ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2674/2020

Ședința publică din data de 18 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 22 decembrie 2016 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016 și ulterior disjunsă, reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobiliare care au aparțin cultelor religioase din România, anularea în totalitate a Deciziei nr. 6205 din data de 20.10.2016 emise de Guvernul României - Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, cu consecința admiterii cererii de retrocedare nr. x/30.01.2003.

Prin sentința civilă nr. 166/2017 din 08 mai 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesual active invocată prin întâmpinare și a respins actiunea formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobiliare care au aparțin cultelor religioase din România, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesual activă.

Împotriva sentinței civile nr. 166/2017 din 08 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolica Alba Iulia, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată din recurs.

În motivarea recursului arată că în mod greșit instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active a Arhiepiscopiei Romano-Catolice.

Consideră că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este incident, întrucât prima instanță s-a pronunțat asupra acestei excepții, deși nu a fost invocată de pârât sau instanță, din oficiu, și nici nu a fost pusă în discuția părților, încălcându-se art. 22 alin. (2) și (6) din C. proc. civ.. Arată că din cuprinsul întâmpinării reiese că pârâta a invocat această excepție motivat de lipsa calității Arhiepiscopiei de "persoană îndreptățită" la retrocedare, în accepțiunea O.U.G. nr. 94/2000, sens în care apreciază că în mod greșit, ulterior, în considerente, instanța a abordat această excepție prin prisma modalității în care a fost formulată acțiunea.

Apreciază că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din perspectiva faptului că prima instanță a reținut în mod greșit că acțiunea ar fi fost formulată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în nume propriu, și nu pentru Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, sub acest aspect încălcând dispozițiile art. 36 din C. proc. civ., dat fiind faptul că recurenta a justificat calitatea de "persoană îndreptățită" la retrocedare a Consiliului Arhidiecezei Romano Catolice. Astfel, arată că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea, cu motivația că în speță nu este vorba despre un drept de proprietate, ci doar de un drept de administrare asupra imobilelor în cauză, încălcându-se dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

De asemenea, consideră că în speță concluzia primei instanțe este greșită și contrazisă de probațiunea administrată, din care rezultă următoarele aspecte:

Din înscrisurile înregistrate la dosar de către de către Arhivele Naționale, cu precădere Cererea nr. x/1933 a Ordinariatului Diecezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, rezultă că acest Ordinariat a fost singura entitate care a avut un veritabil drept de dispoziție asupra bunurilor ce constituiau Fondul de Studii Romano-Catolic, încă de la înființarea acestuia, acesta din urmă nefiind decât un ansamblu de bunuri, fără personalitate juridică proprie și organe proprii de conducere.

Din conținutul vechii Cărți funciare nr. x Cluj Mănăștur reiese că s-au operat modificări în privința imobilului din litigiu la solicitarea Consiliului de Administrație al A., respectiv la cererea unei entități ce face parte din cultul romano-catolic.

Invocând o serie de înscrisuri ce atestă operațiuni din Fondul de studii al Statusului romano-catolic din Transilvania, recurenta-reclamantă concluzionează că din niciun înscris nu rezultă că ar fi fost efectuate acte de dispoziție de către Statul român sau vreo entitate de drept public.

Mai arată că prin încheierea de carte funciară nr. x/06.04.1933 s-a dispus rectificarea cărții funciare și exproprierea parțială a unor imobile făcând parte din Fondul de Studii, în contextul reformei agrare din perioada respectivă.

Consideră că, în baza actului de expropriere, din eroare s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea orașului Cluj și cu privire la partea neexpropriată din imobil (nr. top. x).

Astfel, susține că realitatea și necesitatea exproprierii de către Statul Român a unor imobile ce aparțineau Fondurilor confirmă o dată în plus lipsa oricăror drepturi ale Statului Român cu privire la acestea.

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.

Precizează că a invocat prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, având în vedere că cererile de retrocedare au fost depuse de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, așa încât calitatea de solicitant a aparținut Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, dar cu toate acestea, ulterior Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a contestat în nume propriu deciziile emise de Comisia Specială de Retrocedare.

