ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4699/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 decembrie 2016 pe rolul Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal inițial sub numărul de dosar x/2016, iar, în urma disjungerii, sub numărul de dosar x/2017, reclamanta Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România din cadrul Guvernului României, anularea Deciziei nr. 6212 din data de 20.10.2016, emisă de pârâtă și comunicată reclamantei la data de 28.11.2016, cu consecința admiterii Cererii de retrocedare nr. x/30.01.2003. 1.

Prin sentința civilă nr. 173 din 8 mai 2017, Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesual active și a respins acțiunea formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesual activă. 1.

Împotriva acestei hotărârii a formulat recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia. 1.

Prin decizia nr. 3519 din data de 14 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva sentinței civile nr. 173 din 8 mai 2017 a Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. 1.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal sub numărul de dosar x/2017 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 186 din 3 decembrie 2020, în rejudecare, Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobiliare care au aparținut Cultelor Religioase din România. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile menționate anterior la punctul I.2, a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, invocând incidența prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. În motivarea căii de atac promovate, recurenta a arătat, în esență, că prima instanță a încălcat prevederile art. 36 C. proc. civ., când a reținut, încă o dată, că acțiunea a fost formulată de recurenta – reclamantă în nume propriu și nu pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia. Totodată, recurenta a învederat că sentința instanței de fond s-a bazat, în mod greșit, pe argumentul lipsei calității Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia de persoană îndreptățită la retrocedare, câtă vreme toate actele de dispoziție cu privire la imobilele în cauză au fost făcute în numele Fondurilor exclusiv de către entități făcând parte din cultul romano – catolic, aspect apt a face dovada dreptului de proprietate cu privire la acestea. În opinia recurentei, atributul dispoziției nu poate fi exercitat decât de către un proprietar, fiind de esența dreptului de proprietate. Mai mult decât atât, nicio dovadă contrară nu a relevat că actele de dispoziție să fi fost efectuate și de către alte entități de drept privat/public și, niciodată în cărțile funciare ale respectivelor imobile nu au fost înregistrate mențiuni în acest sens. A apreciat recurenta că prima instanță a dat o interpretare greșită art. V teza ultimă din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, în sensul că dreptul de proprietate este și rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundațiune, în favoarea Fondului de religiune, studii și burse. Ordinariului de Alba Iulia i s-a conferit reprezentarea de drept a fondurilor, stabilindu-se interdicția de înstrăinare și grevare a lor în afara dispozițiilor dreptului comun al Regatului României și prescripțiilor dreptului canonic, motiv pentru care nu se poate reține că Fondul ar fi fost proprietatea Statului. Totodată, recurenta a precizat că dreptul de supraveghere și control nu echivalează cu un drept de proprietate în beneficiul Statului. Mai mult, dacă Statul ar fi avut un drept de proprietate asupra bunurilor, conferirea, distinct, și a unui drept de supraveghere și control ar fi fost superfluă. Astfel, recurenta a criticat concluzia primei instanțe, potrivit căreia bunurile ce compun Fondul ar fi fost proprietatea Statului, apreciind că aceasta este contrazisă de însuși faptul naționalizării. Din această perspectivă, recurenta a făcut trimitere la probatoriul administrat în cauză, mai precis la înscrisurile anexate Notelor de ședință depuse la dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Cluj (din care a fost disjunsa prezenta cauză) pentru termenul de judecata din data de 10.03.2017. În opinia recurentei, nicio mențiune/înscriere din Cartea Funciara nr. x Cluj Napoca și/sau din Cartea Funciara (veche) nr. 165 Cluj Mănăștur, nu arată că imobilele în cauza s-ar fi aflat vreodată în proprietatea vreunei entități de drept public, altele decât cele aparținând Cultului romano catolic, or, aceste aspecte au fost verificate și stabilite de către instanțele de carte funciara competente, în acord cu normele legale în vigoare la data efectuării înscrierilor de Carte Funciara. De-a lungul timpului, nicio mențiune în Cartea Funciara nu s-a făcut la cererea vreunor entități, altele decât cele făcând parte din Cultul romano catolic, iar toate mențiunile solicitate de entitățile Cultului romano catolic au fost admise de instanțele de carte funciara din perioada anterioară