ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6159/2019

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 132 din 26 aprilie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată reclamanta Episcopia Romano-Catolică din Timișoara prin Parohia Romano-Catolică din Jimbolia împotriva pârâtului Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri ce au aparținut Cultelor Religioase din România, fără cheltuieli de judecată. 1.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri a declarant recurs reclamanta Parohia Romano-Catolică din Jimbolia, prin Episcopia Romano-Catolică din Timișoara, criticând sentința atacată ca nelegală, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele argumente: Fondul Școlar Romano-Catolic nu avea personalitate juridică, așa cum foarte clar a fost menționat și în conținutul deciziunii pronunțată de Tribunalul Timiș-Torontal, secția a III-a Comercială, în dosarul nr. x/1938, decizie care atestă faptul că Fondul Școlar Romano-Catolic era sub autoritatea Episcopiei Romano-Catolice, funcționând în cadrul Bisericii Romano-Catolice din zona de vest, a Cenad-ului. Raportat la Legea asupra învățământului particular adoptată la 22 decembrie 1925 și la dispozițiile legii privind cultele religioase, de-a lungul timpului, Forul Superior în ceea ce privește Biserica Romano-Catolică este Episcopia Romano-Catolică. Episcopia Romano-Catolică Timișoara, întemeiată în anul 1030 cu titlul inițial de Cenad, din 1930 primește titlul de Timișoara și cuprinde județele Timiș, Caraș-Severin, Arad și o parte din Mehedinți, în prezent pe teritoriul Episcopiei desfășurându-și activitatea 14 ordine și congregații călugărești, printre care Ordinul Fraților Minori Conventuali, A., Surorile Notre-Dame, Surorile Benedictine, Surorile Franciscane, cele care nu mai există au fost desființate prin H.C.M. nr. 810/1949. Anterior chiar anului 1924 (când a apărut prima lege privind asociațiile și fundațiile), în ceea ce privește evidența documentelor privind existența sau inexistența unei asociații aceasta nu era riguroasă, în sensul că Episcopia Romano-Catolică, prin parohiile arondate desfășurau activități sociale și de învățământ privat, faptic, fără a întocmi neapărat un înscris în acest sens. Documentele existente vizează activitatea școlară din incinta respectivă, nu și proprietatea, care se apreciază că aparține reclamantei, fiind dovedită de conținutul deciziunii pronunțată de Tribunalul Timiș-Torontal, secția a III-a Comercială, în Dosarul nr. x/1938, coroborat cu prevederile Codului Canonic. Prin hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 810 din 29 iulie 1949 au fost desființate toate aceste formațiuni și organizații ce formează diferite ordine și congregații romano-catolice ("Pe întregul teritoriu al Republicii Populare Romane nu vor mai funcționa formațiunile și organizațiunile următoarelor ordine și congregațiuni romano-catolice, cu toate instituțiunile ce depind în orice fel de ele, fie ca funcționează ca persoane juridice, fie ca funcționează ca asociațiuni de fapt: ...") situație prezentă în cauză, având în vedere faptul că Parohia Romano-Catolică din Jimbolia sub tutela Episcopiei Romano-Catolice desfășura faptic activități școlare, sens în care a consemnat Fondul Școlar Romano-Catolic, fără a întocmi înscrisuri în acest sens. Această situație trebuie coroborată cu adresele la care se face referire în dosarul de revendicare, adrese interpretate trunchiat și neverosimil, în contextul în care Adresa nr. x/1932 evidențiază faptul că Episcopia Romano-catolică (în calitate de proprietar) încredințează dreptul de administrare al imobilului către Comitetul Bisericesc Romano-Catolic din Jimbolia, iar prin Adresa nr. x/1934 Primăria Comunei Jimbolia recunoaște că nu deține proprietatea acestui imobil, iar ca urmare a unui litigiu soluționat prin Decizia nr. 374 din 28 ianuarie 1938 a Cărții Funciare prin care se modifică în primă instanță numele proprietarului tabular al imobilului situat în Jimbolia, str. x, jud. Timiș, precum și decizia f.n. din 14 iulie 1938 a Tribunalului Timiș-Torontal, secția a III-a Comercială pronunțată în Dosar nr. x/1938, această proprietate s-a menținut în favoarea Episcopiei Romano-Catolice. În perioada 1925 - 1945, când se puneau bazele cărții funciare, Fondul Școlar Romano-Catolic apare ca prim proprietar, la localizare (un recensământ al imobilelor), iar înregistrările se realizau funcție de declarația celui găsit în imobil; și mai mult, imobilul în litigiu are un perete comun cu Biserica Romano-Catolică din Jimbolia și unul cu Casa Parohială Romano-Catolică. Instanța de fond, în mod limitat, a analizat speța strict sub aspectul înscrisurilor, fără a corobora starea de fapt cu dreptul canonic (canonul 123) astfel că Fondul Școlar Romano-Catolic - reprezentat la imobilul în discuție de domnul B., învățător superior în Jimbolia - fiind fără personalitate juridică (astfel cum rezultă din înscrisurile depuse), a fost preluat de autoritatea imediat superioară care o și coordona în activitate. 1.