Pe de altă parte, arată că nici Consiliul Arhidiecezei și nici Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia ori Fundația B. nu au fost proprietarii bunurilor solicitate prin cererea de retrocedare de față, ci Fondul de Studii, astfel cum rezultă din cartea funciară nr. x a localității Cluj, jud. Cluj.

Susține și faptul că prin hotărâri judecătorești pronunțate atât în perioada interbelică, cât și după depunerea cererii de retrocedare, se statuează faptul că Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia nu a avut un drept de proprietate asupra bunurilor aparținând diverselor Fonduri, care erau entități juridice distincte enumerate la art. V din Acord.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparțin cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 6205 din data de 20.10.2016 emise de Guvernul României - Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și admiterea cererii de retrocedare nr. x/30.01.2003.

Soluția instanței de fond este împărtășită și de instanța de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză.

Una dintre criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează, în esență, faptul că instanța a apreciat eronat asupra calității sale procesuale active, invocând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, din perspectiva calității de persoană îndreptățită la retrocedare, instanța de fond ignorând caracterul juridic al imobilului în litigiu, de bun cu caracter ecleziastic aflat în proprietatea unei persoane juridice create de Biserica Romano-Catolică, de la care a fost preluat în mod abuziv.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000:

"Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență."

De asemenea, conform alin. (8) al aceluiași articol:

"Prin centru de cult se înțelege instituția, cu sediul în România, care coordonează toate unitățile locale ale unui cult religios. Prin centru eparhial se înțelege instituția care are jurisdicție asupra unui număr de unități locale de cult situate într-o anumită zonă geografică a țării", iar potrivit art. 4 din același act normativ:

"1) Cererile de retrocedare se depun, prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia specială de retrocedare.

(2) Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3).

(3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

(4) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(5) În aplicarea prevederilor alin. (4) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar".

În speță, prin cererea de retrocedare nr. x/30.01.2003, depusă la Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, s-a solicitat de către Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia, pentru Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, restituirea imobilului identificat în extrasul CF nr. x, nr. top x a localității Cluj.

Prin Decizia nr. 6205 din data de 20.10.2016 emisă de Guvernul României - Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România s-a respins de către Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, cererea de retrocedare nr. x/30.01.2003 formulată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia.

Cererea de retrocedare a fost respinsă cu motivarea că persoana solicitantă nu a fost proprietara imobilului solicitat, această calitate având-o Fondul de Studii, astfel că bunul nu a fost proprietate ecleziastică.

Acesta fiind contextul factual al cauzei, Înalta Curte constată că potrivit art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938:

"dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei".

Or, în cauză, dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare se solicită a fost înscris în cartea funciară în favoarea Fondului de Studii, administrat în Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia.

Prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta nu a făcut dovada cu niciun act că bunurile în discuție au fost proprietatea cultului romano catolic, proprietate dobândită printr-un mod originar sau derivat de dobândire a dreptului de proprietate și că la crearea Fondului de Studii acest cult l-a destinat scopului pentru care s-a înființat. Lipsa acestei dovezi duce la concluzia lipsei calității de proprietar.

Realizarea actelor de dispoziție a avut loc din calitatea de administrator al Fondului de Studii. Aceste fonduri reprezentau, în realitate, bunuri publice afectate scopurilor expres indicate (în speță, scopului didactic) și administrate în acest scop de cultul romano catolic. Pentru acest patrimoniu, titularul dreptului de administrare exercita, conform chiar dispozițiilor invocate de reclamantă, în planul dreptului civil, toate atributele dreptului de proprietate, inclusiv dreptul de dispoziție cu respectarea anumitor reguli (art. V ultimul alineat din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10.05.1927 dintre Sfântul Scaun și Guvernul României). Ca atare, realizarea unor acte de dispoziție nu dovedește în speță calitatea de proprietar.