naționalizării. A mai arătat recurenta că acte eminamente de dispoziție (Cereri de rectificare CF) au fost făcute, în numele Fondului, doar de către entități făcând parte din Cultul romano catolic (Consiliul de Administrație a Statusului Catolic Ardelean/Ordinariul Romano Catolic), de unde rezultă, pe de o parte, că Fondul nu a avut personalitate juridică proprie sau organe proprii de conducere, ci doar un ansamblu de bunuri, afectat unor scopuri didactice desfășurate de Cultul romano catolic și, pe de alta parte, că structurile supraordonate Fondului (Consiliul de Administrație a Statusului Catolic Ardelean/Ordinariul Romano Catolic) sunt cele care au avut și au exercitat un veritabil drept de dispoziție cu privire la acele bunuri. În opinia recurentei, realitatea și necesitatea exproprierii de către Statul Român a unor bunuri imobile ce aparțineau Fondurilor confirmă, o dată în plus, lipsa oricăror drepturi (de proprietate/de administrare/de dispoziție) ale Statului Român cu privire la aceste bunuri. În situația în care Statul Român ar fi deținut vreun drept de proprietate/de dispoziție cu privire la aceste bunuri, ar fi fost lipsită de obiect orice expropriere, precum ar fi fost lipsită de obiect și naționalizarea ulterioară a acestora. 4. Apărările formulate în cauză Împotriva recursului promovat de recurenta – reclamantă a formulat întâmpinare intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, prin care, evocând considerente similare celor antamate în faza de judecată a fondului, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, drept temeinică și legală, a sentinței recurate. 5. Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 22 februarie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 18 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate și de dispozițiile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare: Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că prin cererea de retrocedare înregistrată sub nr. x/30.01.2003, Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia, acționând pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, a solicitat, după cum corect a învederat și prima instanță, retrocedarea imobilului compus din casă și grădină, în suprafață de 6278 mp situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, str. x, înscris în CF x Cluj-Napoca cu nr. top x. Prin Decizia nr. 6212/20.10.2016, emisă de intimata – pârâtă, antereferita cererea de retrocedare a fost respinsă, în considerentele actului administrativ contestat reținându-se că imobilul în discuție nu a fost proprietatea Consiliului Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia. Astfel, s-a reținut că proprietar al acestuia a fost Fondul de studii administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, cum, de altfel, rezultă și din cartea funciară nr. x a localității Cluj, iar solicitantul Consiliul Arhidiecezei Romano - Catolice de Alba Iulia nu a avut drept de proprietate asupra bunurilor Fondului, ci doar un drept de administrare. Legalitatea unui astfel de act administrativ a fost confirmată prin sentința civilă nr. 186 din 3 decembrie 2020, iar o astfel de soluție este împărtășită și de instanța de control judiciar, fiind nefondate criticile aduse de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia și subsumate de aceasta motivului de casare reglementat de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. Contrar celor afirmate de recurentă, în cauză nu poate fi reținută o încălcare, de către prima instanță, a prevederilor art. 36 din C. proc. civ., câtă vreme, prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal a dezlegat aspecte ce vizează chestiunea calității recurentei de persoană îndreptățită la retrocedare, iar nu pe cea a calității procesuale active a acesteia în cauză, iar elementul calității de persoană îndreptățită la retrocedare reprezintă un aspect ce ține de fondul cauzei. De altfel, instanța de control judiciar observă că recurenta evocă eronat dezlegările date de Înalta Curte prin decizia nr. 3519 din data de 14 iulie 2020, pronunțată în primul ciclu procesual, în contextul în care, printr-o astfel de hotărâre s-a statuat că cererea de retrocedare a imobilului în cauză nu a fost formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în nume propriu, ci pentru Consiliul Arhidiecezei (Arhiepiscopiei, n.n.) Romano-Catolice de Alba Iulia, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată în nume propriu . Pe cale de consecință, trebuie evitată realizarea unei confuzii între calitatea de titular al cererii de retrocedare și cea de titular al cererii de chemare în judecată. Cât privește chestiunea calității recurentei – reclamante de persoană îndreptățită la retrocedarea imobilului compus din casă și grădină, în suprafață de 6278 mp situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, str. x, înscris în CF x Cluj-Napoca cu nr. top x, Înalta Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă și în îndeplinirea rolului instanței supreme de a asigura o practică unitară (Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian împotriva României, pct. 37; Hotărârea din 27 ianuarie 2009, Ștefan și Ștef împotriva României, pct. 32-33), reține că anterior analizei criticilor recurentei, așa cum acestea au fost formulate prin intermediul căii de atac extraordinare promovate, se impune un examen al evoluției situației Statusului romano-catolic din Transilvania (ardelean) și a bunurilor aparținând diferitelor fonduri, precum și condițiile în care au fost încheiate atât Concordatul din 10 mai 1927, între Sfântul Scaun și Guvernul României, cât și Acordul de la Roma din 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordat. Astfel, după cum s-a statuat în jurisprudența Înaltei Curți, prin diploma din 12 mai 1581, A., principe al Transilvaniei și rege al Poloniei înființează un colegiu al ordinului iezuit, cu un pronunțat caracter militant catolic, înzestrându-l cu bunuri achiziționate din averea personală, fiind trecute în proprietatea deplină a acestui, cu toate drepturile, în stăpânire și proprietate (cum omni jure et dominio ac proprietati) în mod perpetuu, irevocabil și pentru vecii vecilor (perpetuo, irrevocabiliter et in omne aevum). Prin diploma din 1583, înființează și un seminar pentru tinerii nobili și plebei, dat în seama colegiului ordinului iezuit, iar cheltuielile seminarului urmau a fi acoperite, pe jumătate, și de către Pontif. În anul 1603 iezuiții au fost expulzați din Transilvania bunurile acestora fiind preluate de către calviniști, astfel că împăratul Leopold a emis o diplomă suplimentară prin care a dispus răscumpărarea domeniului din Mănăștur și restituirea către catolici, celelalte bunuri (mănăstirea și biserica), rămânând calviniștilor. Ulterior, prin Legea nr. VIII din 1744 bunurile răscumpărate sunt restituite definitiv catolicilor, devenind bunuri bisericești. Din averile ordinului dizolvat de Papa Clemente al XIII în anul 1773 au fost create fundațiuni atât în Ungaria cât și în Transilvania, respectiv fondul de religie, fondul de studii și fondul de burse – administrate de Comisia literară, precum și fondul Orfelinatului Terezian din Sibiu. Bunurile au continuat a fi administrate de Comisia literară, în perioada 1773-1848, pentru ca în anul 1866 să se hotărască: a) desființarea Comisiei literare; b) administrarea și conducerea chestiunilor aflate în competența Comisiei Literare "cu influența" Statusului catolic reorganizat și c) alegerea unei comisii de conducere, urmând ca modul de conducere și administrare să fie stabilit ulterior, fiind păstrate neatinse drepturile de suprem patron și supremă inspecțiune ale regelui. În anul 1868, urmare corespondenței între Ministrul Cultelor ungar și Guvernul ardelean (Adresa Ministerului Cultelor și Instrucțiunei Publice nr. 2660/21 februarie 1868, Raportul comisiei prezidate de baronul B. din 6 aprilie 1868 și Adresa Guvernului ardelean nr. 6413/24 aprilie 1868), fondul de studii romano-catolic ardelean urma a fi administrat de către Comisiunea Catolică ce funcționa în sânul guvernului regal, ca reprezentantă a Statusului Catolic. În vederea respectării de către Status a drepturilor de suprem patronat și supremă inspecțiune ale regelui, Ministerul Cultelor a subliniat în corespondența cu Statusul, că fondurile sunt persoane juridice distincte, iar dreptul de administrare exercitat de către Status este limitat prin drepturile regelui. Prin regulamentul din 1915 Statusul catolic a obținut recunoașterea formală a dreptului de conducere, guvernare și administrare a fondurilor cu două îngrădiri: 1. Respectarea drepturilor canonice ale episcopului cu privire la întreaga avere diecezană și 2. Respectarea drepturilor de suprem patron ale regelui fără ca Statul ungar să aibă vreun drept de ingerință sau control cu privire la activitatea Statusului. După unirea Ardealului cu România, în 1918 și până la momentul încheierii Acordului de la Roma, fondurile catolice ardelene au fost administrate de către Statusul catolic, fără ca Statul Român să exercite vreo ingerință asupra modului de administrare. Potrivit art. 191 din Tratatul de la Trianon și Convenției dintre România și Ungaria (publicată în M. Of. nr. 279/19 decembrie 1924) bunurile acestor fonduri nu sunt cuprinse nici în cele ce trec fără plată în patrimoniul Statului Român, nici între cele ce sunt supuse repartiției între cele două state, rămânând, însă, în categoria celor ce urmau a fi răscumpărate de către Statul Român, având caracterul de bunuri publice, declarate ca atare încă din anul 1921, prin recensământul făcut în urma dispoziției Comisiei de reparațiuni din Paris. Totodată, după cum s-a reținut în jurisprudența prezentei instanțe, prin Decizia nr. 1564/30.09.1924, pronunțată în dosarul nr. x, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, cu putere de lucru judecat, că Statusul Romano - Catolic nu are drept de