate și că la crearea Fondului de Burse acest cult l-a destinat scopului pentru care s-a înființat. Lipsa acestei dovezi duce la concluzia lipsei calității de proprietar.

Realizarea actelor de dispoziție a avut loc din calitatea de administrator a Fondului de Burse. Aceste fonduri reprezentau, în realitate, bunuri publice afectate scopurilor expres indicate (în speță, scopului didactic) și administrate în acest scop de cultul romano catolic. Pentru acest patrimoniu, titularul dreptului de administrare exercita, conform chiar dispozițiilor invocate de reclamante, în planul dreptului civil, toate atributele dreptului de proprietate, inclusiv dreptul de dispoziție cu respectarea anumitor reguli (art. V ultimul alineat din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10.05.1927 dintre Sfântul Scaun și Guvernul României). Ca atare, realizarea acestor acte de dispoziție nu dovedește în speță calitatea de proprietar.

Nu se poate desprinde concluzia că prin acest Acord s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra bunurilor ce formau Fondurile sus indicate în favoarea cultului romano catolic. Ceea ce s-a recunoscut este menținerea neschimbată a dreptului de proprietate, conform intenției fondatorului acestor Fonduri, menținerea dreptului de administrare în favoarea cultului romano catolic, folosirea acestor bunuri de cultul romano catolic în scopul pentru care aceste Fonduri au fost create, sub controlul și supravegherea Statului Român. Acest regim juridic a fost stabilit chiar dacă s-a apreciat că bunurile au caracter ecleziastic. Ca atare, acest caracter nu este decisiv și nu este un element care să conducă la stabilirea dreptului de proprietate în favoarea cultului romano catolic, câtă vreme acesta nu poate face dovada că a dat aceste bunuri Fondului la momentul creării sale.

Instanța de fond a mai reținut considerentele sentinței nr. 51/1932 a Tribunalului Cluj, precum și decizia civilă nr. 1864/1924 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și a constatat că înscrierea în cartea funciară, deși are efect constitutiv de proprietate, nu dovedește dreptul de proprietate al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia, al Consiliului Arhidiecezei sau al persoanei juridice de drept privat înființate după efectuarea cererii de retrocedare în baza O.U.G. nr. 94/2000, sub denumirea de Statusul Romano-Catolic din Transilvania. Astfel, și în cartea funciară proprietar apare Fondul de Burse administrat de Ordinariatul Catolic de rit latin de Alba Iulia.

Majoritatea practicii judiciare create în aplicarea Legii 112/2015 a stabilit același aspect juridic și anume, că Biserica Romano Catolică nu a avut un drept de proprietate, ci doar un drept de administrare asupra bunurilor ce făceau parte din Fondul de Studii.

Statutele Consiliului Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, care conferă imobilului din speță caracterul de bun ecleziastic, nu sunt suficiente față de considerentele anterior expuse, la fel recunoașterea libertății de organizare a cultelor, prevederile din Codul de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice, în vigoare la data naționalizării sau din prezent, noțiunea de patrimoniu de afectațiune și celelalte motive invocate în cererea de chemare în judecată de către reclamantă.

Niciunul dintre aceste aspecte nu dovedește proprietatea cultului romano catolic, proprietate dobândită printr-un mod originar sau derivat de dobândire a dreptului de proprietate recunoscut de oricare din dreptul comun aplicabil în Transilvania în diversele perioade de timp și că la crearea Fondului de Burse acest cult l-ar fi destinat scopului didactic.

Prin urmare, instanța de fond a apreciat că Fondul de Burse a constituit un fond public aflat în proprietatea Statului Român și că actele depuse nu sunt în măsură să dovedească dreptul de proprietate al cultului, motiv pentru care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, care arată că doar imobilele care au aparținut cultelor religioase din România, deci aflate în proprietatea acestora și care au fost preluate în mod abuziv, se retrocedează foștilor proprietari.

Din moment ce nu s-a dovedit înființarea acestor Fonduri de către Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia, direct sau prin persoanele sale juridice, rezultă că Fondurile respective au fost înființate de stat, astfel că preluarea acestora din administrarea Bisericii Romano-Catolice nu poate fi considerată abuzivă și nu este în măsură să legitimeze solicitarea de retrocedare a bunului revendicat.

În ceea ce privește art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, a reținut că actul normativ de preluare nu recunoaște proprietatea Statusului sau a Consiliului Diecezei Romano Catolice, iar caracterul de bun ecleziastic a fost modificat prin afectarea bunului imobil altei destinații.

Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a reținut că recurenta reclamantă nu a fost proprietara imobilului în discuție, proprietarul acestuia fiind Fondul de Burse administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, astfel cum rezultă din Cartea Funciară nr. x a localității Cluj, județul Cluj.

Este nefondată susținerea că prima instanță dă o interpretare greșită art. V teza ultimă din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun și Guvernul Român. Astfel, potrivit art. V din acest Acord, "Toate bunurile ce se găseau la data de 1 ianuarie 1932 în posesiunea și sub administrarea acelui Status Romano - Catholicus Transylvaniensis sunt bunuri cu caracter eclesiastic și vor fi întrebuințate conform destinațiunii lor inițiale, numai pe teritoriul actual al Diecezei Catolice de rit latin de Alba - Iulia.

Dreptul de proprietate este și rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundațiune, donațiune etc., în favoarea fondurilor respective, astfel după cum urmează: a) fondul de Religiune; b) fondul de Studii; c) fondul de Burse; d) fondul școalelor primare; c) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii ale funcționarilor; g) fondul de pensii ale profesorilor; h) fondul asigurărilor. Aceste fonduri sunt de drept reprezentate de Ordinariul de Alba Iulia. Aceste drepturi nu pot fi nici înstrăinate, nici grevate decât în conformitate cu dispozițiile dreptului comun ale Regatului României și cu prescripțiunile Dreptului Canonic."

Rezultă așadar că cele două entități - Statusul Romano - Catholicus și, ulterior, Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia nu aveau în proprietate bunurile, ci doar în administrare, astfel că nu este îndeplinită cerința de la art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aceea ca imobilele să fi aparținut, deci să se fi aflat în proprietatea unui cult religios.

Dreptul de proprietate asupra bunurilor administrate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia a fost și a rămas garantat în favoarea Fondurilor menționate la art. V alin. (2) din Acord.

Fondul de Burse, în proprietatea căruia s-a aflat imobilul în litigiu, potrivit înscrierilor din cartea funciară, nu este un cult religios, iar invocarea caracterului de bun ecleziastic al acestui imobil nu poate fi reținută în soluționarea favorabilă a recursului, din moment ce art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 reglementează posibilitatea restituirii bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase și nu restituirea bunurilor cu caracter ecleziastic. Acest caracter al unui bun nu duce implicit la concluzia că dreptul de proprietate asupra bunului aparține bisericii.

Din interpretarea coroborată a prevederilor Acordului sus menționat rezultă în mod clar că Statusul Romano - Catholicus Transylvaniensis avea în posesiune și sub administrare, deci nu în proprietate drepturi patrimoniale, el transformându-se într-un organ al Diocezei Catolice de rit latin de Alba - Iulia luând denumirea de Consiliu al Diocezei Catolice de rit latin de Alba - Iulia.

După anul 1932, bunurile aflate în posesia și sub administrarea Statusului Romano-Catolic au trecut sub administrarea Ordinariului Catolic de rit latin de Alba Iulia și nu sub administrarea Consiliului Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, care nu a mai avut niciun drept sau prerogativă asupra bunurilor aflate în posesia și în administrarea Statusului Romano-Catolic.

Recurenta susține că toate actele de dispoziție cu privire la imobilele în cauză au fost făcute în numele Fondului exclusiv de către entități făcând parte din cultul romano catolic, ceea ce reprezintă dovada că avea un drept de proprietate cu privire la acestea.

Susținerea nu poate fi reținută, câtă vreme din probatoriul administrat a rezultat în mod neîndoielnic faptul că imobilul era proprietatea Fondului de Burse, iar actele de dispoziție au fost făcute în considerarea calității de administrator al acestui Fond.

Împrejurarea că Fondul era reprezentat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, potrivit Acordului anterior amintit, justifică faptul că în actele de dispoziție cu privire la imobilele aparținând acestui Fond el era reprezentat doar de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, nu de o altă instituție de drept public a Statului. Prin urmare, susținerea conform căreia de-a lungul timpului, nicio mențiune în cartea funciară nu s-a făcut la cererea unor entități ale Statului Român, altele decât cele făcând parte din cultul romano catolic, nu constituie un argument în sensul admiterii recursului.

