ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1047/2021

Ședința publică din data de 23 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 25.01.2018 sub nr. x/2018, reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia și A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România au solicitat instanței să dispună anularea în tot a deciziei nr. 7502/15.11.2017 emisă de pârât și admiterea cererii înregistrate sub nr. x/30.01.2003 la Comisia Specială de Retrocedări.

Prin precizarea formulată la data de 14 februarie 2018, reclamantele au solicitat, în principal, admiterea prin acordarea de măsuri reparatorii în considerarea că, potrivit înscrisurilor, imobilul a constituit proprietatea eparhiei ridicată între timp la rang de arhiepiscopie care, prin urmare, are calitate procesuală și se încadrează în dispozițiile ce guvernează retrocedarea.

Prin sentința civilă nr. 118/2018 din 9 mai 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. și, în consecință, a respins acțiunea formulată de această reclamantă în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI - COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARȚINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA; a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei ARHIEPISCOPIA ROMANO-CATOLICĂ ALBA IULIA, a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta ARHIEPISCOPIA ROMANO-CATOLICĂ ALBA IULIA în contradictoriu cu GUVERNUL ROMÂNIEI - COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARȚINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA, a anulat decizia nr. 7502 din 15.11.2017 și a obligat pârâta să emită decizia de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent în condițiile legii în favoarea reclamantei pentru cota de 2/3 parte din imobilul înscris în CF x, nr. top. x Cluj-Napoca; totodată, a respins petitul privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca nedovedit.

Împotriva sentinței civile nr. 118/2018 din 9 mai 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARȚINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurenta a învederat existența unor erori materiale, strecurate în preambulul sentinței dar și în dispozitivul acesteia, referitoare la menționarea greșită a numărului cererii de retrocedare și a unei cote-parte de 2/3 din imobilul solicitat.

În motivarea cererii de recurs, recurenta - pârâtă a susținut că instanța de fond, interpretând și aplicând în mod eronat prevederile art. 1, 3 și 4 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a respins excepția lipsei calității procesuale active a Arhiepiscopiei Romano-Catolice Alba Iulia iar, pe fond, a anulat Decizia nr. 7502/15.11.2017 emisă de Comisia specială de retrocedare.

Cererea de retrocedare nr. x/30.01.2003 a fost depusă de către reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia.

În aceste condiții, Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolic de Alba Iulia are calitatea de solicitant în cererile de retrocedare, iar nu persoana juridică prin intermediul căreia au fost depuse cererile de retrocedare.

De asemenea, Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia este persoană juridică distinctă de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, după cum rezultă din sentința civilă nr. 1515/01.08.2001 pronunțată de Judecătoria Miercurea Ciuc.

Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia nu a formulat cererea de retrocedare în nume propriu, însă a formulat cererea de chemare în judecată în nume propriu și nu în altă calitate (de succesor, continuator în drepturi a celui care a formulat cererea de retrocedare).

Or, din dispozițiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 rezultă că dreptul de a formula contestație împotriva deciziei emise de Comisia specială de retrocedare aparține titularului cererii și se exercită în termen de 30 de zile de la data comunicării. Or, în speță, titularul cererii de retrocedare nu este Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, ci Consiliul Arhidiecezei Romano - Catolice.

În ceea ce privește dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat de către Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba - Iulia prin cererea de retrocedare nr. x/30.01.2003, recurenta - pârâtă a susținut că esențial pentru justa soluționare a cauzei este faptul că solicitantul din cererea de retrocedare nr. x/30.01.2003, respectiv Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, nu a fost proprietarul imobilului solicitat, fiind o persoană juridică distinctă de proprietarul tabular al imobilului solicitat.

Potrivit Cărții funciare nr. x a localității Cluj, proprietar tabular al imobilului identificat cu nr. top. x a fost Episcopia Catolică de rit Latin Alba Iulia/Fondul de ajutorare a învățătorilor Romano Catolici din Ardeal.

