Decizia nr. 6369/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 384/2016 a Curții de Apel Cluj

Prin acțiunea înregistrată la data de 06.07.2016 sub nr. x/2016 la Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanții Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia și A. din Transilvania au solicitat anularea în tot a Deciziei nr. 5811 din 07.07.2016 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri imobiliare care au aparținut Cultelor Religioase din România și admiterea cererii de retrocedare înregistrată la nr. 1065/30.01.2003.

Prin sentința civilă nr. 384 din data de 23.11.2016, Curtea de Apel Cluj a respins acțiunea formulată de reclamante.

Prin Decizia nr. 3812/28.11.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantelor, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, cauza fiind reînregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj la data de 08.06.2018 sub nr. x/2018. II Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința nr. 258/2018 din 19 octombrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantele Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia și A. din Transilvania în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri imobiliare care au aparținut Cultelor Religioase din România. III Recursul formulat de reclamante

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamantele Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia și A. din Transilvania, au solicitat casarea sentinței și trimiterea spre rejudecare, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6) și 8) C. proc. civ.

În motivarea recursului, au arătat că, pentru o rezolvarea corectă a cauzelor de acest gen, trebuie rezolvat și înțeles conflictul dintre dreptul canonic și dreptul laic. Dreptul canonic beneficiază de o anumită autonomie față de dreptul laic, recunoscut din vechime, autonomie ce nu poate fi ignorată atunci când se analizează dreptul de proprietate al bisericii. Organizarea, drepturile, modul de administrare a cultelor religioase și a bisericilor nu pot fi privite exclusiv prin prisma dreptului comun laic, astfel cum sentința atacată tratează aceste aspecte. Astfel, potrivit can. 1254 CIC, Biserica Catolică are dreptul nativ independent de puterea civilă de a dobândi, poseda, administra și aliena bunuri temporale pentru realizarea propriilor meniri.

Sentința ignoră reținerile obligatorii ale deciziei de casare, care a reținut caracterul ecleziastic al bunului și posibilitatea cultului catolic de a crea fonduri de afectațiune destinate unui scop Fondul de Religiune - proprietar de CF asupra imobilului obiect al prezentei cauze este un fond creat și administrat de Dieceza Catolică de Alba-Iulia. Modul în care au luat ființă aceste fonduri a fost analizat în primul ciclu procesual și nu mai revine asupra lui, iar art. V din Acord prevede fără niciun echivoc "Dreptul de proprietate este și rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundațiune, donațiune, etc, în favoarea fondurilor respective, astfel după cum urmează: a).fondul de Religiune;". A afirma împotriva acestor prevederi clare că "fondurile Statusului Romano-Catolic printre care și Fondul de Religiune reprezentau în realitate fonduri publice afectate scopurilor expres indicate și erau doar administrate de cultul catolic" reprezintă negarea evidenței, o asemenea argumentare este în contradicție evidentă cu reținerile făcute anterior în sentință, în sensul că nu ar exista dovezi că Fondul de Religiune "l-a destinat scopului pentru care l-a înființat".

Și noțiunea "dreptul de administrare" este greșit înțeleasă. Persoana juridică, fiind o ficțiune, nu se poate administra de la sine, se administrează prin reprezentanții săi persoane fizice, astfel cum este prevăzut și de art. V din Acord. "Ordinariul" de Alba-Iulia este episcopul (respectiv arhiepiscopul din totdeauna al Diecezei catolice de Alba-Iulia). Dreptul de supraveghere și control prevăzut în alin. (2) din art. IV al Acordului nu transformă Statul în proprietar, așa cum greșit se reține în sentință. Având în vedere Ratificarea Acordului intervenit în 1940, publicat în Monitorul Ofcial din 1940, sentința nr. 51/1932 sau decizia din 1924 sunt irelevante în cauză, dat fiind că regimul juridic și dreptul de proprietate au fost cunoscute expres prin ratificarea Acordului în 1940, deci ulterior acelor decizii.

