Decizia nr. 6160/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 130/2017 a Curții de Apel Cluj

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 130/2017 pronunțata la data de 30 martie 2017 de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2016 s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a respins acțiunea formulată de ARHIEPISCOPIA ROMANO-CATOLICĂ ALBA IULIA, și A., în contradictoriu cu pârâta GUVERNUL ROMÂNIEI - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România; fiind admisă cererea de intervenție accesorie formulată de Municipiul Cluj-Napoca prin Primar. 1.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri a declarant recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, criticând hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. susținând, în esență, următoarele: 1. În mod greșit prima instanța a reținut greșit lipsa calității de persoană îndreptățită la retrocedare a Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, reținând doar un drept de administrare asupra imobilelor în cauză, cu încălcându-se dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000. Concluzia primei instanțe în sensul celor de mai sus, este contrazisă de probațiunea administrată din care rezultă că toate actele de dispoziție cu privire la imobilele în cauză au fost făcute în numele Fondului exclusiv de către entități făcând parte din cultul romano-catolic (Consiliul de Administrație a Statusului Romano-Catolic Ardelean/Ordinariul Romano-Catolic) este dovada că avea un drept de proprietate cu privire la acestea. 2. Prima instanța dă o interpretare greșită art. V teza ultimă din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 în sensul că dreptul de dispoziție ar fi fost un atribut al dreptului de administrare conferit Statusului Romano-Catolic Transilvan; Interpretarea corectă a acestui articol, se face în sensul că exercitarea dreptului de dispoziție asupra bunurilor ce compun Fondurile se face conform dreptului comun și normelor de drept canonic, impunerea acestei din urma condiții fiind o dovadă în plus că aceste bunuri se aflau în proprietatea cultului romano-catolic. 3. Faptul că Ordinariatul Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia a fost singura entitate care a avut un veritabil drept de dispoziție asupra bunurilor ce constituiau Fondul de Burse Romano-Catolic, încă de la înființarea acestuia (acesta din urma nefiind decât un ansamblu de bunuri, fără personalitate juridică proprie și organe proprii de conducere) rezultă din înscrisurile comunicate depuse la dosar (cererea nr. x/1933 a Ordinariatului Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia, cererea nr. x din 14 iulie 1898 înaintată Tribunalului Regal Cluj de către Consiliul de Administrație al Statusului Catolic Ardelean).

În aceste condiții, greșit a reținut instanța de fond că dreptul de proprietate asupra acestor imobile ar fi aparținut Statului, încă de la înființarea primelor cărți funciare, și până la momentul naționalizării acestuia; și, mai mult, nicio mențiune în cartea funciară nu s-a făcut la cererea vreunor entități ale Statului român, altele decât cele făcând parte din Cultul romano-catolic.

În încercarea de a argumenta un pretins drept de proprietate al Statului asupra bunurilor ce compun Fondul, prima instanța face trimitere - în mod greșit - la dispozițiile Legii nr. 213/1998, motivând că "dreptul de administrare" al cărui titular a fost Consiliul Arhidiecezei, ar fi fost, în realitate, un "drept de administrare" în accepțiunea acestei legi, adică drept constituit de către Stat în favoarea unei autorități/instituții publice. Argumentul este greșit, întrucât dispozițiile Legii nr. 213/1998 nu erau incidente la vremea la care dreptul de proprietate asupra bunurilor ce constituiau Fondul a fost înscris în Cartea Funciară și nu există nicio dovadă că bunurile ce constituiau Fondul au fost proprietate publică ci, dimpotrivă au fost bunuri în proprietatea cultului romano-catolic; și mai mult, nu s-a probat că Statul ar fi instituit acel "drept de administrare" în favoarea cultului romano-catolic.

Nu în ultimul rând, concluzia că bunurile ce compun Fondul ar fi fost proprietatea Statului este contrazisă de însuși faptul naționalizării, fiind inutilă necesitatea de a naționaliza bunuri imobile care îi aparțineau.

