ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4651/2021

Ședința publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, sub nr. x/2018, reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, anularea Deciziei nr. 7503 din data de 15.11.2017, emisă de pârât și, pe cale de consecință, admiterea cererii de retrocedare înregistrată sub nr. x din data de 28.02.2003.

Prin sentința civilă nr. 209 din 22 octombrie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, împotriva Deciziei 7503 din data de 15.11.2017 emisă de pârâtă.

Împotriva sentinței civile menționate la punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, prin care, invocând incidența prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac promovate, recurenta arată că sentința instanței de fond a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, cuprinzând motive contradictorii și străine de natura cauzei din perspectiva argumentului principal evocat de prima instanță, în justificarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, potrivit căruia sus indicata parte nu ar fi persoana îndreptățită la retrocedare, întrucât Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia nu ar fi avut un drept de proprietate, ci doar un drept de administrare asupra imobilului compus din două corpuri de clădire și curte în suprafață de 3423 m.p., situat în municipiul Alba Iulia, str. x (Unirii) nr. 11-13, județul Alba, înscris în cartea funciară nr. x a localității Alba Iulia, nr. top. x, 1983/1 și în cartea funciară nr. x a localității Alba Iulia, nr. top. x.

Susține recurenta că actele de dispoziție cu privire la imobilul în cauză au fost realizate, în numele Fondului de studii și Fondului de Burse, exclusiv de entități făcând parte din cultul romano- catolic, o astfel de conduită fiind dovada că acestea aveau un drept de proprietate cu privire la imobilul a cărui restituire a fost solicitată, întrucât atributul dispoziției nu poate fi exercitat decât de către un proprietar, fiind de esența dreptului de proprietate. Mai mult decât atât, nicio dovadă contrară nu a relevat că acte de dispoziție să fi fost efectuate și de către alte entități de drept privat/public și, niciodată în cărțile funciare ale imobilului nu au fost înregistrate mențiuni în acest sens.

Prima instanță a dat o interpretare greșită art. V teza ultimă din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, în sensul că dreptul de proprietate este și rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundațiune, în favoarea fondurilor respective, iar Ordinariului de Alba Iulia i s-a conferit reprezentarea de drept a fondurilor, stabilindu-se interdicția de înstrăinare și grevare a lor în afara dispozițiilor dreptului comun al Regatului României și prescripțiilor dreptului canonic.

Cu privire la pretinsul drept de proprietate al Statului asupra bunurilor ce compun Fondul, nu prezintă relevanță dispoziția art. V din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, ce instituie un drept de control și supraveghere al Statului asupra acestor bunuri, întrucât un astfel de drept nu echivalează cu unul de proprietate în beneficiul Statului. Mai mult, daca Statul ar fi avut un drept de proprietate asupra bunurilor, conferirea, distinct și a unui drept de supraveghere și control ar fi fost superfluă.

Concluzia că bunurile ce compun Fondul ar fi fost proprietatea Statului este contrazisă de însuși faptul naționalizării, fiind inutilă naționalizarea bunurilor dacă imobilele constituiau proprietate de Stat.

Argumentele esențiale pentru care a fost revendicat imobilul în cauză sunt următoarele:

- caracterul indubitabil de bun ecleziastic, al Bisericii Universale Romano - Catolice până la data naționalizării, al bunurilor imobile revendicate prin cererea de retrocedare, conform canonului 1257 din Codul de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice.

- fondurile pe care erau evidențiate imobilele revendicate nu erau fundații cu personalitate juridică de sine stătătoare, erau fonduri de bunuri care au constituit un patrimoniu de afectațiune sau scop, devenind o universalitate juridică aparținând propriei destinații. În acest sens sunt și prevederile art. V din Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, intre Sf. Scaun și Guvernul Român.

- existența patrimoniului nu era legat de apartenența lui la o persoană, ci a aparținut scopului pentru care a fost constituit. Potrivit acestei teorii, ideea că numai persoana (persoanele juridice) poate avea patrimoniu nu este exactă, deoarece patrimoniul există ori de câte ori anumite bunuri sunt afectate unui anumit scop, în sensul că una și aceeași persoană - în situația concretă Statusul Romano-Catolic și a Bisericii Romano-Catolică - poate avea mai multe patrimonii speciale.

- Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, între Sf. Scaun și Guvernul Român, publicat în anul 1932 a stabilit ca Statusul Romano-Catolic să fie redenumit "Consiliu al Diocezei Catolice de rit latin de Alba-Iulia", iar bunurile lui sunt bunuri ecleziastice, supuse regimului juridic din dreptul canonic și rămân în proprietatea fondurilor.

- Legea pentru regimul cultelor din 1928, a statuat că administrarea patrimoniilor și fundațiunilor cultelor se face de organele acestora competente, sub supravegherea autorităților bisericești superioare, conform dreptului canonic.

- Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase a consacrat libertatea de organizare și funcționare a cultelor, după norme proprii, canoane și tradiții, având dreptul de a organiza așezăminte și asociațiuni (Art. 6 si 7).

Recunoașterea acestor asociațiuni înființate în scopuri religioase, ca persoane juridice, urma să aibă loc prin încuviințarea Guvernului, prin Ministerul Cultelor (art. 18). O astfel de recunoaștere oficială s-a produs în privința Statusului Romano-Catolic în administrarea cărora se aflau fondurile de religiune, studii și burse, prin Decretul nr. 83/1951, prin care s-a aprobat Regulamentul de organizare și funcționare a acestei instituții din cadrul Bisericii Romano-Catolice.

- autonomia față de Statul Român a cultelor religioase, ca și organizare potrivit statutelor proprii, este consacrată și în art. 29 din actuala Constituție, ceea ce duce la concluzia că reglementările cuprinse în Codul dreptului canonic, în privința regimului juridic al bunurilor ecleziastice, ca și a posibilității acordate unor grupuri de bunuri de a se constitui în persoane juridice, își produc pe deplin efectele și trebuie recunoscute ca fiind norme ce guvernează organizarea și funcționarea Bisericii Romano-Catolice.

- naționalizarea bunurilor imobiliare de la Fondul de Religiune Studii și Burse Administrat de Ordinariul catolic de rit latin de Alba Iulia de către Statul Român s-a făcut în mod abuziv fără temei legal, fără titlu valabil,

- prevederile Codului de drept canonic a Bisericii Romano - Catolice din 1917 în vigoare la data naționalizării, respectiv canoanele 100, 1499 și 1501. Coroborate prevederile canoanelor mai sus citate, rezultă în mod evident că, la încetarea unei persoane juridice bisericești, bunurile acestuia se transmit în proprietatea persoanei juridice bisericești supraordonate, respectând, dacă este cazul voința fondatorilor și donatorilor. În atare situație se subînțelege că, dreptul de revendicare asupra unui bun care nu este utilizat conform destinației, îi revine persoanei juridice subordonate.

- prevederile Codului de drept canonic a Bisericii Romano - Catolice din 1917 în vigoare la data naționalizării, respectiv canoanele 1255, 1256, 1257 și 1258.

- Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, pentru a se conforma cerințelor legale

- jurisprudența prin care s-a recunoscut calitatea de succesor, implicit dreptul de revendicare a recurentei asupra bunurilor care au constituit proprietatea fondurilor: sentința civilă nr. 4279/2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca pronunțată în dosarul nr. x/2007, definitivă și irevocabilă; sentința civilă nr. 548/2015 a Judecătoriei Luduș pronunțată în dosarul nr. x/2009, definitivă și irevocabilă; Hotărârea CEDO din 25.09.2012, pronunțată în dosarul nr. x/2003 privind cauza Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva României; decizia civilă nr. 1263/R/2006 a Curții de Apel Cluj.

Împotriva recursului promovat de recurenta - reclamantă a formulat întâmpinare intimatul-pârât Guvernul României-Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, solicitând, prin evocarea unor considerente similare celor antamate în faza de judecată a fondului, respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, drept temeinică și legală, a sentinței recurate.