Apărările formulate în cauză Împotriva recursului a formulat întâmpinare pârâta, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, pentru următoarele motive: Cererea de chemare în judecată a fost formulată de Episcopia Romano-Catolică Timișoara, prin Parohia Romano-Catolică Jimbolia, hotărârea atacată a fost pronunțată, în contradictoriu cu aceeași reclamantă, însă recursul este formulat de Parohia Romano-Catolică Jimbolia, prin Episcopia Romano-Catolică Timișoara; prin urmare, se schimbă calitatea celor două persoane juridice, și anume, Episcopia Romano-Catolică Timișoara devine din parte (reclamant) reprezentant, iar Parohia Romano-Catolică Jimbolia devine din reprezentant parte (recurent), apreciind că recursul este inadmisibil, fiind formulat de o persoană care nu a avut calitatea de parte în prima instanță, ci calitatea de reprezentant. De asemenea, a fost invocată excepția nulității recursului formulat în cauză, întrucât nu au fost îndeplinite condițiilor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. însă la termenul de judecată din 22 noiembrie 2019 instanța de recurs a respins această excepție, ca nefondată. Pe de altă parte, s-au susținut următoare argumente în ceea ce privește fondul recursului: Recurenta invocă nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate și susține faptul că instanța de fond în mod limitat a dorit analizarea speței strict sub aspectul înscrisurilor, fără a corobora hotărârea adoptată cu prevederile dreptului canonic (prevederile canonului 123), potrivit cărora după ce o persoană juridică publică se stinge destinația bunurilor sale, a drepturilor sale patrimoniale și a obligațiilor sale este reglementată de către drept și statute; dacă acestea nu fac nicio mențiune, respectivele bunuri, drepturi și obligații revin persoane juridice imediat superioare, respectându-se întotdeauna voința fondatorilor, precum și drepturile câștigate; după stingerea unei persoanei juridice private, destinația bunurilor sale și a obligațiilor acesteia este reglementată de propriile statute. În mod corect, Curtea de Apel Timișoara a reținut faptul că, deși Episcopia Romano-Catolică Timișoara este o autoritate bisericească superioară și că în această calitate justifică interes juridic dar și calitatea de a semna ca și mandatar al fondului școlar romano-catolic (proprietarul inițial al imobilului solicitat de către Parohia Romano-Catolică Jimbolia prin Cererea de retrocedare nr. x din 28 februarie 2003), acest lucru nu echivalează cu recunoașterea în favoarea acestei autorități a calității de proprietar al imobilului care face obiectul prezentului litigiu. Mai mult, instanța de fond a pus în vedere reclamantei să depună la dosar înscrisuri care să probeze faptul că Episcopia Romano-Catolică Timișoara era proprietara imobilului solicitat, la data preluării acestuia de către statul român, precum și documente care să justifice că patrimoniul fondului școlar romano-catolic se regăsea în patrimoniul Episcopiei Romano-Catolice Timișoara. Cu privire la acest aspect, recurenta a susținut faptul că Episcopia Romano-Catolică Timișoara, în calitate de proprietar al imobilului a încredințat dreptul de administrare al acestuia către Comitetul bisericesc romano-catolic din Jimbolia. Însă, această susținere este contrazisă de conținutul cărții funciare nr. x a localității Jimbolia (anterioară reambulării), potrivit căreia imobilul identificat cu nr. top. x-394, a aparținut Fondului Școlar Romano-Catolic și nu Episcopiei Romano-Catolice Timișoara. Având în vedere aceste aspecte, în mod just, Curtea de Apel Timișoara a constatat că reclamanta nu a probat faptul că imobilul solicitat ar fi existat în patrimoniul său la data când s-a dispus trecerea acestuia în proprietatea statului român. În susținerea dreptului său de proprietate, recurenta a invocat Decizia pronunțată în data de 14 iulie 1938 de Tribunalul Timiș, în Dosarul nr. x/1938, având ca obiect rectificarea întabulării dreptului de proprietate a imobilelor identificate cu nr. top. x, 394, casă curte și grădină, înscrise în C.F. nr. x a localității Jimbolia în favoarea Statului Român, imobile care au format proprietatea fondului școlar romano-catolic. În data de 14 iulie 1938, Tribunalul Timiș - Torontal, secția a III-a Comercială a admis recursul declarat de Fondul școlar romano-catolic din Jimbolia (persoană juridică inexistentă) împotriva Deciziunii nr. 374/1938 pronunțată de către Judecătoria Rurală Jimbolia. Referitor la acest aspect, menționăm că respectivul înscris nu a fost depus, în procedura administrativă, de către recurentă, astfel că nu a putut fi avut în vedere la momentul emiterii Deciziei nr. 5443 din 21 aprilie 2016; și, mai mult, s-a considerat că, în lipsa unei înscrieri în cartea funciară a efectelor produse în baza Deciziei din data de 14 iulie 1938 nu s-a produs niciun efect constitutiv de drepturi care să justifice pretențiile invocate de către recurentă. II. Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 24 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 22 noiembrie 2019. III. Soluția instanței de recurs 1. Argumente de fapt și de drept relevante Prin Sentința civilă nr. 2252 din 2 noiembrie 2016 pronunțată în Dosar nr. x/2016 Tribunalul Timiș a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamanta Episcopia Romano-Catolică din Timișoara prin Parohia Romano-Catolică din Jimbolia împotriva pârâtului Guvernul României, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Cauza s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 29 noiembrie 2016, sub același număr, soluția primei instanțe fiind justificată de următoarele argumente: Pârâta a reținut în decizia emisă că imobilului identificat cu nr. top x-394, înscris în cartea funciară nr. x a localității Jimbolia, în urma reîntabulării, îi corespunde imobilul identificat cu nr. cadastral x (arabil) și 2614 (clădire edificiu școlar cu dependințe și curte în strada x nr. 77). Analizând cartea funciară nr. x a localității Jimbolia, in extenso, Curtea constată că la foaia de proprietate se face precizarea ca în temeiul Deciziei nr. 374/28 ianuarie 1938 și în temeiul art. 168 din Regulamentul de Carte funciară s-a radiat numele proprietarului de la localizare, Fondul Școlar Romano-Catolic și s-a întabulat dreptul de proprietate asupra imobilului de sub A I 1, cu titlu de drept rectificare în favoarea Statului Roman, Ministerul Educației Naționale, Casa Școalelor. În aceeași carte funciară la foaia de proprietate B 2 se face mențiunea că în temeiul Încheierii cu nr. x din 23 noiembrie 1949, asupra imobilului de sub A I 1 se înscrie dreptul de proprietate în favoarea Statului Roman, pentru folosința Ministerului Învățământului Public. Curtea constata ca această din urma înscriere este rezultatul deciziei pronunțată la data de 14 iulie 1938 în Dosar nr. x/1938 de Tribunalul Timiș, prin care s-a admis recursul promovat de Fondul Școlar Romano-Catolic prin Episcopia romano-catolica din Timișoara împotriva Deciziei nr. 374/1938 în temeiul căreia în anul 1938 s-a radiat numele proprietarului de la localizare, Fondul Școlar Romano-Catolic și s-a întabulat dreptul de proprietate asupra imobilului de sub A I 1, cu titlu de drept rectificare în favoarea statului Român, Ministerul Educației Naționale, Casa Școalelor. Prin Decizia pronunțată la data de 14 iulie 1938 în Dosar nr. x/1938 s-a reținut că în mod greșit Judecătoria a dispus transcrierea dreptului de proprietate cu privire la imobilul ce face obiectul litigiului în favoarea Statului Roman câtă vreme în prima faza avea obligația de a stabili cine a fost proprietarul imobilului la data localizării. Se arată în aceasta decizie că, Judecătoria "numai după ce în prealabil ar fi stabilit cine a fost proprietarul de localizare ar fi putut să examineze partea a doua a cererii de intabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român și anume dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în reg. c.f. adică dacă este un act sau hotărâre judecătorească în baza căruia se poate intabula dreptul de proprietate. Că, întrucât avocatura Statului n-a prezentat asemenea documente, cererea trebuia să o respingă. Având în vedere că, nici în procedura de recurs nu s-au prezentat asemenea documente în baza cărora să se poată intabula dreptul de proprietate în sensul art. 67 din regulament, rezultă că, recursul urm4ează a se admite, iar cererea avocaturii statului să se respingă, urmând ca drepturile Statului să se valideze pe cale de acțiune". Prin urmare, Curtea constată că, în urma pronunțării acestei decizii, înscrierea efectuată în cartea funciară în temeiul Deciziei nr. 374 din 28 ianuarie 1938 rămâne fără efecte juridice. Curtea reține ca susținerea reclamantei în sensul ca imobilul a cărui retrocedare o solicita a intrat în proprietatea Statului Roman conform mențiunii ulterioare de sub B 2, și anume la data de 23 noiembrie 1949 iar nu în anul 1938 este corecta. Așadar, imobilul ce face obiectul litigiului de fata a intrat în proprietatea statului roman în perioada de referință prevăzuta de O.U.G. nr. 94/2000. În același timp, însă, în ceea ce privește solicitarea reclamantei de retrocedare a imobilului individualizat în cererea de chemare în judecata, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, astfel că respingerea cererii de retrocedare a imobilului de către pârâtă este corecta, însa pe alte considerente decât cele reținute de către pârâtă în cuprinsul deciziei. Așadar, în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 și art. 4 alin. (1) - (5) din O.U.G. nr. 94/2000 reclamanta avea obligația de a proba existența dreptului său de proprietate asupra imobilului în discuție la data preluării abuzive a acestuia de către Statul Roman. Conform cărții funciare nr. x in extenso s-a constatat că primul posesor al imobilului înscris în cartea funciară nr. x Jimbolia (convertita în CF x Jimbolia) trecut la foaia A a vechii cărți funciare cu același nr. a fost Fondul Școlar Romano - Catolic, cu titlu de posesor la localizare. În plus, Curtea constata ca prin decizia pronunțata la data de 14 iulie 1938 s-a precizat ca în mod greșit a fost introdus în Cartea funciară Fondul Școlar Romano-Catolic, întrucât nu ar avea personalitate juridică. Împrejurarea ca prin aceasta hotărâre s-a reținut că Episcopia Romano-Catolică este o autoritate bisericească superioară și că în aceasta calitate justifica interesul juridic dar și calitatea de a semna procura de reprezentare pentru Fondul Școlar Romano-Catolic în favoarea domnului C., nu echivalează cu recunoașterea în favoarea acestei autorități a calității de proprietar asupra