Solicitant este Consiliul, persoană juridică distinctă atât de episcopia cât și de fond. Acest aspect reiese din:

a. prevederile acordului privitor la interpretarea art. IX din Concordantul de la 10 mai 1927 între Sf. Scaun și Guvernul Român", încheiat în data de 30 mai 1932, în care s-a statuat că: i. instituția cunoscută sub numele de Statusul Romano-Catolic Transylvaniensis se transformă într-un organ al Diocezei catolice de rit de Alba Iulia și va lua denumirea de "Consiliu al Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia" (art. I); ii. toate drepturile patrimoniale ce se găseau sub administrația zisului "Status Romano-Catholicus Transilvanyensis" vor fi pe viitor administrate de Ordinariul Catolic de rit Latin de Alba Iulia (art. II);

b. Sentința civilă nr. 1515/01.08.2001 (definitivă), pronunțată de Judecătoria Miercurea-Ciuc în dosarul nr. x/2001, prin care instanța a constatat că "persoana juridică Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia, cu sediul în mun. Miercurea Ciuc, jud. Harghita, este identică cu persoana juridică având denumirea de Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, care s-a înființat prin Acordul încheiat la 30.05.1932 între Sfanțul Scaun și Guvernul Român, privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10.05.1927 prin transformarea instituțiunii cunoscute sub numele de Status Romano Catholicus Transylvanensis sau de Statusul Romano Catolic din Ardeal, sau Statusul Romano Catolic Cluj, ca fiind una și aceeași persoană juridică îi revin atribuțiile, drepturile și obligațiile în virtutea continuității de drept".

Relevante pentru justa soluționare a cauzei sunt, în egală măsură, și alte dispoziții din Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sf. Scaun și Guvernul Român. Astfel:• toate acele drepturi patrimoniale (prevăzute la art. II din Acord, n. red.) vor fi administrate și veniturile lor vor fi întrebuințate numai în scopurile indicate și prevăzute în Actele, Decretele și Literele de fundațiune. Acolo unde Actele, Decretele și Literele de fundațiune nu precizează scopul, sau dacă scopul pentru care fundațiunea a fost constituită a fost atins, întrebuințarea acelor venituri va fi trecută în scopuri religioase, școlare și de educațiune, în conformitate cu intenția donatorilor și fondatorilor (art. III din Acord);• toate bunurile ce se găseau la data de 1 ianuarie 1932 în posesiunea și sub administrarea acelui "Status Romano-Catholicus Transilvanyensis" sunt bunuri cu caracter eclesiastic și vor fi întrebuințate conform destinației lor inițiale, numai pe teritoriul actual al Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia (art. V alin. (1).

De asemenea, la alin. (2) al art. V din Acord se prevede că dreptul de proprietate este și rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundațiune, donațiune, etc, în favoarea fondurilor respective.

Ordinariul Catolic de rit Latin de Alba Iulia avea doar în administrare bunurile următoarelor fonduri (enumerate la art. V alin. (2) din Acord): respectiv (1) Fondul de religiune; (2) Fondul de studii; (3) Fondul de burse; (4) Fondul școalelor primare; (5) Fondul Orfelinatului Terezian; (6) Fondul de pensii ale funcționarilor; (7) Fondul de pensii ale profesorilor.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor Acordului, parte din ele menționate mai sus, rezultă în mod cert următoarele:

a. Statusul Romano-Catolic Transylvaniensis avea în posesiune și sub administrare (nu în proprietate, n. red) drepturi patrimoniale și s-a transformat într-un organ al Diocezei catolice de rit de Alba Iulia, luând denumirea de "Consiliu al Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia".

Referitor la dreptul de proprietate al Statusului Romano-Catolic asupra: bunurilor fundaționale, Înalta Curte de Casație si Justiție, prin Decizia nr. 1564/924 (irevocabilă), pronunțată în data de 30.09.1924 în dosarul nr. x (atașată prezentei), a stabilit cu putere de lucru judecat următoarele aspecte: Statul Romano-Catolic (Status Romano-Catholicus Transylvaniensis - n. rbd.) nu are drept de proprietate asupra averii fundaționale, căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate și nu poate servi ca bază de uzucapiune; asupra tuturor fundațiilor (piac cauzae), Statul Ungar a avut drept de supremă inspecțiune, iar în urma Tratatului de Ia Trianon acest drept de supremă inspecțiune a trecut asupra Statului Român, deoarece averea fundațională e pe teritoriul român; Statul Român nu a comis o tulburare de posesie deoarece Statul Romano-Catolic (Status Romano-Catholicus Transylvaniensis - n. red.) nu a avut posesiunea, ci numai delegație pentru administrarea averii și realizarea scopului fundațiunii.