Suplimentar având în vedere înscrisurile ce au fost obținute după soluționarea prezentului dosar, sunt indicate alte acte de dispoziție cu privire la bunuri imobile (altul decât ce face obiect al prezentului dosar) ce compuneau Fondul de Burse, efectuate (exclusiv) de către entități din cadrul Cultului Romano-Catolic (anexate cererii de recurs). Pe de altă parte, în contextul reformei agrare din perioada respectivă, Statul Român a dispus exproprierea parțială a unor imobile aparținând Fondul de studii ceea ce arată că acestea aparțineau Fondurilor confirmând lipsa oricăror drepturi (de proprietate/administrare/dispoziție) ale Statului Român cu privire la aceste bunuri. 1.4. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea, ca căii de atac promovate, ca nefondată, pentru următoarele considerente: Recurenta își întemeiază formal cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă motivele de recurs nu se încadrează în ipotezele legale recurenta-reclamantă dorind să determine, pe baza unor argumente/critici de ordin general rejudecarea cauzei sub toate aspectele încercând, în mod nepermis, transformarea recursului dintr-o cale extraordinară de atac într-una devolutivă. Analizând cauza sub toate aspectele, instanța de fond a aplicat în mod corect dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reținând următoarele aspecte esențiale: - potrivit art. V alin. (2) din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, Ordinariatul Catolic de rit latin de Alba Iulia avea în administrare bunurile unor fonduri, iar dreptul de proprietate, conform art. V alin. (2) din Acord, s-a stabilit că este și rămâne garantat în favoarea fondurilor respective; - prin Sentința 51/1932 a Tribunalului Cluj s-au arătat documentele istorice care atestă faptul că bunurile care constituie această fundație sunt bunuri publice ale statului pe care Principii Transilvaniei, în considerarea interesului general al statului, le-au conferit caracter ecleziastic, dar acest lucru nu poate fi considerat ca o transmitere a proprietății din proprietatea publică în proprietatea reclamanților, deoarece dreptul de administrare nu poate constitui baza juridică a uzucapiunii, iar bunurile proprietate publică sunt, conform Constituției, inalienabile, imprescriptibile, insesizabile; - înscrierea în cartea funciară, deși are efect constitutiv de proprietate, nu dovedește dreptul de proprietate al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia, al Consiliului Arhidiecezei sau al persoanei juridice de drept privat înființate după depunerea cererii de retrocedare în baza O.U.G. sub denumirea de Statusul Romano-Catolic din Transilvania asupra imobilelor solicitate; - înființarea unor noi persoane juridice cu denumirea unor persoane juridice istorice desființate nu semnifică faptul că reclamantele au calitatea de continuatoare în drepturi ale proprietarilor tabulari, iar Codul Canonic Romano-Catolic nu poate, prin sintagmele canonice, să declare un bun public drept proprietate a unui cult; - Fondul de Burse a constituit un fond public aflat în proprietatea Statului român, iar actele depuse nu sunt în măsură să dovedească dreptul de proprietate al cultului, motiv pentru care nu sunt îndeplinite condițiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000; - chiar și în privința dreptului de administrare, în conformitate cu legislația în vigoare, Statul Român este îndreptățit să acorde sau nu administrarea bunurilor aflate în proprietate publică în conformitate cu Legea nr. 213/1998; - din moment ce nu s-a dovedit înființarea unor fonduri de către Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia (în prezent Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia, n. red.), direct sau prin persoanele sale juridice, rezultă că fondurile respective (enumerate la art. V, alin. (2) din Acord, n.red.) au fost înființate de stat, astfel că preluarea acestor fonduri din administrarea Episcopiei Romano-Catolice nu poate fi considerată ca abuzivă și nu este în măsură să legitimeze solicitarea de retrocedare a bunului revendicat. Nici Consiliul Arhidiecezei