imobilului în discuție. Mai mult, prin aceasta hotărâre s-a statuat de către instanța ca nu au existat la dosar documente care să dovedească cine este proprietarul la localizare. Instanța a pus în vedere reclamantei să depună la dosar înscrisuri care să probeze calitatea Episcopiei Romano-Catolice Timișoara de proprietar a imobilului din litigiu la data preluării acestuia de statul roman, precum și documente care să justifice că patrimoniul Fondului Școlar Romano-Catolic Jimbolia se regăsea în patrimoniul Episcopiei Romano-Catolice Timișoara. Susținerea reclamantei în sensul că Episcopia Romano-Catolică, în calitate de proprietar a încredințat dreptul de administrare al imobilului a cărui retrocedare se solicită către Comitetul Bisericesc Romano Catolic din Jimbolia este contrazisă de cuprinsul cărții funciare. 2. Analiza motivelor de casare Anterior analizei motivelor de recurs, așa cum acestea au fost formulate prin intermediul căii de atac extraordinare promovate, Înalta Curte apreciază că se impune un examen al evoluției situației Statusului romano-catolic din Transilvania (ardelean) și a bunurilor aparținând diferitelor fonduri, prin prisma fiecărei epoci istorice; precum și condițiile în care au fost încheiate atât Concordatul din 10 mai 1927 între Sfântul Scaun și Guvernul României, cât și Acordul de la Roma din 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordat: I. Statusul romano-catolic din Transilvania. 1. Statusul romano-catolic din Transilvania înainte de 1867 1.1 Originea Statusului romano-catolic datează din epoca Principatului Transilvaniei - 1540 - 1690 - când Dieta era alcătuită din ordines et status (națiuni și status-uri); respectiv trei națiuni și patru statusuri, respectiv: națiunea ungară, națiunea secuiască și cea săsească, pe de o parte; și confesiunile recepte: calvină, luterană, unitariană și catolică (potrivit legilor din 1559, 1572 și 1573), pe de altă parte. Odată cu propagarea confesiunilor religioase, devenite ulterior religii recepte (calvinistă, luterană și unitariană), catolicismul s-a aflat într-o situație defavorabilă începând din anul 1556, când Dieta de la Cluj a secularizat veniturile și averile Episcopiei romano-catolice de Alba Iulia, palatul episcopal devenind reședință princiară. De asemenea, episcopul catolic a pierdut jurisdicția asupra sașilor și, în aceste condiții, a părăsit Transilvania. După plecarea episcopului D., Transilvania a fost considerată de către Curia romană drept teritoriu de misiune. Pe de altă parte, pentru a revendica apartenența Transilvaniei la coroana maghiară, aflată în posesia Habsburgilor, Curtea de la Viena a continuat să numească episcopi pentru Transilvania, dar aceștia nu obțineau consacrare și nici recunoașterea Romei, rezidând practic, asemenea unor episcopi titulari, pe teritoriul Ungariei habsburgice. Catolicii s-au întrunit într-o organizație bisericească, atestată pentru prima dată în anul 1591, sub numele de Congregatio universorum Catholicorum în Transsilvania, organizația a participat pentru prima oară ca instituție de sine stătătoare la Dieta din 1615, având denumirea de Status Catholicus. Organismul a asigurat supraviețuirea catolicismului ardelean în cursul secolului al XVII-lea, obținând un statut de organizare clar abia după 1868. Revenind la noțiunea de Status, trebuie precizat că aceasta cuprindea toți membrii dietei de aceeași confesiune și, implicit, în considerarea calității de religie receptă, de exemplu catolicii, luteranii avea dreptul de a-și reprezenta interesele în Dietă. Ceea ce a generat în cadrul Bisericii catolice (în mod cu totul particular) două consecințe atât în plan religios cât și în plan politic: a. întrucât Statusul era universalitatea unei categorii de cetățeni (în speță, catolici), acesta a devenit reprezentantul legal al bisericii în Dietă; b. întrucât în cadrul dietei erau și laici catolici aceștia participau la luarea deciziilor referitoare și la chestiunile interne ale bisericii (în cadrul sinoadelor generale). Rezultă, așadar, o situație legală dar nu și canonică, pentru că Biserica catolică nu acceptă amestecul laic în administrația sa. 1.2. Catolicismul ardelean trece într-o nouă etapă, în perioada habsburgică, prin numirea la 18 februarie 1713, de către Carol al VI-lea a unui nou episcop romano-catolic, confirmat de papă la 9 august 1714. În urma Dietelor din anii 1744 și 1751, catolicismul latin a devenit, la mijlocul secolului XVIII, confesiunea dominantă în Transilvania. În 1755, consilierii catolici ai Guberniului, au decis constituirea unui organism distinct, anume Comissio Catholica. Maria Tereza a acceptat oficial existența acestei comisii în 1767, dându-i în administrare așa-numitul Fond lusitan (în valoare de 437.305 florini și 1 crăițar), apoi, un an mai târziu, și Orfelinatul catolic din Terezian (Sibiu), iar în 1773 și Fondul de Studii ardelenesc (anume proprietățile ordinului iezuit din Ardeal). Obligațiile acestei comisii au fost: 1) supravegherea școlilor catolice, a orfelinatului din Sibiu și a fondurilor catolice din Ardeal; 2) promovarea uniației; 3) susținerea așa-numitei "proporții geometrice în sânul națiunii săsești". Ulterior, prin Legea nr. 43/1868, sunt desființate organele care guvernau Marele Principat al Transilvaniei (Guberniu, Trezorerie, Comisia Catolică), activitatea acestora urmând să înceteze la 1 mai 1869, atribuțiile urmând a fi preluate de o Comisie Catolică Provizorie. 