Mai mult, au mai arătat recurentele, caracterul constitutiv al înscrierilor de CF atestă că Statul Român a naționalizat bunul în baza Decretului 176/1948, considerat în prezent abuziv. Concluzia că bunurile ce compun Fondul ar fi fost proprietatea Statului este contrazisă de însuși faptul naționalizării, fiind inutilă naționalizarea imobilelor dacă imobilele constituiau proprietate de Stat.

Este greu de înțeles, concluzionează recurentele, cum se poate afirma în sentință că nu există dovezi că Fondul a fost înființat de cultul religios catolic. O asemenea afirmație denotă tocmai lipsa de înțelegere și aprofundare a modului de organizare și funcționare a cultelor religioase. Se pune întrebarea firească, analizând înscrisurile existente la dosarul cauzei, care sunt dovezile, probele în baza cărora instanța de fond a reținut că aceste fonduri ar fi fost înființate de stat. IV Apărările formulate de intimata pârâtă

Intimata pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că sentința este legală și temeinică, recurentele își întemeiază formal cererea de recurs, modul în care instanța de fond a apreciat materialul probator nu poate fi considerată o lipsă de motivare sau o încălcare a normelor legale aplicabile. Instanța a aplicat în mod corect dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 reținând faptul că reclamantele nu au făcut dovada că imobilul solicitat a constituit proprietatea cultului romano-catolic. Nici Consiliul Arhidiecezei și nici Arhiepiscopia nu au fost proprietarii bunurilor solicitate, ci fondul de religiune administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia. O.U.G. nr. 94/2000 prevede posibilitatea restituirii bunurilor care au aparținut, în sensul că s-au aflat în proprietatea cultelor religioase, iar nu restituirea bunurilor cu caracter ecleziastic, astfel că în procedura administrativă de restituire trebuie dovedit dreptul de proprietate al solicitantului asupra bunurilor a căror restituire se dorește. Caracterul ecleziastic al unui bun nu conduce la concluzia automat că dreptul de proprietate asupra respectivului bun aparține bisericii

A. din Transilvania reprezintă o persoană juridică română de drept privat înființată în temeiul O.G. nr. 26/2000, nu are caracter de cult religios în accepțiunea O.U.G. nr. 94/2000 și nu este persoana îndreptățită la restituire. Fundația, chiar în calitate de succesoare în drepturi a Consiliului Arhidiecezei, nu poate dobândi un drept de proprietate care nu s-a aflat în patrimoniul antecesorului său. V Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 6) și 8) C. proc. civ., prin care se instituie exclusiv un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate, Înalta Curte constată următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat.

Examinând considerentele sentinței, raportat și la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", Înalta Curte constată că hotărârea recurată este motivată, nu cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Instanța de fond, în rejudecare după casarea cu trimitere, s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare și a expus concret argumentele de fapt și de drept pentru care a constatat că reclamantele nu au făcut dovada, conform art. 249 C. proc. civ., că bunul în discuție în speță a fost proprietatea cultului romano catolic, proprietate dobândită printr-un mod originar sau derivat de dobândire a dreptului de proprietate, că imobilul solicitat aparținea Fondului de Religiune administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, Fondul de Religiune constituind un fond public aflat în proprietatea Statului Român, astfel că preluarea acestuia din administrarea Bisericii Romano Catolice nu poate fi considerată ca abuzivă și nu este în măsură să legitimeze solicitarea de retrocedare a bunului revendicat, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

Nu este incident nici motivul de casare cu trimitere spre rejudecare instanței de fond prevăzut de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, care prevede că atunci când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanță. Prin sentința recurată, în rejudecare după casare, instanța a judecat fondul cauzei, a examinat-o prin prisma motivelor și a dispozițiilor legale invocate și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., care privește încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, este, de asemenea, nefondat.

Prin Decizia nr. 5811 din 7 iulie 2016, Comisia Specială de Retrocedare a respins cererea de retrocedare nr. x din 30.01.2003 depusă de către Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia pentru Consiliul Arhidiecezei Romano - Catolice de Alba Iulia. A reținut că imobilul solicitat nu a fost proprietatea Consiliului Arhidiecezei Romano - Catolice Alba Iulia, acesta având doar un drept de administrare, ci al Fondului de Religiune administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, potrivit cărții funciare nr. x a localității Cluj.