b. După 1932, bunurile care se aflau în posesia și sub administrarea Statusului Romano-Catolic au trecut sub administrarea Ordinariului Catolic de rit latin de Alba Iulia, iar nu sub administrarea Consiliului Diocezei catolice de rit latin de Alba Iulia, astfel cum susțin reclamantele din dorința de a face o legătură juridică între solicitant (Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Albă Iulia) și procedura administrativă instituită de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv cu prezentul litigiu.

Astfel că, după 1932 Consiliul Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia nu a mai avut niciun drept sau prerogativa asupra bunurilor aflate în posesia si în administrarea Statusului Romano-Catolic Transylvaniensis.

c. Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia avea doar un drept de administrare asupra bunurilor care s-au aflat sub administrarea Statusului Romano-Catholicus Transilvanyensis, iar nu un drept de proprietate asupra bunurilor.

d. Dreptul de proprietate asupra bunurilor administrate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia a fost si a rămas garantat în favoarea fondurilor prevăzute expres la art. V alin. (2) din Acord.

e. Tocmai pentru a evidenția proprietarul bunurilor și faptul că dreptul de proprietate aparținea și era garantat în favoarea fondurilor prevăzute expres la V alin. (2) din Acord, s-a dispus rectificarea inscripțiilor din cărțile funciare privitoare la proprietarii bunurilor.

Din moment ce nu s-a dovedit înființarea unor fonduri de către Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia (în prezent Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia), direct sau prin persoanele sale juridice, rezultă că fondurile respective (enumerate la art. V, alin. (2) din Acord, n.red.) au fost înființate de stat, astfel că preluarea acestor fonduri din administrarea Episcopiei Romano-Catolice nu poate fi considerată ca abuzivă.

Pe de altă parte, Arhiepiscopia Romano-Catolică nu a formulat cererea de retrocedare în nume propriu, ci în numele Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice (persoană juridică distinctă). In acest context, argumentele invocate pe fondul contestației nu pot demonstra nelegalitatea Deciziei nr. 7502/15.11.2017, emisă de către Comisia specială de retrocedare.

Cu referire la Fondul de studii (art. V alin. (2) Ut. b din Acord), având în vedere principiul ubi eadem est ratio, eadem soluția esse debet, prin decizia civilă nr. 809/A/2006, irevocabilă, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă în dosarul nr. x/2006, instanța a reținut următoarele:

- Arhiepiscopia Romano-Catolică și implicit persoanele juridice subordonate acesteia nu au calitatea de continuatoare ale proprietarului tabular Fondul de Studii (mutatis mutandis Fondul de Burse romano-catolic prevăzut la art. V alin. (2) lit. c) din Acord, n.red.), bunurile acestuia nereprezentând bunuri proprietate a bisericii, ci bunuri publice aflate în proprietatea Statului Român;

- reclamanta (în respectiva speță Parohia Romano-Catolică Cluj Mănăștur, n. red.) nu are calitatea de continuatoare în drepturi a proprietarului tabular al imobilului înscris în C.F. nr. x a localității Cluj, întrucât Fondul de Studii (mutatis mutandis Fondul de Burse romano-catolic) constituia un fond public aflat în proprietatea Statului Român și în administrarea Ordinariatului Catolic de rit latin de Alba Iulia.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 25.09.2018, intimatele-reclamante au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că aspectul existenței unor erori materiale strecurate în sentința recurată poate face obiectul unei cereri de îndreptare, iar nu de recurs, de vreme ce dispozițiile art. 445 din C. proc. civ. impun obligativitatea procedurilor de îndreptare, lămurire și completare a hotărârilor pe căile prevăzute de art. 442-444 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate și de dispozițiile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România este fondat, pentru considerentele expuse în continuare:

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că prin cererea de retrocedare înregistrată sub nr. x/30.01.2003 Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia, acționând pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x, cu opțiunea privind și măsuri compensatorii.