2. Statusul romano-catolic din Transilvania în perioada 1867-1918 Revenind la situația Statusului, este important de precizat că, urmare a adunării generale din 1873 a fost reorganizat în baza unui nou regulament pentru constituirea și funcționarea unui consiliu dirigent compus din 24 membrii (8 clerici și 16 laici), aprobat prin adresa Ministerului Cultelor nr. 1008 din 16 iunie 1873. Mai mult, este aprobată preluarea, spre administrare, a bunurilor și a afacerilor aparținătoare Comisiei Catolice. O altă modificare importantă a regulamentului de administrare al Statusului, din 1915, aduce noi precizări în ceea ce privește dreptul de administrare asupra bunurilor - "îngrijește, guvernează și administrează … fondurile sale și fundațiunile aflătoare în administrarea sa, prin Consiliul Dirigent, în temeiul dreptului său de autonomie, cu respectarea drepturilor episcopale privitoare la întreaga avere diecezană și cu menținerea intactă a drepturilor de suprem patronat și supremă inspecțiune ale Majestății Sale". 3. Statusul romano-catolic din Transilvania în perioada 1918 - 1948 Punctual, în ceea ce privește situația juridică a Statusului, se impun următoarele precizări: Odată cu Unirea au încetat drepturile de suprem patronat, întrucât acestea au fost consfințite în considerarea calității de rege apostolic a regelui Ungariei, iar drepturile episcopului au fost golite de conținut, acestea mărginindu-se la prezidarea adunărilor referitoare la problemele laice. La data de 6 decembrie 1926 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a recunoaște personalitatea juridică a Statusului, în baza recunoașterii anterioare de către statul ungar, precum și a Adresei nr. x a Ministerului Cultelor și Artelor din România, fiind făcută referire și la Decizia nr. 1564/1924 a Înaltei Curți de Casație. Prin adoptarea Legii pentru regimul general al cultelor nr. 54/1928, s-a prevăzut la art. 11. că "organizațiile cultelor istorice, create și reprezentate în conformitate cu sistemul lor de organizare și prevăzute în statute (comunitățile, parohiile, protopopiatele, mânăstirile, capitulele, episcopiile, arhiepiscopiile, mitropoliile etc.) sunt persoane juridice.", iar la art. 51 s-a prevăzut că "toate cultele sunt datoare a-și pune în concordanță statutele lor de organizare cu dispozițiunile legii de față, în termen de 1 an de la publicarea regulamentului ei de aplicare înaintându-le Ministerului Cultelor spre aprobare și confirmare prin decret regal, dat în baza unui jurnal al Consiliului de miniștri. Aprobarea are drept scop a constata că în statute nu sunt dispozițiuni contrare legii. Modificările ulterioare în statutele de organizare se vor face cu aceeași procedură". De o importanță majoră este ratificarea în anul 1929 a Concordatului încheiat la 20 mai 1927 cu Sfântul Scaun, care spre deosebire de Legea nr. 54/1928 (care conferea calitatea de persoană juridică numai pentru organizațiile cultelor istorice), recunoaște personalitatea juridică a întregii biserici catolice. Cu aplicare la situația Statusului, sunt de remarcat prevederile art. IX care prevede, că "… celelalte organizații canonic și legal constituite, sunt persoane juridice …" astfel că în ceea ce privește cerința legalității aceasta este îndeplinită, personalitatea juridică a Statusului fiind recunoscută prin Legea nr. 54/1928, rămânând în discuție cea a canonicității, care a fost clarificată prin Acordul încheiat la 30 mai 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, între Sfântul Scaun și Guvernul României. Prin acest Acord, Statusul se transformă în Consiliu al eparhiei catolice de rit latin din Alba Iulia, al cărei ordinariu va avea drept de administrare a averilor ce-i revin. Averile au caracter bisericesc, iar dreptul de proprietate este și rămâne garantat. Mitropolitul catolic de la București i se conferă dreptul de control și supraveghere asupra bunurilor; același drept îl are și Statul român, în condițiile prevăzute de Concordat. Prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunțarea Concordatului încheiat între România și Sf. Scaun la 10 mai 1927 și ratificat prin Legea din 12 iunie 1929, emis de Ministerul Cultelor (publicat în M.Of nr. 164 din 19 iulie 1948 s-a prevăzut în articolul unic, că "(1) Concordatul încheiat între România și Sf. Scaun la 10 mai 1927, precum și acordurile și convențiunile ulterioare, intervenite în aplicațiunea acelui concordat, se denunță pe data publicării prezentei legi. (2) Pe aceeași dată încetează aplicațiunea concordatului, acordurilor și convențiunilor ulterioare. (3) Legea din 12 iunie 1929, pentru ratificarea concordatului, precum și legile de ratificare a convențiunilor sau acordurilor ulterioare, se abrogă". Statusul și-a încetat activitatea în anul 1948, apoi și-a schimbat numele în "Statusul Romano-Catolic al R.P.R., aprobat prin Decretul nr. 83/1951 al Prezidiului Marii Adunări Generale a R.P.R., prin care s-a aprobat Regulamentul de funcționare al Statusului, înregistrat la Ministerul Cultelor sub nr. x/1951; și, în fine, la solicitarea Consiliului Arhidiecezei Catolice de rit latin din Alba Iulia, potrivit sentinței civile nr. 1515/2001, pronunțată de Judecătoria Miercurea-Ciuc, în