La data de 20 aprilie 2020, recurenta - reclamantă Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a formulat răspuns la întâmpinare, prin care, pentru considerente asemănătoare celor exhibate prin recurs, a solicitat respingerea apărărilor antamate de intimatul-pârât în combaterea recursului său.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 16 aprilie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate și de dispozițiile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că prin cererea de retrocedare înregistrată sub nr. x/28.02.2003 Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia, acționând pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, a solicitat retrocedarea imobilului compus din două corpuri de clădire și curte în suprafață de 3423 m.p., situat în municipiul Alba Iulia, str. x (Unirii) nr. 11-13, județul Alba, înscris în cartea funciară nr. x a localității Alba Iulia, nr. top. x, 1983/1 și în cartea funciară nr. x a localității Alba Iulia, nr. top. x.

Prin Decizia nr. 7503/15.11.2017, emisă de intimatul - pârât Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, antereferita cererea de retrocedare a fost respinsă, în considerentele actului administrativ contestat, reținându-se că imobilul în discuție nu a fost proprietatea Consiliului Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia. Astfel, s-a reținut că proprietari ai acestuia au fost Fondul de studii și Fondul de burse, ambele administrate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, după cum, de altfel, rezultă și din cartea funciară nr. x a localității Alba Iulia și din extrasul de carte funciară nr. x, iar solicitantul Consiliul Arhidiecezei Romano - Catolice de Alba Iulia nu a avut drept de proprietate asupra bunurilor Fondurilor, ci doar un drept de administrare asupra acestora.

Legalitatea unui astfel de act administrativ a fost confirmată prin sentința civilă nr. 209 din 22 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care judecătorul fondului a respins cererea de chemare în judecată formulată de recurentă împotriva Deciziei 7503 din data de 15.11.2017 emisă de pârâtă.

Prin calea de atac promovată, Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a criticat soluția instanței de fond, evocând incidența motivelor de casare reglementate de pct. 6 și 8 ale alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, întrucât în dezvoltarea motivelor de recurs nu au fost indicate critici în susținerea acestuia, sentința atacată cuprinzând suficiente argumente în considerente care să permită exercitarea controlului judiciar, precum și exprimarea neechivocă a soluției primei instanțe.

Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de argumentele principale și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. După cum Înalta Curte a reținut, în mod constant, în jurisprudența sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 425 C. proc. civ., judecătorul fondului expunând silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță

Cât privește motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă și în îndeplinirea rolului instanței supreme de a asigura o practică unitară (Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian împotriva României, pct. 37; Hotărârea din 27 ianuarie 2009, A. și Ștef împotriva României, pct. 32-33), reține că anterior analizei criticilor recurentei, așa cum acestea au fost formulate prin intermediul căii de atac extraordinare promovate, se impune un examen al evoluției situației Statusului romano-catolic din Transilvania (ardelean) și a bunurilor aparținând diferitelor fonduri, precum și condițiile în care au fost încheiate atât Concordatul din 10 mai 1927, între Sfântul Scaun și Guvernul României, cât și Acordul de la Roma din 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordat.