și nici Arhiepiscopia, nici A. nu au fost proprietarii bunurilor solicitate prin cererea de retrocedare, ci "Fondul de Burse administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia", astfel cum rezultă din cartea funciară nr. x a localității Cluj, județul Cluj. La data de 10 mai 1927 a fost semnat Concordatul între Regatul României pe de o parte și Sfântul Scaun de cealaltă parte, ratificat ulterior prin Legea din 12 iunie 1929 (act denunțat prin Decretul nr. 151/17 iulie 1948). În articolul IX din Concordat au fost enumerate instituțiile catolice cu personalitate în România, Statusul nefiind enumerat expres (la sfârșitul enumerării se specifică "și alte organizații canonic și legal constituite"). La data de 30 mai 1932 a fost semnat la Vatican un "Acord privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sf. Scaun și Guvernul Român", astfel că asupra bunurilor aflate în posesia și în administrarea Statusului Romano-Catolic Transylvaniensis Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia avea doar un drept de administrare, iar nu un drept de proprietate asupra bunurilor. Dreptul de proprietate asupra bunurilor administrate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia a fost și a rămas garantat în favoarea fondurilor prevăzute expres la art. V alin. (2) din Acord., dispunându-se și rectificarea inscripțiilor din cărțile funciare în acest sens, cu privire la proprietarii bunurilor. II. Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 24 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 22 octombrie 2019. III. Soluția instanței de recurs 1. Argumente de fapt și de drept relevante Asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârâtă s-a reținut că Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a formulat cererea de retrocedare pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia și că acest Consiliu al Diecezei Catolice de Rit de Alba Iulia actualmente este Arhidieceză ca urmare a ridicării în grad a Episcopiei Romano-Catolice de Alba Iulia la nivel de Arhiepiscopie în anul 1991; iar A. a fost înființată prin încheierea civilă nr. 5348 din 25.11.2005 a Judecătoriei Cluj-Napoca. Arhiepiscopia consideră că această fundație este continuatoarea instituției care purta numele de Statusul Romano-Catolic din Transilvania. Curtea a considerat că deși Biserica Romano-Catolică a arătat că potrivit Acordului privind interpretarea art. 9 din Concordatul de la 10 mai 1927, instituția Statusul Romano-Catolic din Transilvania s-a transformat în Consiliul Diecezei Catolice de Rit Latin din Alba Iulia a dorit reînființarea a acestui Status ca o fundație, persoană juridică română pe care a considerat-o că urmează să administreze fondurile ce aparțin Consiliului Arhidiecezei. Este, așadar, la latitudinea Arhiepiscopiei de a înființa persoane juridice private în conformitate cu dreptul intern și Codul de drept canonic, prin aceasta urmărindu-se transmiterea calității de la Consiliul Arhidiecezei la Fundația Statusul Romano-Catolic pentru care Arhiepiscopia a formulat cerere de retrocedare. În aceste condiții, Curtea a respins excepția lipsei calității procesuale active deoarece decizia ce face obiectul acțiunii a fost emisă către Consiliul Arhidiecezei prin Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia. Direcția Patrimoniu Municipiului și Evidența proprietății Cluj-Napoca a arătat că acest imobil este proprietatea publica a municipiului Cluj-Napoca poziția 71 anexa 1 la H.G. nr. 969/2002 iar în prezent în imobil funcționează Liceul Teoretic Bathori Istvan, clasele 0-7, având sediul în strada x nr. 2. Reclamantele arată că imobilul a fost în proprietatea unei persoane juridice cu caracter ecleziastic creată de Biserica Romano-Catolică și că potrivit art. 1257 din Codul canonic al Bisericii Romano-Catolice toate bunurile materiale ce aparțin Bisericii universale, Scaunului Apostolic și altor persoane juridice publice în biserică sunt bunuri ecleziastice, astfel încât proprietatea se transmite în cazul încetării unei persoane juridice bisericești, către persoana juridică bisericească