Susține recurenta că sentința ignoră reținerile obligatorii ale deciziei de casare, care a reținut caracterul ecleziastic al bunului și posibilitatea cultului catolic de a crea fonduri de afectațiune destinate unui scop.

Prin decizia de casare și trimitere a cauzei spre rejudecare, Înalta Curte a apreciat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unor argumente esențiale ale recurentelor-reclamante, invocate prin cererea de chemare în judecată, printre care și cele indicate, și anume: imobilul ce face obiectul cererii de retrocedare are caracter de bun ecleziastic, conform Codului de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice; Biserica Romano-Catolică avea posibilitatea de a crea fonduri ecleziastice, afectate unui anumit scop, fonduri ce aparțineau însă tot cultului religios catolic; fondul pe care era evidențiat imobilul ce face obiectul cererii de retrocedare nu era o fundație cu personalitate juridică de sine-stătătoare, ci un fond ce constituia un patrimoniu de afectațiune; bunurile din acest fond erau administrate de Ordinariul Catolic de rit latin din Alba-Iulia, respectiv de episcop/arhiepiscop; aplicabilitatea în cauză a prevederilor Acordului privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, ratificat prin Decretul-Lege din 1 martie 1940, ale Legii pentru regimul cultelor din 1928, a Codului de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice.

A reținut prima instanță de control judiciar, în ceea ce privește situația juridică a recurentei-reclamante A. din Transilvania, că în actul constitutiv și statutul fundației s-a menționat că aceasta este succesorul de drept al Statusului Romano-Catolic din Transilvania, cu fonduri recunoscute prin art. V din Acordul încheiat la 30 mai 1932 între Sfântul Scaun și Guvernul Român, iar prin încheierea nr. 5348/CC/2005, pronunțată în dosarul nr. x/2005, Judecătoria Cluj a încuviințat dobândirea personalității juridice a acestei fundații, în conformitate cu actul constitutiv și statutul care fac parte integrantă din hotărâre, scopul fundației fiind, printre altele, demersuri administrative și judiciare pentru retrocedarea bunurilor imobiliare și mobiliare. Ca urmare, contrar argumentelor expuse de judecătorul fondului, prima instanță de recurs a apreciat că nu se poate reține lipsa calității procesuale active a A. din Transilvania.

Instanța de fond, în rejudecare după casare, s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare și, raportat la situația de fapt rezultată din probele administrate, a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, potrivit cărora solicitantul trebuie să depună, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, acte care, coroborate, să întemeieze prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

Cu privire la susținerile recurentei privind faptul că sentința tratează aspectele cauzei exclusiv prin prisma dreptului comun laic, Înalta Curte reține că scopul O.U.G. nr. 94/2000 a fost acela de a retroceda foștilor proprietari imobilele ce au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, "(1) Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență. (...) (3) Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi (...).".

Potrivit pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiționată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condițiile stabilite prin același act normativ. (...)".

În ceea ce privește caracterul de bun ecleziastic, instanța de fond a observat în mod corect că acest caracter, prevederile din Codul de drept canonic al Bisericii Romano Catolice în vigoare la data naționalizării, celelalte motive invocate în cererea de chemare în judecată, nu dovedesc proprietatea cultului romano-catolic, dobândită printr-un mod originar sau derivat de dobândire a dreptului de proprietate recunoscut de dreptul comun.

Cererea de retrocedare a fost respinsă întrucât imobilul solicitat, situat în municipiul Cluj Napoca, județul Cluj, compus din casă, curte și grădină în suprafață de 1073 m.p., înscris în CF nr. x a localității Cluj, jud. Cluj, nr. top x, 11573/2, nu a fost proprietatea Consiliului Arhidiecezei Romano - Catolice Alba Iulia, acesta având doar un drept de administrare, ci al Fondului de Religiune administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, potrivit cărții funciare nr. x a localității Cluj.