Astfel, după cum s-a statuat în jurisprudența Înaltei Curți, prin diploma din 12 mai 1581, A., principe al Transilvaniei și rege al Poloniei înființează un colegiu al ordinului iezuit, cu un pronunțat caracter militant catolic, înzestrându-l cu bunuri achiziționate din averea personală, fiind trecute în proprietatea deplină a acestui, cu toate drepturile, în stăpânire și proprietate (cum omni jure et dominio ac proprietati) în mod perpetuu, irevocabil și pentru vecii vecilor (perpetuo, irrevocabiliter et in omne aevum). Prin diploma din 1583, înființează și un seminar pentru tinerii nobili și plebei, dat în seama colegiului ordinului iezuit, iar cheltuielile seminarului urmau a fi acoperite, pe jumătate, și de către Pontif. În anul 1603 iezuiții au fost expulzați din Transilvania bunurile acestora fiind preluate de către calviniști, astfel că împăratul B. a emis o diplomă suplimentară prin care a dispus răscumpărarea domeniului din Mănăștur și restituirea către catolici, celelalte bunuri (mănăstirea și biserica), rămânând calviniștilor. Ulterior, prin Legea nr. VIII din 1744 bunurile răscumpărate sunt restituite definitiv catolicilor, devenind bunuri bisericești. Din averile ordinului dizolvat de Papa Clemente al XIII în anul 1773 au fost create fundațiuni atât în Ungaria cât și în Transilvania, respectiv fondul de religie, fondul de studii și fondul de burse - administrate de Comisia literară, precum și fondul Orfelinatului Terezian din Sibiu. Bunurile au continuat a fi administrate de Comisia literară, în perioada 1773-1848, pentru ca în anul 1866 să se hotărască: a) desființarea Comisiei literare; b) administrarea și conducerea chestiunilor aflate în competența Comisiei Literare "cu influența" Statusului catolic reorganizat și c) alegerea unei comisii de conducere, urmând ca modul de conducere și administrare să fie stabilit ulterior, fiind păstrate neatinse drepturile de suprem patron și supremă inspecțiune ale regelui. În anul 1868, urmare a corespondenței între Ministrul Cultelor ungar și Guvernul ardelean (Adresa Ministerului Cultelor și Instrucțiunei Publice nr. 2660/21 februarie 1868, Raportul comisiei prezidate de baronul C. din 6 aprilie 1868 și Adresa Guvernului ardelean nr. 6413/24 aprilie 1868), fondul de studii romano-catolic ardelean urma a fi administrat de către Comisiunea Catolică ce funcționa în sânul guvernului regal, ca reprezentantă a Statusului Catolic. În vederea respectării de către Status a drepturilor de suprem patronat și supremă inspecțiune ale regelui, Ministerul Cultelor a subliniat în corespondența cu Statusul (Adresele din 1884, nr. 30918/1910, și nr. 22072/1912), că fondurile sunt persoane juridice distincte, iar dreptul de administrare exercitat de către Status este limitat prin drepturile regelui.

Prin regulamentul din 1915 Statusul catolic a obținut recunoașterea formală a dreptului de conducere, guvernare și administrare a fondurilor cu două îngrădiri: 1. Respectarea drepturilor canonice ale episcopului cu privire la întreaga avere diecezană și 2. Respectarea drepturilor de suprem patron ale regelui fără ca Statul ungar să aibă vreun drept de ingerință sau control cu privire la activitatea Statusului.

După unirea Ardealului cu România, în 1918 și până la momentul încheierii Acordului de la Roma, fondurile catolice ardelene au fost administrate de către Statusul catolic, fără ca Statul Român să exercite vreo ingerință asupra modului de administrare.

Potrivit art. 191 din Tratatul de la Trianon și Convenției dintre România și Ungaria (publicată în M. Of. nr. 279/19 decembrie 1924) bunurile acestor fonduri nu sunt cuprinse nici în cele ce trec fără plată în patrimoniul Statului Român, nici între cele ce sunt supuse repartiției între cele două state, rămânând, însă, în categoria celor ce urmau a fi răscumpărate de către Statul Român, având caracterul de bunuri publice, declarate ca atare încă din anul 1921, prin recensământul făcut în urma dispoziției Comisiei de reparațiuni din Paris.

Totodată, prin Decizia nr. 1564/30.09.1924, pronunțată în dosarul nr. x, de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța a stabilit cu putere de lucru judecat că Statusul Romano - Catolic nu are drept de proprietate asupra averii fundaționale, căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate, nici nu poate servi ca bază de uzucapiune, printr-o astfel de hotărâre statându-se că asupra tuturor fundațiunilor Statul Ungar a avut dreptul de supremă inspecțiune, spre a controla că fundațiunile se administrează conform scopurilor pentru care au fost înființate, că în urma tratatului de pace de la Trianon, acest drept de supremă inspecțiune, a trecut asupra Statului Român, deoarece averea fundațională e pe teritoriul român, că atunci când Satul Român, în baza dreptului său de supremă inspecțiune, a scos din administrația (...) pe Statusul Romano - Catolic și administrația a încredințat altor organe, susținând însă realizarea scopului fundațiunei, nu a comis conturbare de posesiune pentru că Statusul Romano - Catolic nu a avut posesiune, ci numai delegație pentru administrarea averii și realizarea scopului fundațiunei.

De o importanță majoră este ratificarea, în anul 1929, a Concordatului încheiat la 20 mai 1927 cu Sfântul Scaun (Lege ce a fost promulgată prin decretul nr. 1842/1929 și publicată în Monitorul Oficial nr. 126 din 12 iunie 1929) care recunoaște personalitatea juridică a întregii biserici catolice.