supraordonată. Potrivit art. V alin. (2) din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun și Guvernul Român, denunțat prin Decretul nr. 151/1948, Ordinariatul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia avea în administrare bunurile fondurilor între care se includeau și fondul de burse dar dreptul de proprietate conform art. V alin. (2) din Acord, este stabilit că rămâne garantat în favoarea fondurilor respective. Potrivit art. XIII din Concordat există distincție de tratament juridic între fondurile care se bucură deja de personalitate juridică și restul patrimoniului cultului religios respectiv. Prin Sentința nr. 51/1932 a Tribunalului Cluj s-au arătat documentele istorice care atestă faptul că bunurile care constituie această fundație sunt bunuri publice ale statului pe care Principii Transilvaniei în considerarea interesului general al statului le-au conferit caracter ecleziastic dar acest lucru nu poate fi considerat ca o transmitere a proprietății din proprietatea publică în proprietatea reclamanților deoarece dreptul de administrare nu poate constitui baza juridică a uzucapiunii, iar bunurile proprietate publică a statului sunt conform Constituției, inalienabile, imprescriptibile și insesizabile. Pe de altă parte, înscrierea în cartea funciară deși are efect constitutiv de proprietate nu dovedește dreptul de proprietate al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia, al Consiliului Arhiediecezei sau, al persoanei juridice de drept privat înființate după efectuarea cererii de retrocedare în baza O.U.G. nr. 94/2000 sub denumirea de Statusul Romano-Catolic din Transilvania. Chiar și în privința dreptului de administrare, Curtea a reținut că în conformitate cu legislația din vigoare, Statul Român este îndreptățit să acorde sau nu administrarea bunurilor aflate în proprietate publică, astfel că în conformitate cu Legea nr. 213/1998 s-a constituit dreptul de proprietate publică și s-a putut transmite administrarea la o altă instituție publică. Înființarea unor noi persoane juridice cu denumirea unor persoane juridice istorice desființate în urma decretelor mai sus amintite, nu semnifică că reclamantele au calitatea de continuatoare în drepturi ale proprietarilor tabulari, iar Codul canonic romano-catolic nu poate prin sintagmele canonice să declare un bun public drept proprietate a unui cult. Probatorul administrat în cauză a urmărit să demonstreze că toate actele, inclusiv cele de dispoziție, realizate în numele Fondului de Burse, fond ce nu avea personalitate juridică de sine stătătoare fiind doar un ansamblu de bunuri destinat unui scop didactic au fost realizate de entități ce au aparținut cultului romano-catolic. Aceste acte de dispoziție nu sunt suficiente pentru a concluziona ca aceste bunuri au aparținut într-adevăr cultului romano-catolic care le-a afectat scopului respectiv. Reclamantele nu au făcut dovada prin actele depuse că bunul în discuție în speță a fost proprietatea cultului romano-catolic, proprietate dobândită printr-un mod originar sau derivat de dobândire a dreptului de proprietate și că la crearea Fondului de Burse, acest cult l-a destinat scopului pentru care s-a înființat. Lipsa acestei dovezi duce la concluzia lipsei calității de proprietar și face ca situația din speță să fie diferită de situația din cauza CEDO Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia împotriva României în care s-a stabilit cu certitudine că bunul a aparținut cultului romano-catolic fiind donat acestuia printr-un act de donație încheiat la data de 31 iulie 1798. Astfel, realizarea actelor de dispoziție s-a realizat din calitatea de administrator a acestui fond de burse. Aceste fonduri reprezentau în realitate bunuri publice afectate scopurilor expres indicate respectiv scopului didactic și erau administrate în acest scop de cultul romano-catolic. Pentru acest patrimoniu titularul dreptului de administrare exercita conform chiar dispozițiilor invocate de către reclamante în acțiunea lor, în planul dreptului civil, toate atributele dreptului de proprietate inclusiv dreptul de