Prin Decizia nr. 7502 din 15 noiembrie 2017 emisă de recurenta - pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, antereferita cererea de retrocedare a fost respinsă, în considerentele actului administrativ contestat, reținându-se că imobilul în discuție nu a fost proprietatea Consiliului Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia.

Astfel, s-a reținut că proprietar al acestuia a fost Fondul de studii, administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, după cum, de altfel, rezultă și din cartea funciară nr. x a localității Cluj.

Legalitatea actului administrativ a fost infirmată prin sentința civilă nr. 118/2018 din 9 mai 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, prin care judecătorul fondului a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva Deciziei 7502 din data de 15.11.2017 emisă de pârâtă.

Prin calea de atac promovată, recurenta - pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a criticat soluția instanței de fond, evocând incidența motivelor de casare reglementate de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă și în îndeplinirea rolului instanței supreme de a asigura o practică unitară (Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian împotriva României, pct. 37; Hotărârea din 27 ianuarie 2009, Ștefan și Ștef împotriva României, pct. 32-33), reține că anterior analizei criticilor recurentei, așa cum acestea au fost formulate prin intermediul căii de atac extraordinare promovate, se impune un examen al evoluției situației Statusului romano-catolic din Transilvania (ardelean) și a bunurilor aparținând diferitelor fonduri, precum și condițiile în care au fost încheiate atât Concordatul din 10 mai 1927, între Sfântul Scaun și Guvernul României, cât și Acordul de la Roma din 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordat.

Astfel, după cum s-a statuat în jurisprudența Înaltei Curți, prin diploma din 12 mai 1581, Stefan Bátory, principe al Transilvaniei și rege al Poloniei înființează un colegiu al ordinului iezuit, cu un pronunțat caracter militant catolic, înzestrându-l cu bunuri achiziționate din averea personală, fiind trecute în proprietatea deplină a acestui, cu toate drepturile, în stăpânire și proprietate (cum omni jure et dominio ac proprietati) în mod perpetuu, irevocabil și pentru vecii vecilor (perpetuo, irrevocabiliter et in omne aevum).

Prin diploma din 1583, înființează și un seminar pentru tinerii nobili și plebei, dat în seama colegiului ordinului iezuit, iar cheltuielile seminarului urmau a fi acoperite, pe jumătate, și de către Pontif. În anul 1603 iezuiții au fost expulzați din Transilvania bunurile acestora fiind preluate de către calviniști, astfel că împăratul Leopold a emis o diplomă suplimentară prin care a dispus răscumpărarea domeniului din Mănăștur și restituirea către catolici, celelalte bunuri (mănăstirea și biserica), rămânând calviniștilor. Ulterior, prin Legea nr. VIII din 1744 bunurile răscumpărate sunt restituite definitiv catolicilor, devenind bunuri bisericești. Din averile ordinului dizolvat de Papa Clemente al XIII în anul 1773 au fost create fundațiuni atât în Ungaria cât și în Transilvania, respectiv fondul de religie, fondul de studii și fondul de burse - administrate de Comisia literară, precum și fondul Orfelinatului Terezian din Sibiu. Bunurile au continuat a fi administrate de Comisia literară, în perioada 1773-1848, pentru ca în anul 1866 să se hotărască: a) desființarea Comisiei literare; b) administrarea și conducerea chestiunilor aflate în competența Comisiei Literare "cu influența" Statusului catolic reorganizat și c) alegerea unei comisii de conducere, urmând ca modul de conducere și administrare să fie stabilit ulterior, fiind păstrate neatinse drepturile de suprem patron și supremă inspecțiune ale regelui. În anul 1868, urmare a corespondenței între Ministrul Cultelor ungar și Guvernul ardelean (Adresa Ministerului Cultelor și Instrucțiunei Publice nr. 2660/21 februarie 1868, Raportul comisiei prezidate de baronul Bornemissa Ioan din 6 aprilie 1868 și Adresa Guvernului ardelean nr. 6413/24 aprilie 1868), fondul de studii romano-catolic ardelean urma a fi administrat de către Comisiunea Catolică ce funcționa în sânul guvernului regal, ca reprezentantă a Statusului Catolic. În vederea respectării de către Status a drepturilor de suprem patronat și supremă inspecțiune ale regelui, Ministerul Cultelor a subliniat în corespondența cu Statusul (Adresele din 1884, nr. x/1910, și nr. y/1912), că fondurile sunt persoane juridice distincte, iar dreptul de administrare exercitat de către Status este limitat prin drepturile regelui.