Instanța de fond a constatat în mod întemeiat că Fondul de Religiune reprezenta în realitate bunuri publice afectate scopurilor expres indicate, care erau doar administrate în acest scop de cultul romano-catolic, de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia. A constatat că prin decizia nr. 1664/1924 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reținut că Fondurile sunt bunuri publice în considerarea interesului general al statului, astfel că asupra averii fundaționale, rămasă pe teritoriul României, cultul romano-catolic avea doar un drept de administrare, fiind recunoscut dreptul de supremă inspecțiune în favoarea Statului Român în urma tratatului de pace de la Trianon, iar prin sentința nr. 51/1932 a Tribunalului Cluj s-au reținut documentele istorice care atestă faptul că bunurile care constituie Fondul de Religiune sunt bunuri publice, înființate de principii Transilvaniei în considerarea interesului general al statului, conferirea caracterului ecleziastic neconducând la transferul din proprietatea publică în proprietatea reclamanților.

În ceea ce privește Concordatul încheiat între Regatul României și Sfântul Scaun la data de 10 mai 1927, ratificat prin Legea din 12 iunie 1929 (ulterior denunțat prin Decretul nr. 151/17.07.1948), la data de 30 mai 1932 a fost semnat la Vatican un "Acord privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sf. Scaun și Guvernul Român".

Acesta prevedea următoarele: art. I - instituția cunoscută sub numele de Statusul Romano-Catolic/Transylvaniensis se transformă intr-un organ al Diocezei catolice de rit de Alba Iulia și va lua denumirea de "Consiliu al Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia"; art. II - toate drepturile patrimoniale ce se găseau sub administrația zisului "Status A Romano-Catholicus Transilvanyensis" vor fi pe viitor administrate de Ordinariul catolic de rit latin de Alba Iulia conform paragrafului 2 din Canonul 1521 din Codex Juris Canonici și dreptului comun al Regatului României; art. III - toate acele drepturi patrimoniale vor fi administrate și veniturile lor vor fi întrebuințate numai în scopurile indicate și prevăzute în Actele, Decretele și Literele de fundațiune, acolo unde Actele, Decretele și Literele de fundațiune nu precizează scopul, sau dacă scopul pentru care fundațiunea a fost constituită a fost atins, întrebuințarea acelor venituri va fi trecută în scopuri religioase, școlare și de educațiune, în conformitate cu intenția donatorilor și fondatorilor; art. IV - dreptul de control și supraveghere al Statului, prevăzut prin dreptul comun al Regatului României, precvum și prin Concordatul în vigoare între Sf. Scaun și România, devine intact, în acest scop Ordinariul de rit latin de Alba Iulia urmând a prezenta anual Ministrului Cultelor României raportul de gestiune, bugetul, bilanțul și procesele-vebrale ale adunărilor, Arhiepiscopul Catolic de rit latin de Bucureștii bucurându-se de dreptul de supraveghere și control în ceea ce privește întrebuințarea veniturilor, astfel cum s-a stabilit în articolul precedent; art. V alin. (1) - toate bunurile ce se găseau la data de 1 ianuarie 1932 în posesiunea și sub administrarea acelui "Status Romano-Catholicus Transilvanyensis" sunt bunuri cu caracter eclesiastic și vor fi întrebuințate conform destinației lor inițiale, numai pe teritoriul actual al Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia; art. V alin. (2) - dreptul de proprietate este și rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundațiune, donațiune. etc., în favoarea fondurilor respective: (a) Fondul de Religiune; (b) Fondul de Studii; (c) Fondul de Burse; (d) Fondul școalelor primare; (e) Fondul Orfelinatului Terezian; (f) Fondul de pensii ale funcționarilor; (g) Fondul de pensii ale profesorilor; (h) Fondul asigurărilor; art. V alin. (3) - aceste fonduri erau de drept reprezentate de Ordinariul de Alba Iulia; art. VIII - "se va proceda la rectificarea inscripțiilor privitoare la proprietatea bunurilor indicate în prezentul acord în cărțile funduare".