dispoziție cu respectarea anumitor reguli stabilite de art. V ultimul alineat din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 dintre Sfântul Scaun și Guvernul României. Așadar realizarea acestor acte de dispoziție nu dovedește în speță calitatea de proprietar. Ca atare, Curtea a apreciat că fondul de burse a constituit un fond public aflate în proprietatea Statului Român și că actele depuse nu sunt în măsură să dovedească dreptul de proprietate al cultului, motiv pentru care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, care arată că doar imobilele care au aparținut cultelor religioase din România, deci aflate în proprietatea acestora și care au fost preluate în mod abuziv, se retrocedează foștilor proprietari. Or, din moment ce nu s-a dovedit înființarea acestor fonduri de către Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia direct sau prin persoanele sale juridice rezultă că fondurile respective au fost înființate de stat, astfel că preluarea acestor fonduri din administrarea Episcopiei Romano-Catolice nu poate fi considerată ca abuzivă și nu este în măsură să legitimeze solicitarea de retrocedare a bunului revendicat. În ceea ce privește art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 s-a reținut că actul normativ de preluare nu recunoaște proprietatea Statusului sau a Consiliului Diecezei Romano-Catolice iar caracterul de bun ecleziastic a fost modificat prin afectarea bunului imobil instituției de învățământ. Prin urmare, Curtea în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004, a respins ca nefondată acțiunea formulată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia și de A., considerând că în mod întemeiat Comisia Specială de Retrocedare a constatat că nu au calitatea de persoane îndreptățite la retrocedare întrucât nu au dovedit dreptul de proprietate al cultului asupra bunului imobil. Pentru aceleași considerente, în baza art. 64 și art. 66 C. proc. civ. a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții accesorii Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar. 2. Analiza motivelor de casare Anterior analizei motivelor de recurs, așa cum acestea au fost formulate prin intermediul căii de atac extraordinare promovate, Înalta Curte apreciază că se impune un examen al evoluției situației Statusului romano-catolic din Transilvania (ardelean) și a bunurilor aparținând diferitelor fonduri, prin prisma fiecărei epoci istorice; precum și condițiile în care au fost încheiate atât Concordatul din 10 mai 1927 între Sfântul Scaun și Guvernul României, cât și Acordul de la Roma din 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordat: I. Statusul romano-catolic din Transilvania. 1. Statusul romano-catolic din Transilvania înainte de 1867 1.1 Originea Statusului romano-catolic datează din epoca Principatului Transilvaniei - 1540 - 1690 - când Dieta era alcătuită din ordines et status (națiuni și status-uri); respectiv trei națiuni și patru statusuri, respectiv: națiunea ungară, națiunea secuiască și cea săsească, pe de o parte; și confesiunile recepte: calvină, luterană, unitariană și catolică (potrivit legilor din 1559, 1572 și 1573), pe de altă parte. Odată cu propagarea confesiunilor religioase, devenite ulterior religii recepte (calvinistă, luterană și unitariană), catolicismul s-a aflat într-o situație defavorabilă începând din anul 1556, când Dieta de la Cluj a secularizat veniturile și averile Episcopiei romano-catolice de Alba Iulia, palatul episcopal devenind reședință princiară. De asemenea, episcopul catolic a pierdut jurisdicția asupra sașilor și, în aceste condiții, a părăsit Transilvania. După plecarea episcopului Bornemissza, Transilvania a fost considerată de către Curia romană drept teritoriu de misiune. Pe de altă parte, pentru a revendica apartenența Transilvaniei la coroana maghiară, aflată în posesia Habsburgilor, Curtea de la Viena a continuat să numească episcopi pentru Transilvania, dar aceștia nu obțineau consacrare și nici recunoașterea Romei, rezidând practic, asemenea unor episcopi titulari, pe teritoriul Ungariei habsburgice. Catolicii