Prin regulamentul din 1915 Statusul catolic a obținut recunoașterea formală a dreptului de conducere, guvernare și administrare a fondurilor cu două îngrădiri: 1. Respectarea drepturilor canonice ale episcopului cu privire la întreaga avere diecezană și 2. Respectarea drepturilor de suprem patron ale regelui fără ca Statul ungar să aibă vreun drept de ingerință sau control cu privire la activitatea Statusului.

După unirea Ardealului cu România, în 1918 și până la momentul încheierii Acordului de la Roma, fondurile catolice ardelene au fost administrate de către Statusul catolic, fără ca Statul Român să exercite vreo ingerință asupra modului de administrare.

Potrivit art. 191 din Tratatul de la Trianon și Convenției dintre România și Ungaria (publicată în M. Of. nr. 279/19 decembrie 1924) bunurile acestor fonduri nu sunt cuprinse nici în cele ce trec fără plată în patrimoniul Statului Român, nici între cele ce sunt supuse repartiției între cele două state, rămânând, însă, în categoria celor ce urmau a fi răscumpărate de către Statul Român, având caracterul de bunuri publice, declarate ca atare încă din anul 1921, prin recensământul făcut în urma dispoziției Comisiei de reparațiuni din Paris.

Totodată, prin Decizia nr. 1564/30.09.1924, pronunțată în dosarul nr. x, de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța a stabilit cu putere de lucru judecat că Statusul Romano - Catolic nu are drept de proprietate asupra averii fundaționale, căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate, nici nu poate servi ca bază de uzucapiune, printr-o astfel de hotărâre statuându-se că asupra tuturor fundațiunilor Statul Ungar a avut dreptul de supremă inspecțiune, spre a controla că fundațiunile se administrează conform scopurilor pentru care au fost înființate, că în urma tratatului de pace de la Trianon, acest drept de supremă inspecțiune, a trecut asupra Statului Român, deoarece averea fundațională e pe teritoriul român, că atunci când Satul Român, în baza dreptului său de supremă inspecțiune, a scos din administrația (...) pe Statusul Romano - Catolic și administrația a încredințat altor organe, susținând însă realizarea scopului fundațiunei, nu a comis conturbare de posesiune pentru că Statusul Romano - Catolic nu a avut posesiune, ci numai delegație pentru administrarea averii și realizarea scopului fundațiunei.

De o importanță majoră este ratificarea, în anul 1929, a Concordatului încheiat la 20 mai 1927 cu Sfântul Scaun (Lege ce a fost promulgată prin decretul nr. 1842/1929 și publicată în Monitorul Oficial nr. 126 din 12 iunie 1929) care recunoaște personalitatea juridică a întregii biserici catolice.

Prin Concordatul din 1927 s-au desființat drepturile și îndatoririle de patronat de orice categorie (potrivit art. VX), dreptul de supremă inspecțiune urmând a fi exercitat sub forma prevăzută de Legea Cultelor și consacrată de Concordat (După cum rezultă și din Avizul Consiliului Juridic de pe lângă Ministerul Afacerilor Externe din 30 octombrie 1931).

Însă, după cum s-a arătat, potrivit Tratatului de la Trianon, România avea dreptul să răscumpere aceste averi, urmând a dispune liber și neîngrădit de ele, după exproprierea și plata rentelor de expropriere. Principalele consecințe ale acestor prevederi ale Tratatului și ale Concordatului, cu privire la aceste fonduri sunt următoarele:

a. Urmare a adoptării Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, foștii proprietari între care și Biserica Catolică, au fost despăgubiți de Statul Român prin plata unor rente de despăgubire (Destinate întreținerii episcopilor, canonicilor, parohilor și seminariilor), numite "prebende", care erau afectate unui fond - Patrimoniul sacru - destinat să devină persoană juridică, potrivit alin. (1) al art. XIII; cheltuielile ce depășesc capacitatea de întreținere a acestui fond, urmând a fi suportate de Stat, conform alin. (2) al aceluiași articol.

b. Administratorul acestor fonduri ale Patrimoniului sacru - Consiliul Episcopilor Diecezani - urma să administreze și rentele ce proveneau din exproprierea unor bunuri ce fuseseră proprietatea fondurilor.