Rezultă că Statusul Romano-Catolic/Transylvaniensis a devenit "Consiliu al Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia", că toate drepturile patrimoniale ce se găseau sub administrația acestuia urmau a fi pe viitor administrate de Ordinariul catolic de rit latin de Alba Iulia, iar dreptul de proprietate era și rămânea garantat, în conformitate cu literele de fundațiune, donațiune. etc., în favoarea fondurilor respective, în acest sens procedându-se la rectificarea inscripțiilor privitoare la proprietatea bunurilor indicate în acord în cărțile funduare, urmând a întrebuințate conform destinației lor inițiale, numai pe teritoriul Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia. Art. IV precizează dreptul de control și supraveghere al Statului, prevăzut prin dreptul comun al Regatului României, precum și prin Concordatul în vigoare între Sf. Scaun și România, în acest scop Ordinariul de rit latin de Alba Iulia urmând a prezenta anual Ministrului Cultelor României raportul de gestiune, bugetul, bilanțul și procesele-vebrale ale adunărilor, iar Arhiepiscopul Catolic de rit latin de București beneficia de dreptul de supraveghere și control în ceea ce privește întrebuințarea veniturilor.

Era recunoscut, așadar, doar un drept de administrare, iar nu un drept de proprietate în favoarea Ordinariului Catolic de rit latin de Alba Iulia, toate drepturile patrimoniale ce se găseau sub administrația Statusului Romano-Catolic, transformat în Consiliu al Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, fiind pe viitor administrate de Ordinariul catolic de rit latin de Alba Iulia. Dreptul de proprietate aparținea diferitelor fonduri și nu Statusului Romano-Catolic.

Ceea ce s-a recunoscut, chiar în considerarea caracterului ecleziastic al bunurilor, este menținerea dreptului de proprietate conform intenției fondatorului acestor fonduri, menținerea dreptului de administrare în favoarea cultului romano- catolic, folosirea acestor bunuri de cultul romano-catolic în scopul pentru care aceste fonduri au fost create, sub controlul și supravegherea Statului Român. Nu s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra bunurilor ce formau fondurile sus indicate în favoarea cultului romano-catolic.

Intrarea în vigoare a Decretului nr. 176/1948 pentru trecerea în proprietatea Statului a bunurilor bisericilor congregatiilor, comunităților sau particularilor, ce au servit pentru funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățămînt general, tehnic sau profesional nu conduce la concluzia invocată de recurente, în condițiile în care din probele administrate în cauză nu a rezultat dreptul de proprietate invocat de reclamante, ci doar un drept de administrare asupra bunurilor proprietatea Fondului de Religiune, astfel că în mod întemeiat instanța de fond a apreciat că preluarea acestor fonduri din administrarea Bisericii Romano-Catolice nu poate fi considerată abuzivă și nu este în măsură să legitimeze solicitarea de retrocedare a bunului revendicat, pe cale de consecință nefiind incidente nici dispozițiile art. 4 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 94/2000, care prevăd o prezumție legală relativă privind existența dreptului de proprietate în absența unor probe contrare.

Pentru aceste motive, având în vedere că, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile ordonanței de urgență, imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în mod corect a constatat instanța de fond, cu privire la bunurile înscrise în cartea funciară ca fiind în proprietatea Fondului de Religiune administrat de Ordinariatul Catolic de rit latin de Alba Iulia, că nu s-a dovedit dreptul de proprietate al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia, al Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia (Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba Iulia), sau al persoanei juridice de drept privat înființate (ca succesor de drept al Statusului Romano-Catolic din Transilvania) după formularea cererii de retrocedare, sub denumirea de Statusul Romano-Catolic din Transilvania.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a constatat legalitatea deciziei prin care a fost respinsă cererea de retrocedare formulată în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de actul normativ ce reglementează retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, sentința recurată, prin care a fost respinsă, în rejudecare după casare, acțiunea formulată de reclamantă, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente. VI Soluția instanței de recurs

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurentele reclamante, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 6) și 8) C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,