Prin Concordatul din 1927 s-au desființat drepturile și îndatoririle de patronat de orice categorie (potrivit art. VX), dreptul de supremă inspecțiune urmând a fi exercitat sub forma prevăzută de Legea Cultelor și consacrată de Concordat (După cum rezultă și din Avizul Consiliului Juridic de pe lângă Ministerul Afacerilor Externe din 30 octombrie 1931).

Însă, după cum s-a arătat, potrivit Tratatului de la Trianon, România avea dreptul să răscumpere aceste averi, urmând a dispune liber și neîngrădit de ele, după exproprierea și plata rentelor de expropriere. Principalele consecințe ale acestor prevederi ale Tratatului și ale Concordatului, cu privire la aceste fonduri sunt următoarele:

a. Urmare a adoptării Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, foștii proprietari între care și Biserica Catolică, au fost despăgubiți de Statul Român prin plata unor rente de despăgubire (Destinate întreținerii episcopilor, canonicilor, parohilor și seminariilor), numite "prebende", care erau afectate unui fond - Patrimoniul sacru - destinat să devină persoană juridică, potrivit alin. (1) al art. XIII; cheltuielile ce depășesc capacitatea de întreținere a acestui fond, urmând a fi suportate de Stat, conform alin. (2) al aceluiași articol.

b. Administratorul acestor fonduri ale Patrimoniului sacru - Consiliul Episcopilor Diecezani - urma să administreze și rentele ce proveneau din exproprierea unor bunuri ce fuseseră proprietatea fondurilor.

Concluzia care se impune, cu privire la bunurile care au făcut obiectul Concordatului din 1927 este, în considerarea Tratatului de la Trianon, că acestea au devenit proprietatea Statului Român.

Prin Acordul de la Roma, din 10 mai 1927, Statusul Romano-Catolic se transformă în Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba-Iulia, urmând ca acesta să îndeplinească sarcinile prevăzute de Canoanele 1520 și 1521 din Codex Juris Canonici (art. I alin. (1) și (2), toate drepturile patrimoniale ce se găseau în administrarea Statusului, urmând a fi administrate și reprezentate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia (art. II alin. (1), art. V alin. (3), în conformitate cu scopurile indicate de Actele, Decretele și Literele de fundațiune(art. III alin. (1), bunurile ce se găseau la 1 ianuarie 1932 în posesia si administrarea Statusului având caracter eclesiastic (art. V alin. (1). Se impune a fi menționat și faptul că, potrivit Dreptului canonic au denumirea de ordinariu: episcopii diecezani, cei echivalați episcopului diecezan (abații și prelații teritoriali, vicarii și prefecții apostolici, administratorii apostolici), administratorii diecezani, vicarii generali și episcopali, superiorii majori ai institutelor călugărești clericale de drept pontifical și ai societăților de viață apostolică clericale, de drept pontifical. (A se vedea pagina Web: http://www.x.ro/biblioteca/micdict.asp?cuvant=Ordinariu).

Potrivit aceluiași Acord, Statul Român păstrează dreptul de control și supraveghere, prevăzut de dreptul comun al Regatului României (art. IV alin. (1), iar în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra bunurilor acesta este garantat în favoarea fondurilor respective: a) fondul de religiune; b) fondul de studii; c) fondul de burse; d) fondul școlilor primare; e) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii al funcționarilor; g) fondul de pensii al profesorilor; h) fondul asigurărilor.

Și, nu în ultimul rând, potrivit art. VIII, se va proceda la rectificarea (din oficiu și fără plata vreunei taxe de timbru) a cărților funciare, cu privire la proprietarul bunurilor - diferitele fonduri precitate - adăugându-se mențiunea:

"Administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia".

Cât privește Acordul de la Roma, ce a fost publicat în D. și în Monitorul Oficial din București, respectiv la l iulie și 3 august 1932, deși nu a fost niciodată ratificat de Parlament, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține lipsa de efecte juridice a acestuia, câtă vreme unui astfel de act bilateral interstatal i s-a atribuit caracterul unui act interpretativ al Concordatului.