Dosarul nr. x/2001, s-a constatat identitatea dintre Consiliul precitat și "Status Romano-Catholicus Transilvaniensis" sau Statusul Romano-Catolic din Ardeal. Referitor la Acordul de la Roma s-a susținut că acesta nu a fost ratificat de către Parlament sau de Guvern, astfel că nu poate fi considerat un act interpretativ pentru că nu îndeplinește condițiile de formă necesare pentru a avea valabilitate și forță obligatorie (prin neîndeplinirea cerințelor impuse de art. 88 din Constituția din 1923 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 54/1928 privind regimul cultelor). Înalta Curte apreciază însă că acest punct de vedere nu poate fi împărtășit, cel puțin din două motive: Acordul de la Roma, a fost publicat în Acta Apostolicae Sedis și în Monitorul Oficial din București, respectiv la l iulie și 3 august 1932 și nu a fost niciodată ratificat de Parlament, deoarece i s-a atribuit caracterul unui act interpretativ al Concordatului. De altfel, chiar în cuprinsul Decretului nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunțarea Concordatului se face referire expresă la "acordurile și convențiunile ulterioare, intervenite în aplicațiunea acelui concordat", aceste acte normative fiind denunțate și, ulterior abrogate expres. Pe de altă parte, C.J.U.E. a statuat - cu referire la denunțarea și abrogarea concordatului și a acordurilor ulterioare, prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948 - că O.U.G. nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, se înscrie în categoria obligațiilor asumate anterior de Statul Român față de Sfântul Scaun. Așadar, obligațiile asumate de Statul Român în perioada interbelică sunt în vigoare, fiind așadar nerelevantă denunțarea și, ulterior abrogarea tratatelor la care România este parte, fiind nerelevantă, sub acest aspect, schimbarea formei de guvernământ și a regimului politic din România, Statul Român fiind ținut, potrivit principiului pacta sunt servanda, să respecte propriile obligații asumate prin convenții internaționale. Consecințele patrimoniale ale Concordatului și ale Acordului de la Roma, cu privire la bunurile administrate de Status. 1. Prin diploma din 12 mai 1581, Stefan Bátory, principe al Transilvaniei și rege al Poloniei înființează un colegiu al ordinului iezuit, cu un pronunțat caracter militant catolic, înzestrându-l cu bunuri achiziționate din averea personală, fiind trecute în proprietatea deplină a acestui, cu toate drepturile, în stăpânire și proprietate (cum omni jure et dominio ac proprietati) în mod perpetuu, irevocabil și pentru vecii vecilor (perpetuo, irrevocabiliter et in omne aevum). Prin diploma din 1583, înființează și un seminar pentru tinerii nobili și plebei, dat în seama colegiului ordinului iezuit, iar cheltuielile seminarului urmau a fi acoperite, pe jumătate, și de către Pontif. 2. În anul 1603 iezuiții au fost expulzați din Transilvania bunurile acestora fiind preluate de către calviniști, astfel că împăratul Leopold a emis o diplomă suplimentară prin care a dispus răscumpărarea domeniului din Mănăștur și restituirea către catolici, celelalte bunuri (mănăstirea și biserica), rămânând calviniștilor. 3. Ulterior, prin Legea nr. VIII din 1744 bunurile răscumpărate sunt restituite definitiv catolicilor, devenind bunuri bisericești. 4. Din averile ordinului dizolvat de Papa Clemente al XIII în anul 1773 au fost create fundațiuni atât în Ungaria cât și în Transilvania, respectiv fondul de religie, fondul de studii, și fondul de burse - administrate de Comisia literară; precum și fondul Orfelinatului Terezian din Sibiu.

Bunurile au continuat a fi administrate de Comisia literară, în perioada 1773-1848, deși dreptul de administrare al Statusului a rămas în vigoare; astfel că, în aceste condiții, prin hotărârile Statusului din august 1848 se încearcă fără succes (din cauza revoluției) reorganizarea și preluarea bunurilor.

Însă doar în anul 1866, suveranul prin Adresa nr. x din 19 august 1867 a Ministerului Cultelor a hotărât: a) desființarea Comisiei literare; b) administrarea și conducerea chestiunilor aflate în competența Comisiei Literare "cu influența" Statusului catolic reorganizat și c) alegerea unei comisii de conducere, urmând ca modul de conducere și administrare să fie stabilit ulterior fiind păstrate neatinse drepturile de suprem patron și supremă inspecțiune ale regelui.

În anul 1868, urmare a corespondenței între Ministrul Cultelor ungar și Guvernul ardelean, fondul de studii romano-catolic ardelean urmează a fi administrat de către Comisiunea Catolică ce funcționează în sânul guvernului regal, ca reprezentantă a Statusului Catolic. Deși s-a susținut că în 1867, când Transilvania este scoasă de sub stăpânirea Austriei și înglobată în Ungaria, fondurile ardelene s-au contopit în fondurile publice regnicolare; această opinie nu poate fi împărtășită, pentru următoarele considerente: în primul rând, după cum rezultă din cele ce premerg, fondurile sunt persoane juridice distincte, cu limitarea dreptului de administrare al Statusului prin prerogativele regale ale patronatului suprem; și, în al doilea rând, doar în proiectul de regulament din 1917 se prevedea că "Statusul romano-catolic - păstrându-i-se drepturile și organizația actuală, găsită ca utilă - se va încadra în organizația autonomă regnicolară".