proprietate asupra averii fundaționale, căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate, nici nu poate servi ca bază de uzucapiune, printr-o astfel de hotărâre statându-se că asupra tuturor fundațiunilor Statul Ungar a avut dreptul de supremă inspecțiune, spre a controla că fundațiunile se administrează conform scopurilor pentru care au fost înființate, că în urma tratatului de pace de la Trianon, acest drept de supremă inspecțiune, a trecut asupra Statului Român, deoarece averea fundațională e pe teritoriul român, că atunci când Satul Român, în baza dreptului său de supremă inspecțiune, a scos din administrația (...) pe Statusul Romano – Catolic și administrația a încredințat altor organe, susținând însă realizarea scopului fundațiunei, nu a comis conturbare de posesiune pentru că Statusul Romano - Catolic nu a avut posesiune, ci numai delegație pentru administrarea averii și realizarea scopului fundațiunei. De o importanță majoră este ratificarea, în anul 1929, a Concordatului încheiat la 20 mai 1927 cu Sfântul Scaun (Lege ce a fost promulgată prin decretul nr. 1842/1929 și publicată în Monitorul Oficial nr. 126 din 12 iunie 1929) care recunoaște personalitatea juridică a întregii biserici catolice. Prin Concordatul din 1927 s-au desființat drepturile și îndatoririle de patronat de orice categorie (potrivit art. VX), dreptul de supremă inspecțiune urmând a fi exercitat sub forma prevăzută de Legea Cultelor și consacrată de Concordat (După cum rezultă și din Avizul Consiliului Juridic de pe lângă Ministerul Afacerilor Externe din 30 octombrie 1931). Însă, după cum s-a arătat, potrivit Tratatului de la Trianon, România avea dreptul să răscumpere aceste averi, urmând a dispune liber și neîngrădit de ele, după exproprierea și plata rentelor de expropriere. Principalele consecințe ale acestor prevederi ale Tratatului și ale Concordatului, cu privire la aceste fonduri sunt următoarele: a. Urmare adoptării Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, foștii proprietari între care și Biserica Catolică, au fost despăgubiți de Statul Român prin plata unor rente de despăgubire (Destinate întreținerii episcopilor, canonicilor, parohilor și seminariilor), numite "prebende", care erau afectate unui fond – Patrimoniul sacru – destinat să devină persoană juridică, potrivit alin. (1) al art. XIII; cheltuielile ce depășesc capacitatea de întreținere a acestui fond, urmând a fi suportate de Stat, conform alin. (2) al aceluiași articol. b. Administratorul acestor fonduri ale Patrimoniului sacru – Consiliul Episcopilor Diecezani – urma să administreze și rentele ce proveneau din exproprierea unor bunuri ce fuseseră proprietatea fondurilor. Concluzia care se impune, cu privire la bunurile care au făcut obiectul Concordatului din 1927 este, în considerarea Tratatului de la Trianon, că acestea au devenit proprietatea Statului Român. Prin Acordul de la Roma, din 10 mai 1927, Statusul Romano-Catolic se transformă în Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba-Iulia, urmând ca acesta să îndeplinească sarcinile prevăzute de Canoanele 1520 și 1521 din Codex Juris Canonici (art. I alin. (1) și (2), toate drepturile patrimoniale ce se găseau în administrarea Statusului, urmând a fi administrate și reprezentate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia (art. II alin. (1), art. V alin. (3), în conformitate cu scopurile indicate de Actele, Decretele și Literele de fundațiune (art. III alin. (1), bunurile ce se găseau la 1 ianuarie 1932 în posesia si administrarea Statusului având caracter eclesiastic (art. V alin. (1). Se impune a fi menționat și faptul că, potrivit Dreptului canonic au denumirea de ordinariu: episcopii diecezani, cei echivalați episcopului diecezan (abații și prelații teritoriali, vicarii și prefecții apostolici, administratorii apostolici), administratorii diecezani, vicarii generali și episcopali, superiorii majori ai institutelor călugărești clericale de drept pontifical și ai societăților de viață apostolică clericale, de drept pontifical. Potrivit aceluiași Acord, Statul Român păstrează dreptul de control și supraveghere, prevăzut de dreptul comun al Regatului României (art. IV alin. (1), iar în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra bunurilor acesta este garantat în favoarea fondurilor respective: a) fondul de religiune; b) fondul de studii; c) fondul de burse; d) fondul școlilor primare; e) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii al funcționarilor; g) fondul de pensii al profesorilor; h) fondul asigurărilor. Și, nu în ultimul rând, potrivit art. VIII, se va proceda la rectificarea (din oficiu și fără plata vreunei taxe de timbru) a cărților funciare, cu privire la proprietarul bunurilor – diferitele fonduri precitate – adăugându-se mențiunea: "Administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia". Cât privește Acordul de la Roma, ce a fost publicat în Acta Apostolicae Sedis și în Monitorul