Concluzia care se impune, cu privire la bunurile care au făcut obiectul Concordatului din 1927 este, în considerarea Tratatului de la Trianon, că acestea au devenit proprietatea Statului Român.

Prin Acordul de la Roma, din 10 mai 1927, Statusul Romano-Catolic se transformă în Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba-Iulia, urmând ca acesta să îndeplinească sarcinile prevăzute de Canoanele 1520 și 1521 din Codex Juris Canonici (art. I alin. (1) și (2), toate drepturile patrimoniale ce se găseau în administrarea Statusului, urmând a fi administrate și reprezentate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia (art. II alin. (1), art. V alin. (3), în conformitate cu scopurile indicate de Actele, Decretele și Literele de fundațiune(art. III alin. (1), bunurile ce se găseau la 1 ianuarie 1932 în posesia si administrarea Statusului având caracter eclesiastic (art. V alin. (1). Se impune a fi menționat și faptul că, potrivit Dreptului canonic au denumirea de ordinariu: episcopii diecezani, cei echivalați episcopului diecezan (abații și prelații teritoriali, vicarii și prefecții apostolici, administratorii apostolici), administratorii diecezani, vicarii generali și episcopali, superiorii majori ai institutelor călugărești clericale de drept pontifical și ai societăților de viață apostolică clericale, de drept pontifical. (A se vedea pagina Web: http://www.x.ro/biblioteca/micdict.asp?cuvant=Ordinariu).

Potrivit aceluiași Acord, Statul Român păstrează dreptul de control și supraveghere, prevăzut de dreptul comun al Regatului României (art. IV alin. (1), iar în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra bunurilor acesta este garantat în favoarea fondurilor respective: a) fondul de religiune; b) fondul de studii; c) fondul de burse; d) fondul școlilor primare; e) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii al funcționarilor; g) fondul de pensii al profesorilor; h) fondul asigurărilor.

Și, nu în ultimul rând, potrivit art. VIII, se va proceda la rectificarea (din oficiu și fără plata vreunei taxe de timbru) a cărților funciare, cu privire la proprietarul bunurilor - diferitele fonduri precitate - adăugându-se mențiunea:

"Administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia".

Cât privește Acordul de la Roma, ce a fost publicat în Acta Apostolicae Sedis și în Monitorul Oficial din București, respectiv la l iulie și 3 august 1932, deși nu a fost niciodată ratificat de Parlament, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține lipsa de efecte juridice a acestuia, câtă vreme unui astfel de act bilateral interstatal i s-a atribuit caracterul unui act interpretativ al Concordatului.

De altfel, chiar în cuprinsul Decretului nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunțarea Concordatului se face referire expresă la "acordurile și convențiunile ulterioare, intervenite în aplicațiunea acelui concordat", aceste acte normative fiind denunțate și, ulterior abrogate expres.

Pe de altă parte, C.J.U.E. a statuat (Hotărârea în cauza Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva României 33003/03 din 25.09.2012) - cu referire la denunțarea și abrogarea concordatului și a acordurilor ulterioare, prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948 - că O.U.G. nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, se înscrie în categoria obligațiilor asumate anterior de Statul Român față de Sfântul Scaun. Așadar, obligațiile asumate de Statul Român în perioada interbelică sunt în vigoare, fiind așadar nerelevantă atât denunțarea și, ulterior, abrogarea tratatelor la care Romania este parte, cât și schimbarea formei de guvernământ și a regimului politic din Romania, Statul Român fiind ținut, potrivit principiului pacta sunt servanda, să respecte propriile obligații asumate prin convenții internaționale.

Revenind la motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Împrejurarea că pentru bunuri aparținând Fondurilor de studii și de burse au fost făcute o serie de acte de dispoziție, în numele fondurilor (potrivit precizării făcute de recurentă, n.n.) de către entități aparținând cultului romano-catolic nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor fondurilor, în condițiile în care, prin prisma considerentelor de mai sus, dreptul de proprietate asupra bunurilor aparținând fondurilor (deși aflate în posesia și sub administrarea Statusului Romano-Catholicus Transylvaniensis), este și rămâne garantat în favoarea fondurilor respective - art. V alin. (2) din Acordul de la Roma.