Urmare a reorganizării Statusului și alegerea la 1873 a unui Consiliu Dirigent alcătuit din 24 membri, în vederea preluării de la Comisiunea Catolică a conducerii și administrării întregii averi fundaționale sau de altă natură, Ministerul Culturii, prin Adresa nr. x/1873 a luat act de această alegere a Consiliului și a încuviințat preluarea atribuțiilor Comisiei Catolice desființate.

În vederea respectării de către Status a drepturilor de suprem patronat și supremă inspecțiune ale regelui, Ministerul Cultelor a subliniat în corespondența cu Statusul că fondurile sunt persoane juridice distincte, că dreptul de administrare exercitat de către Status este limitat prin drepturile regelui.

Și, în fine, prin regulamentul din 1915 Statusul catolic a obținut recunoașterea formală a dreptului de conducere, guvernare și administrare a fondurilor cu două îngrădiri: 1. Respectarea drepturilor canonice ale episcopului cu privire la întreaga avere diecezană și, 2. Respectarea drepturilor de suprem patron ale regelui, fără ca Statul ungar să aibă vreun drept de ingerință sau control cu privire la activitatea Statusului.

După unirea Ardealului cu România, în 1918, și până la momentul încheierii Acordului de la Roma, fondurile catolice ardelene au fost administrate de către Statusul catolic, fără ca Statul Român să exercite vreo ingerință asupra modului de administrare, cu atât mai mult cu cât prin Concordatul din 1927 s-au desființat drepturile și îndatoririle de patronat de orice categorie (potrivit art. VX), dreptul de supremă inspecțiune urmând a fi exercitat sub forma prevăzută de Legea Cultelor și consacrată de Concordat. Potrivit art. 191 din Tratatul de la Trianon și Convenției dintre România și Ungaria (publicată în M. Of. nr. 279/19 decembrie 1924) bunurile acestor fonduri nu sunt cuprinse nici în cele ce trec fără plată în patrimoniul Statului Român, nici între cele ce sunt supuse repartiției între cele două state, rămânând în categoria celor ce urmează a fi răscumpărate de către Statul Român, având caracterul de bunuri publice, declarate ca atare încă din anul 1921, prin recensământul făcut în urma dispoziției Comisiei de reparațiuni din Paris. De altfel, în cuprinsul Concordatului (art. XIII) aceste fonduri sunt numite Fondul General Catolic de Religie și Fondul General Catolic de Instrucție, cu personalitate juridică, nefiind operate modificări în ceea ce privește starea patrimonială. Însă, după cum s-a arătat, potrivit Tratatului de la Trianon România, avea dreptul să răscumpere aceste averi, urmând a dispune liber și neîngrădit de acestea, după expropriere și plata rentelor de expropriere. Principalele consecințe ale acestor prevederi ale Tratatului și ale Concordatului, cu privire la aceste fonduri sunt următoarele: a. Urmare a adoptării Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, foștii proprietari între care și Biserica Catolică, au fost despăgubiți de Statul Român prin plata unor rente de despăgubire, numite "prebende", care erau afectate unui fond - Patrimoniul sacru - destinat să devină persoană juridică, potrivit alin. (1) al art. XIII; cheltuielile ce depășesc capacitatea de întreținere a acestui fond, urmând a fi suportate de Stat, conform alin. (2) al aceluiași articol. b. Administratorul acestor fonduri ale Patrimoniului sacru - Consiliul Episcopilor Diecezani - urma să administreze și rentele ce proveneau din exproprierea unor bunuri ce fuseseră proprietatea Fondului General Catolic de Religie și a Fondului General Catolic de Instrucție. Concluzia care se impune, cu privire la bunurile care au făcut obiectul Concordatului din 1927, și implicit cele ale Fondului General Catolic de Religie și a Fondului General Catolic de Instrucție, este, în considerarea Tratatului de la Trianon, că acestea au devenit proprietatea Statului Român.