În privința aprecierii că, dacă Statul ar fi avut un drept de proprietate asupra bunurilor, conferirea, în mod distinct, și a unui drept de supraveghere și control ar fi fost superfluă, se reține că dreptul de control și supraveghere al Statului, prevăzut prin dreptul comun al Regatului României, precum și prin Concordatul în vigoare între Sfântul Scaun și România, este menționat în mod expres în art. IV din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, care prevede că acest drept rămâne intact. În acest scop, Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia va prezenta anual Ministrului Cultelor României raportul de gestiune, bugetul, bilanțul și procesele-verbale ale adunărilor.

Instanța de recurs apreciază că menținerea acestui drept nu poate fundamenta concluzia că bunurile nu erau proprietatea statului ci a cultului religios, din moment ce nu s-a dovedit că bunurile aparținând Fondului de Burse erau proprietatea bisericii romano catolice.

În considerentele hotărârii recurate instanța de fond a făcut referire la sentința civilă nr. 51/1932 a Tribunalului Cluj, prin care s-au arătat documentele istorice care atestă faptul că bunurile ce constituie Fondul de Burse și alte fonduri publice sunt bunuri publice ale statului, fondurile fiind înființate de principii Transilvaniei în considerarea interesului general al statului, iar conferirea caracterului ecleziastic al bunului nu îl transferă pe acesta din proprietatea publică în proprietatea reclamanților. Totodată, s-a reținut că dreptul de administrare nu poate fi baza uzucapiunii, bunurile din proprietatea publică neputând fi uzucapate.

De asemenea, prima instanță a făcut referire și la decizia civilă nr. 1864/1924 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I, prin care s-a respins cererea de revizuire formulată de reclamantul Statusul Romano-Catolic reținându-se că acesta nu are drept de proprietate asupra averii fundaționale, dreptul de administrare al acestuia nu constituie drept de proprietate și nici nu poate servi ca bază pentru uzucapiune. Asupra tuturor fundațiilor Statul Ungar a avut drept de supremă inspecțiune, iar în urma Tratatului de la Trianon acest drept de supremă inspecțiune a trecut asupra Statului Român, deoarece averea fundațională e pe teritoriul roman.

Instanța de control judiciar constată că în cererea de recurs recurenta nu formulează nicio critică în ceea ce privește reținerea de către prima instanță, ca argumente suplimentare în sensul respingerii acțiunii, a considerentelor acestor hotărâri judecătorești din perioada interbelică.

Referitor la înscrisurile atașate cererii de recurs, obținute după pronunțarea sentinței recurate, care vizează imobile ce au aparținut Fondului de Studii, având același regim juridic cu Fondul de Burse, instanța de control judiciar constată că nu pot fi reținute în soluționarea favorabilă a recursului, din considerentul care a fost expus deja, acela că Statusul Romano - Catholicus și, ulterior, Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia nu aveau în proprietate bunurile, ci doar în administrare, proprietarul imobilelor fiind, în cazurile la care se referă aceste înscrisuri, Fondul de Studii.

Deși nu face obiectul prezentei cauze retrocedarea imobilelor al căror proprietar a fost Fondul de Studii, Înalta Curte apreciază că este utilă menționarea, în contextul în care recurenta a înțeles să depună în probațiune înscrisuri vizând aceste imobile, a deciziei civile nr. 809/A/2006 a Tribunalului Cluj, a deciziei civile nr. 301/A/2006 a aceleiași instanțe, precum și a deciziei civile nr. 1765/R/2006 a Curții de Apel Cluj. De altfel, prin întâmpinarea depusă în dosarul de recurs, intimata a invocat decizia civilă nr. 809/A/2006 a Tribunalului Cluj, irevocabilă.

Prin aceste hotărâri judecătorești s-a stabilit că Arhiepiscopia Romano-Catolică și persoanele juridice subordonate acesteia nu au calitatea de continuatoare ale proprietarului tabular Fondul de Studii, bunurile acestuia înscrise în cartea funciară nereprezentând bunuri proprietatea bisericii, ci bunuri publice aflate în proprietatea Statului Român, Fondul de Studii fiind un fond public aflat în proprietatea Statului Român și în administrarea Ordinariului Catolic de rit latin de Alba Iulia.

Referitor la criticile formulate cu privire la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, instanța de recurs apreciază că analizarea problemei de drept vizând calitatea procesuală activă a acestei reclamante, din perspectiva incidenței celor două motive de casare invocate - art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., nu mai prezintă interes, din moment ce acțiunea a fost soluționată pe fond.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva sentinței civile nr. 120/2017 din 24 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie 2020.