Nu se poate desprinde concluzia că prin acest Acord s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra bunurilor ce formau Fondurile sus indicate în favoarea cultului romano catolic. Ceea ce s-a recunoscut este menținerea neschimbată a dreptului de proprietate, conform intenției fondatorului acestor Fonduri, menținerea dreptului de administrare în favoarea cultului romano catolic, folosirea acestor bunuri de cultul romano catolic în scopul pentru care aceste Fonduri au fost create, sub controlul și supravegherea Statului Român. Acest regim juridic a fost stabilit chiar dacă s-a apreciat că bunurile au caracter ecleziastic. Ca atare, acest caracter nu este decisiv și nu este un element care să conducă la stabilirea dreptului de proprietate în favoarea cultului romano catolic, câtă vreme acesta nu poate face dovada că a dat aceste bunuri Fondului la momentul creării sale.

Majoritatea practicii judiciare create în aplicarea Legii 112/2015 a stabilit același aspect juridic și anume, că Biserica Romano Catolică nu a avut un drept de proprietate, ci doar un drept de administrare asupra bunurilor ce făceau parte din Fondul de Studii.

Statutele Consiliului Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, care conferă imobilului din speță caracterul de bun ecleziastic, nu sunt suficiente față de considerentele anterior expuse, la fel recunoașterea libertății de organizare a cultelor, prevederile din Codul de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice, în vigoare la data naționalizării sau din prezent, noțiunea de patrimoniu de afectațiune și celelalte motive invocate în cererea de chemare în judecată de către reclamantă.

Niciunul dintre aceste aspecte nu dovedește proprietatea cultului romano catolic, proprietate dobândită printr-un mod originar sau derivat de dobândire a dreptului de proprietate recunoscut de oricare din dreptul comun aplicabil în Transilvania în diversele perioade de timp și că la crearea Fondului de Studii acest cult l-ar fi destinat scopului didactic.

Prin urmare, instanța de fond a apreciat că Fondul de Studii a constituit un fond public aflat în proprietatea Statului Român și că actele depuse nu sunt în măsură să dovedească dreptul de proprietate al cultului, motiv pentru care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, care arată că doar imobilele care au aparținut cultelor religioase din România, deci aflate în proprietatea acestora și care au fost preluate în mod abuziv, se retrocedează foștilor proprietari.

Din moment ce nu s-a dovedit înființarea acestor Fonduri de către Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia, direct sau prin persoanele sale juridice, rezultă că Fondurile respective au fost înființate de stat, astfel că preluarea acestora din administrarea Bisericii Romano-Catolice nu poate fi considerată abuzivă și nu este în măsură să legitimeze solicitarea de retrocedare a bunului revendicat.

Susținerile recurentei-reclamante în sensul că imobilul în litigiu, fiind în proprietatea unei persoane juridice cu caracter ecleziastic, îi sunt aplicabile regulile dreptului canonic, au fost în mod corect respinse de judecătorul fondului, întrucât Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 dintre Sfântul Scaun și Guvernul Român, de care se prevalează recurenta-reclamantă, reglementează numai un drept de administrare în favoarea Ordinariului Catolic de Rit Latin de Alba Iulia, dreptul de proprietate rămânând garantat în favoarea fondurilor respective, printre care și Fondul de Studii, art. VIII din Acord dispunând în sensul că "se va proceda la rectificarea inscripțiilor privitoare la proprietatea bunurilor indicate în prezentul acord în cărțile funciare".

Această împrejurare este dovedită chiar de înscrierea operată în Cartea funciară prin rectificarea mențiunii inițiale în baza deciziei Ministerului Justiției nr. 94109 din 16.07.1940, în sensul rectificării numelui proprietarului din Fondul de Studii Catolic în acela de Fondul de Studii, administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia (poziția 5 din Foaia de proprietate B a Cărții funciare nr. x a localității Cluj, dosar fond).

Rezultă astfel, cu evidență, că dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu a aparținut Fondului de Studii, Ordinariul de Alba Iulia având recunoscut doar un drept de administrare în privința acestora.

În ceea ce privește art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, a reținut că actul normativ de preluare nu recunoaște proprietatea Statusului sau a Consiliului Diecezei Romano Catolice, iar caracterul de bun ecleziastic a fost modificat prin afectarea bunului imobil altei destinații.

Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a reținut că, potrivit înscrierii din CF nr. x Cluj, asupra imobilului revendicat proprietar era Fondul de Studii administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia, astfel că bunurile aparținând Fondului de Studii nu reprezentau bunurile proprietatea bisericii catolice, ci bunuri publice aflate în proprietatea Statului Român, antecesorii reclamantei având doar un drept de administrare asupra acestora.

Este nefondată susținerea că prima instanță dă o interpretare greșită art. V teza ultimă din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun și Guvernul Român. Astfel, potrivit art. V din acest Acord, "Toate bunurile ce se găseau la data de 1 ianuarie 1932 în posesiunea și sub administrarea acelui Status Romano - Catholicus Transylvaniensis sunt bunuri cu caracter eclesiastic și vor fi întrebuințate conform destinațiunii lor inițiale, numai pe teritoriul actual al Diecezei Catolice de rit latin de Alba - Iulia.

Dreptul de proprietate este și rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundațiune, donațiune etc., în favoarea fondurilor respective, astfel după cum urmează: a) fondul de Religiune; b) fondul de Studii; c) fondul de Burse; d) fondul școalelor primare; c) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii ale funcționarilor; g) fondul de pensii ale profesorilor; h) fondul asigurărilor. Aceste fonduri sunt de drept reprezentate de Ordinariul de Alba Iulia. Aceste drepturi nu pot fi nici înstrăinate, nici grevate decât în conformitate cu dispozițiile dreptului comun ale Regatului României și cu prescripțiunile Dreptului Canonic."

Rezultă așadar că cele două entități - Statusul Romano - Catholicus și, ulterior, Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, nu aveau în proprietate bunurile, ci doar în administrare, astfel că nu este îndeplinită cerința de la art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aceea ca imobilele să fi aparținut, deci să se fi aflat în proprietatea unui cult religios.

Dreptul de proprietate asupra bunurilor administrate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia a fost și a rămas garantat în favoarea Fondurilor menționate la art. V alin. (2) din Acord.

Fondul de Studii, în proprietatea căruia s-a aflat imobilul în litigiu, potrivit înscrierilor din cartea funciară, nu este un cult religios, iar invocarea caracterului de bun ecleziastic al acestui imobil nu poate fi reținută în soluționarea favorabilă a recursului, din moment ce art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 reglementează posibilitatea restituirii bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase și nu restituirea bunurilor cu caracter ecleziastic. Acest caracter al unui bun nu duce implicit la concluzia că dreptul de proprietate asupra bunului aparține bisericii.

Din interpretarea coroborată a prevederilor Acordului sus menționat rezultă în mod clar că Statusul Romano - Catholicus Transylvaniensis avea în posesiune și sub administrare, deci nu în proprietate, drepturi patrimoniale, el transformându-se într-un organ al Diocezei Catolice de rit latin de Alba - Iulia luând denumirea de Consiliu al Diocezei Catolice de rit latin de Alba - Iulia.

După anul 1932, bunurile aflate în posesia și sub administrarea Statusului Romano-Catolic au trecut sub administrarea Ordinariului Catolic de rit latin de Alba Iulia și nu sub administrarea Consiliului Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, care nu a mai avut niciun drept sau prerogativă asupra bunurilor aflate în posesia și în administrarea Statusului Romano-Catolic.

Recurenta susține că toate actele de dispoziție cu privire la imobilele în cauză au fost făcute în numele Fondului exclusiv de către entități făcând parte din cultul romano catolic, ceea ce reprezintă dovada că avea un drept de proprietate cu privire la acestea.

Susținerea nu poate fi reținută, câtă vreme din probatoriul administrat a rezultat în mod neîndoielnic faptul că imobilul era proprietatea Fondului de Studii, iar actele de dispoziție au fost făcute în considerarea calității de administrator al acestui Fond.

Împrejurarea că Fondul era reprezentat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, potrivit Acordului anterior amintit, justifică faptul că în actele de dispoziție cu privire la imobilele aparținând acestui Fond el era reprezentat doar de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, nu de o altă instituție de drept public a Statului. Prin urmare, susținerea conform căreia de-a lungul timpului, nicio mențiune în cartea funciară nu s-a făcut la cererea unor entități ale Statului Român, altele decât cele făcând parte din cultul romano catolic, nu constituie un argument în sensul admiterii recursului.