Oficial din București, respectiv la l iulie și 3 august 1932, deși nu a fost niciodată ratificat de Parlament, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține lipsa de efecte juridice a acestuia, câtă vreme unui astfel de act bilateral interstatal i s-a atribuit caracterul unui act interpretativ al Concordatului. De altfel, chiar în cuprinsul Decretului nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunțarea Concordatului se face referire expresă la "acordurile și convențiunile ulterioare, intervenite în aplicațiunea acelui concordat", aceste acte normative fiind denunțate și, ulterior abrogate expres. Pe de altă parte, C.J.U.E. a statuat (Hotărârea în cauza Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva României 33003/03 din 25.09.2012) – cu referire la denunțarea și abrogarea concordatului și a acordurilor ulterioare, prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948 – că O.U.G. nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, se înscrie în categoria obligațiilor asumate anterior de Statul Român față de Sfântul Scaun. Așadar, obligațiile asumate de Statul Român în perioada interbelică sunt în vigoare, fiind așadar nerelevantă atât denunțarea și, ulterior, abrogarea tratatelor la care România este parte, cât și schimbarea formei de guvernământ și a regimului politic din România, Statul Român fiind ținut, potrivit principiului pacta sunt servanda, să respecte propriile obligații asumate prin convenții internaționale. Revenind la motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Împrejurarea că pentru bunuri aparținând Fondului de studii au fost făcute o serie de acte de dispoziție, în numele fondurilor (potrivit precizării făcute de recurentă, n.n.) de către entități aparținând cultului romano-catolic nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor fondurilor, în condițiile în care, prin prisma considerentelor de mai sus, dreptul de proprietate asupra bunurilor aparținând fondurilor (deși aflate în posesia și sub administrarea Statusului Romano-Catholicus Transylvaniensis), era și rămânea garantat în favoarea fondurilor respective – art. V alin. (2) din Acordul de la Roma. Această concluzie este în deplin acord cu hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție – Decizia nr. 1564/30.09.1924 pronunțată în dosarul nr. x, care a stabilit, cu putere de lucru judecat că, "Statusul Romano - Catolic nu are drept de proprietate asupra averii fundaționale căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate nici nu poate servi ca bază de uzucapiune…" și,,…că Statusul Romano - Catolic nu a avut posesiune ci numai delegație pentru administrarea averii și realizarea scopului fundațiunei". Chiar dacă alin. (3) al articolului V din Acord dispune că drepturile asupra fondurilor sunt de drept reprezentate prin Ordinariul de Alba Iulia, nu schimbă cu nimic natura juridică a bunurilor, despre care se precizează că sunt bunuri cu caracter ecleziastic – alin. (1) al art. V din Acord. Pe de altă parte, dispozițiile Acordului referitoare la dreptul conferit Ordinariatului Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia sunt neechivoce, art. VIII alin. (5) stabilind expres mențiunea "administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia", astfel că nu se poate susține, cu suficient termei, existenta unui drept de proprietate asupra bunurilor, inscripțiunile privitoare la proprietatea bunurilor fiind statuate în sensul de a fi realizate prin indicarea respectivelor fonduri în calitate de proprietari– alin. (1) și (5) din Acord. În aceste condiții, proprietatea cultului romano catolic asupra bunurilor aparținând fondurilor nu poate fi susținută, în raport de argumentele precedente. Și, nu în ultimul rând, deși recurenta apreciază că exproprierea de către Statul Român a unora dintre bunurile aparținând fondului de studii echivalează cu o lipsă a dreptului de proprietate al acestuia asupra bunurilor fondurilor, Înalta Curte precizează că nici acest argument nu este relevant în cauză pentru a justifica dreptul de proprietate al recurentei, în condițiile în care această expropriere a fost operată în contextul reformei agrare, despre care Înalta Curte a făcut deja precizări anterioare. Astfel, potrivit Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, ca urmare a despăgubirilor acordate foștilor proprietari, între care și Biserica Catolică, de către Statul Român, în considerarea Tratatului de la Trianon, bunurile în cauză au devenit proprietatea Statului Român. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este apărată și de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluția instanței de fond fiind pronunțată cu ă corectă aplicare și interpretare a normelor de drept material incidente în cauză. Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de casare a sentinței recurate din perspectiva criticilor subsumate prevederilor 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, ca nefondat.