Prin Acordul de la Roma, din 10 mai 1927, Statusul Romano-Catolic se transformă în Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, urmând ca acesta să îndeplinească sarcinile prevăzute de Canoanele 1520 și 1521 din Codex Juris Canonici (art. I alin. (1) și (2), toate drepturile patrimoniale ce se găseau în administrarea Statusului, urmând a fi administrate și reprezentate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia (art. II alin. (1), art. V alin. (3), în conformitate cu scopurile indicate de Actele, Decretele și Literele de fundațiune(art. III alin. (1), bunurile ce se găseau la 1 ianuarie 1932 în posesia și administrarea Statusului având caracter eclesiastic (art. V alin. (1). Potrivit aceluiași Acord, Statul Român păstrează dreptul de control și supraveghere, prevăzut de dreptul comun al Regatului României (art. IV alin. (1)); iar în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra bunurilor acesta este garantat în favoarea fondurilor respective: a) fondul de religiune; b) fondul de studii; c) fondul de burse; d) fondul școlilor primare; e) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii al funcționarilor; g) fondul de pensii al profesorilor; h) fondul asigurărilor. Și, nu în ultimul rând, potrivit art. VIII, se va proceda la rectificarea (din oficiu și fără plata vreunei taxe de timbru) a cărților funciare, cu privire la proprietarul bunurilor - diferitele fonduri precitate - adăugându-se mențiunea: "Administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia". Revenind la motivele de recurs susținute de către reclamanta-recurentă, Înalta Curte reține următoarele: În primul rând, referitor la susținerile intimatei, relative la lipsa de identitate între persoana care ar fi solicitat restituirea imobilului Episcopia Romano-Catolică din Timișoara) și cea care ar fi formulat cererea de chemare în judecată (Parohia Romano-Catolică din Jimbolia), Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru cele ce premerg. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000, "cererile de retrocedare se depun prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia specială de retrocedare…". Ca atare, calitatea procesuală activă a reclamantului, titular al dreptului de retrocedare, se verifică în persoana centrului eparhial sau, după caz, a centrului de cult, astfel cum acestea sunt recunoscute prin Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor; or, în Anexa la Legea nr. 489/2006, la pct. 3, este menționată ca și centru de cult, Biserica Romano-Catolică, biserică care este organizată sub formă de dieceze. În cauză, cererea de retrocedare a fost depusă de Episcopia Romano-Catolică din Timișoara, Adresa nr. x din 30 iunie 2005 și Decizia nr. 6642 din 25 octombrie 2007, ambele ale intimatei-pârâte au fost adresate aceleiași Episcopii, cererea de chemare în judecată a fost formulată de Episcopie, prin Parohia din Jimbolia, comunicarea hotărârii recurate a fost comunicată aceleiași Episcopii și recursul a fost declarat de Parohie, prin intermediul Episcopiei. Relevant este, așadar, că imobilul este revendicat de același centru de cult - Biserica Romano-Catolică - și că cererea de retrocedare a fost formulată printr-un centru eparhial aparținând aceleiași Episcopii, cea de Timiș, indiferent de denumirea dată uneia din structurile sale organizatorice. Pe de altă parte, este necontestată preluarea abuzivă a imobilului în litigiu de către Statul Român la data de 23 noiembrie 1949, urmare a efectelor juridice ale Deciziei din 14 iulie 1938, consecința firească fiind aceea că imobilul în cauză s-a reîntors în patrimoniul proprietarului de la localizare, respectiv Fondul școlar romano-catolic. Însă, prin prisma considerentelor de mai sus, dreptul de proprietate asupra bunurilor aparținând fondurilor (deși aflate în posesia și sub administrarea Ordinariului Catolic de rit latin de Alba Iulia), este și rămâne garantat în favoarea fondurilor respective - după cum prevede art. V alin. (2) din Acordul de la Roma. De altfel, chiar alin. (3) al aceluiași articol dispune că drepturile asupra fondurilor sunt de drept reprezentate prin Ordinariul de Alba Iulia, nu schimbă cu nimic natura juridică a bunurilor, despre care se precizează că sunt bunuri cu caracter ecleziastic - alin. (1) al art. V din Acord. Tocmai acest caracter ecleziastic al bunurilor aparținând fondurilor atrage incidența normelor dreptului canonic, care se completează cu cele ale dreptului român și nicidecum o eventuală proprietate a acestora, revendicată de către recurentă. Pe de altă parte, dispozițiile Acordului referitoare la dreptul conferit Ordinariatului Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia sunt neechivoce, art. VIII alin. (5) stabilind expres mențiunea "administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia" astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, existența unui drept de proprietate asupra bunurilor, cu atât mai mult cu cât inscripțiunile privitoare la proprietatea bunurilor se vor face prin indicarea respectivelor fonduri - alin. (1) și (5) din Acord. Sub acest aspect, este de netăgăduit apartenența imobilului revendicat, la patrimoniul Fondului școlar romano-catolic, neputându-se susține însă, că proprietatea acestui bun s-ar fi strămutat către reclamanta-recurentă, întrucât aceasta (Episcopia) ar fi încredințat dreptul de administrare asupra imobilului către Comitetul Bisericesc Romano-Catolic din Jimbolia, după cum se susține în cererea de recurs. Aceasta întrucât, după cum s-a arătat, prin Acordul de la Roma, din 10 mai 1927, Statusul Romano-Catolic se transformă în Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, urmând ca acesta să îndeplinească sarcinile prevăzute de Canoanele 1520 și 1521 din Codex Juris Canonici (art. I alin. (1) și (2), toate drepturile patrimoniale ce se găseau în administrarea Statusului, urmând a fi administrate și reprezentate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia (art. II alin. (1), art. V alin. (3). Și, nu în ultimul rând, deși recurenta susține că Episcopia Romano-Catolică, prin Parohiile (eparhiile) arondate desfășurau activități sociale și de învățământ, chiar anterior anului 1924 și deci, anterior și Acordului de la Roma, acest aspect reprezintă o administrare de fapt - susținută de recurentă - fără posibilitatea de a dobândi însă dreptul de proprietate asupra acestui imobil. Nu poate fi însă admisă ipoteza avansată de recurenta-reclamantă, precum că ulterior adoptării Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 810/1949 "Parohia Romano-Catolică din Jimbolia sub tutela Episcopiei Romano-Catolice desfășura faptic activități școlare, sens în care a consemnat Fondul Școlar Romano-Catolic, fără a întocmi înscrisuri în acest sens", întrucât, după cum s-a arătat, existența Fondurilor este anterioară, independentă de manifestare de voință a Ordinariului (Episcopului), alta decât aceea de administrare. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurentă, este neîntemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat și la prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.