În privința aprecierii că, dacă Statul ar fi avut un drept de proprietate asupra bunurilor, conferirea, în mod distinct, și a unui drept de supraveghere și control ar fi fost superfluă, se reține că dreptul de control și supraveghere al Statului, prevăzut prin dreptul comun al Regatului României, precum și prin Concordatul în vigoare între Sfântul Scaun și România, este menționat în mod expres în art. IV din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, care prevede că acest drept rămâne intact. În acest scop, Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia va prezenta anual Ministrului Cultelor României raportul de gestiune, bugetul, bilanțul și procesele-verbale ale adunărilor.

Instanța de recurs apreciază că menținerea acestui drept nu poate fundamenta concluzia că bunurile nu erau proprietatea statului, ci a cultului religios, din moment ce nu s-a dovedit că bunurile aparținând Fondului de Studii erau proprietatea bisericii romano catolice.

În considerentele hotărârii recurate instanța de fond a făcut referire la sentința civilă nr. 51/1932 a Tribunalului Cluj, prin care s-au arătat documentele istorice care atestă faptul că bunurile ce constituie Fondul de Studii și alte fonduri publice sunt bunuri publice ale statului, fondurile fiind înființate de principii Transilvaniei în considerarea interesului general al statului, iar conferirea caracterului ecleziastic al bunului nu îl transferă pe acesta din proprietatea publică în proprietatea reclamanților. Totodată, s-a reținut că dreptul de administrare nu poate fi baza uzucapiunii, bunurile din proprietatea publică neputând fi uzucapate.

De asemenea, prima instanță a făcut referire și la decizia civilă nr. 1864/1924 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I, prin care s-a respins cererea de revizuire formulată de reclamantul Statusul Romano-Catolic reținându-se că acesta nu are drept de proprietate asupra averii fundaționale, dreptul de administrare al acestuia nu constituie drept de proprietate și nici nu poate servi ca bază pentru uzucapiune. Asupra tuturor fundațiilor Statul Ungar a avut drept de supremă inspecțiune, iar în urma Tratatului de la Trianon acest drept de supremă inspecțiune a trecut asupra Statului Român, deoarece averea fundațională e pe teritoriul roman.

Instanța de control judiciar constată că în cererea de recurs recurenta nu formulează nicio critică în ceea ce privește reținerea de către prima instanță, ca argumente suplimentare în sensul respingerii acțiunii, a considerentelor acestor hotărâri judecătorești din perioada interbelică.

Înalta Curte apreciază că este utilă menționarea deciziei civile nr. 809/A/2006 a Tribunalului Cluj, a deciziei civile nr. 301/A/2006 a aceleiași instanțe, precum și a deciziei civile nr. 1765/R/2006 a Curții de Apel Cluj. De altfel, prin întâmpinarea depusă în dosarul de recurs, intimata a invocat decizia civilă nr. 809/A/2006 a Tribunalului Cluj, irevocabilă.

Prin aceste hotărâri judecătorești s-a stabilit că Arhiepiscopia Romano-Catolică și persoanele juridice subordonate acesteia nu au calitatea de continuatoare ale proprietarului tabular Fondul de Studii, bunurile acestuia înscrise în cartea funciară nereprezentând bunuri proprietatea bisericii, ci bunuri publice aflate în proprietatea Statului Român, Fondul de Studii fiind un fond public aflat în proprietatea Statului Român și în administrarea Ordinariului Catolic de rit latin de Alba Iulia.

Referitor la criticile formulate cu privire la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei Arhiepiscopia Romană-Catolică Alba Iulia, instanța de recurs apreciază că analizarea problemei de drept vizând calitatea procesuală activă a acestei reclamante, din perspectiva incidenței celor două motive de casare invocate - art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., nu mai prezintă interes, din moment ce prin soluția pronunțată a fost de fapt analizat fondul cauzei.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva sentinței civile nr. 166/2017 din 08 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva sentinței civile nr. 166/2017 din 08 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2020.