De altfel, chiar în cuprinsul Decretului nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunțarea Concordatului se face referire expresă la "acordurile și convențiunile ulterioare, intervenite în aplicațiunea acelui concordat", aceste acte normative fiind denunțate și, ulterior abrogate expres.

Pe de altă parte, C.J.U.E. a statuat (Hotărârea în cauza Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva României 33003/03 din 25.09.2012) - cu referire la denunțarea și abrogarea concordatului și a acordurilor ulterioare, prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948 - că O.U.G. nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, se înscrie în categoria obligațiilor asumate anterior de Statul Român față de Sfântul Scaun.

Așadar, obligațiile asumate de Statul Român în perioada interbelică sunt în vigoare, fiind așadar nerelevantă atât denunțarea și, ulterior, abrogarea tratatelor la care Romania este parte, cât și schimbarea formei de guvernământ și a regimului politic din Romania, Statul Român fiind ținut, potrivit principiului pacta sunt servanda, să respecte propriile obligații asumate prin convenții internaționale.

Revenind la motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Împrejurarea că pentru bunuri aparținând Fondurilor de studii și de burse au fost făcute o serie de acte de dispoziție, în numele fondurilor (potrivit precizării făcute de recurentă, n.n.) de către entități aparținând cultului romano-catolic nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor fondurilor; în condițiile în care, prin prisma considerentelor de mai sus, dreptul de proprietate asupra bunurilor aparținând fondurilor (deși aflate în posesia și sub administrarea Statusului Romano-Catholicus Transylvaniensis), este și rămâne garantat în favoarea fondurilor respective - art. V alin. (2) din Acordul de la Roma.

Această concluzie este în deplin acord cu hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Decizia nr. 1564/30.09.1924 pronunțată în dosarul nr. x, la care a făcut referire instanța de fond, care a stabilit, cu putere de lucru judecat că, "Statul Romano - Catolic nu are drept de proprietate asupra averii fundaționale căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate nici nu poate servi ca bază de uzucapiune…" și,,…că Statusul Romano - Catolic nu a avut posesiune ci numai delegație pentru administrarea averii și realizarea scopului fundațiunei".

Chiar dacă alin. (3) al articolului V din Acord dispune că drepturile asupra fondurilor sunt de drept reprezentate prin Ordinariul de Alba Iulia, nu schimbă cu nimic natura juridică a bunurilor, despre care se precizează că sunt bunuri cu caracter ecleziastic - alin. (1) al art. V din Acord.

Pe de altă parte, dispozițiile Acordului referitoare la dreptul conferit Ordinariatului Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia sunt neechivoce, art. VIII alin. (5) stabilind expres mențiunea "administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia", astfel că nu se poate susține, cu suficient termei, existenta unui drept de proprietate asupra bunurilor, inscripțiunile privitoare la proprietatea bunurilor fiind statuate în sensul de a fi realizate prin indicarea respectivelor fonduri în calitate de proprietari- alin. (1) și (5) din Acord.

În aceste condiții, proprietatea cultului romano catolic, mai exact a Diecezei romano catolice de rit latin de Alba-Iulia (ulterior, la 5 august 1991 ridicată la rangul de arhidieceză, de către papa Ioan Paul al II-lea, n.n.), asupra bunurilor aparținând fondurilor nu poate fi susținută, în raport de argumentele precedente.

Și, nu în ultimul rând, deși recurenta apreciază că exproprierea de către Statului Român a unora dintre bunurile aparținând fondului de studii și a celui de burse echivalează cu o lipsă a dreptului de proprietate al acestuia asupra bunurilor fondurilor, Curtea precizează că nici acest argument nu este relevant în cauză pentru a justifica dreptul de proprietate al recurentei, în condițiile, în care această expropriere a fost operată în contextul reformei agrare, despre care Curtea a făcut deja precizări anterioare.

Astfel, potrivit Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, ca urmare a despăgubirilor acordate foștilor proprietari, între care și Biserica Catolică, de către Statul Român, în considerarea Tratatului de la Trianon, bunurile în cauză au devenit proprietatea Statului Român.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge și recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva sentinței civile nr. 209 din 22 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 octombrie 2021.