Această concluzie este în deplin acord cu hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Decizia nr. 1564/30.09.1924 pronunțată în dosarul nr. x, la care a făcut referire recurenta, care a stabilit, cu putere de lucru judecat că, "Statul Romano - Catolic nu are drept de proprietate asupra averii fundaționale căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate nici nu poate servi ca bază de uzucapiune…" și,,…că Statusul Romano - Catolic nu a avut posesiune ci numai delegație pentru administrarea averii și realizarea scopului fundațiunei".

Chiar dacă alin. (3) al articolului V din Acord dispune că drepturile asupra fondurilor sunt de drept reprezentate prin Ordinariul de Alba Iulia, nu schimbă cu nimic natura juridică a bunurilor, despre care se precizează că sunt bunuri cu caracter ecleziastic - alin. (1) al art. V din Acord.

Pe de altă parte, dispozițiile Acordului referitoare la dreptul conferit Ordinariatului Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia sunt neechivoce, art. VIII alin. (5) stabilind expres mențiunea "administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia", astfel că nu se poate susține, cu suficient termei, existenta unui drept de proprietate asupra bunurilor, inscripțiunile privitoare la proprietatea bunurilor fiind statuate în sensul de a fi realizate prin indicarea respectivelor fonduri în calitate de proprietari- alin. (1) și (5) din Acord.

În aceste condiții, proprietatea cultului romano catolic, mai exact a Diecezei romano catolice de rit latin de Alba-Iulia (ulterior, la 5 august 1991 ridicată la rangul de arhidieceză, de către papa B., n.n.), asupra bunurilor aparținând fondurilor nu poate fi susținută, în raport de argumentele precedente.

Așadar, apărările reclamantei sunt contrazise de prevederile exprese ale art. V din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun și Guvernul Român, dispoziții potrivit cărora toate bunurile ce se găseau la data de 1 ianuarie 1932 în posesiunea și sub administrarea Statusului Romano-Catolic Transilvănean sunt bunuri cu caracter ecleziastic, însă dreptul de proprietate asupra acestora este și rămâne garantat în conformitate cu literele de fundațiune și donațiune în favoarea fondurilor respective, printre care și Fondul de Studii, fonduri care erau de drept reprezentate de Ordinariul de Alba Iulia, acesta fiind justificarea pentru care în actele de dispoziție cu privire la bunurile aparținând fondului, acesta era reprezentat doar de Ordinariul de Alba Iulia, nu de altă instituție de drept public a statului, apărare invocată de recurentă. Pe de altă parte, având în vedere că bunurile aparținând Fondului de Studii aveau, conform Concordatului de la 10 mai 1927, caracter ecleziastic și se aflau în administrarea unui persoane juridice aparținând bisericii catolice, Statul Român prin Decretul nr. 176/1948, a procedat la exproprierea lor și trecerea în proprietatea Statului. Decretul nr. 176/1948 a avut ca obiect, printre altele, toate bunurile mobile și imobile care au aparținut bisericilor, congregațiilor și comunităților religioase precum și fondurile cu destinație de sprijinire a învățământului, situație în care se aflau și bunurile în litigiu, actul normativ nefăcând distincție cu privire la natura dreptului exercitat asupra acestora, de proprietate sau de administrare.

Așa fiind, recurenta-reclamantă Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia care a depus cererea de retrocedare în numele și pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia, conform art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, este ținută să justifice împrejurarea, în ipoteza în care Fondul de Studii și-a încetat existența, că este succesoarea în drepturi a acestui proprietar de la care imobilul a fost preluat de stat.

Or, în cauză, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și nu a justificat astfel calitatea de persoană îndreptățită la restituire.

În raport de aceste argumente, în cauză nu a fost răsturnată prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ care a făcut obiectul controlului de legalitate în cauză, fiind întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă asupra soluției pronunțată de prima instanță, judecătorul fondului pronunțând o soluție cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind incident în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, ca nefondată, urmând a menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinței civile nr. 118/2018 din 9 mai 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, ca nefondată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 februarie 2021.