s-au întrunit într-o organizație bisericească, atestată pentru prima dată în anul 1591, sub numele de Congregatio universorum Catholicorum în Transsilvania, organizația a participat pentru prima oară ca instituție de sine stătătoare la Dieta din 1615, având denumirea de Status Catholicus. Organismul a asigurat supraviețuirea catolicismului ardelean în cursul secolului al XVII-lea, obținând un statut de organizare clar abia după 1868. Revenind la noțiunea de Status, trebuie precizat că aceasta cuprindea toți membrii dietei de aceeași confesiune și, implicit, în considerarea calității de religie receptă, de exemplu catolicii, luteranii avea dreptul de a-și reprezenta interesele în Dietă. Ceea ce a generat în cadrul Bisericii catolice (în mod cu totul particular) două consecințe atât în plan religios cât și în plan politic: a. întrucât Statusul era universalitatea unei categorii de cetățeni (în speță, catolici), acesta a devenit reprezentantul legal al bisericii în Dietă; b. întrucât în cadrul dietei erau și laici catolici aceștia participau la luarea deciziilor referitoare și la chestiunile interne ale bisericii (în cadrul sinoadelor generale). Rezultă, așadar, o situație legală dar nu și canonică, pentru că Biserica catolică nu acceptă amestecul laic în administrația sa. 1.2. Catolicismul ardelean trece într-o nouă etapă, în perioada habsburgică, prin numirea la 18 februarie 1713, de către Carol al VI-lea a unui nou episcop romano-catolic, confirmat de papă la 9 august 1714. În urma Dietelor din anii 1744 și 1751, catolicismul latin a devenit, la mijlocul secolului XVIII, confesiunea dominantă în Transilvania. În 1755, consilierii catolici ai Guberniului, au decis constituirea unui organism distinct, anume Comissio Catholica. Maria Tereza a acceptat oficial existența acestei comisii în 1767, dându-i în administrare așa-numitul Fond lusitan (în valoare de 437.305 florini și 1 crăițar), apoi, un an mai târziu, și Orfelinatul catolic din Terezian (Sibiu), iar în 1773 și Fondul de Studii ardelenesc (anume proprietățile ordinului iezuit din Ardeal). Obligațiile acestei comisii au fost: 1) supravegherea școlilor catolice, a orfelinatului din Sibiu și a fondurilor catolice din Ardeal; 2) promovarea uniației; 3) susținerea așa-numitei "proporții geometrice în sânul națiunii săsești". Ulterior, prin Legea nr. 43/1868, sunt desființate organele care guvernau Marele Principat al Transilvaniei (Guberniu, Trezorerie, Comisia Catolică), activitatea acestora urmând să înceteze la 1 mai 1869, atribuțiile urmând a fi preluate de o Comisie Catolică Provizorie. 2. Statusul romano-catolic din Transilvania în perioada 1867-1918 Revenind la situația Statusului, este important de precizat că, urmare a adunării generale din 1873 a fost reorganizat în baza unui nou regulament pentru constituirea și funcționarea unui consiliu dirigent compus din 24 membrii (8 clerici și 16 laici), aprobat prin adresa Ministerului Cultelor nr. 1008 din 16 iunie 1873. Mai mult, este aprobată preluarea, spre administrare, a bunurilor și a afacerilor aparținătoare Comisiei Catolice. O altă modificare importantă a regulamentului de administrare al Statusului, din 1915, aduce noi precizări în ceea ce privește dreptul de administrare asupra bunurilor - "îngrijește, guvernează și administrează … fondurile sale și fundațiunile aflătoare în administrarea sa, prin Consiliul Dirigent, în temeiul dreptului său de autonomie, cu respectarea drepturilor episcopale privitoare la întreaga avere diecezană și cu menținerea intactă a drepturilor de suprem patronat și supremă inspecțiune ale Majestății Sale". 2. Statusul romano-catolic din Transilvania în perioada 1918 - 1948 Punctual, în ceea ce privește situația juridică a Statusului, se impun următoarele precizări: Odată cu Unirea au încetat drepturile de suprem patronat, întrucât acestea au fost consfințite în considerarea calității de rege apostolic a regelui Ungariei, iar drepturile episcopului au fost golite de conținut, acestea mărginindu-se la prezidarea adunărilor referitoare la problemele laice. La data de 6 decembrie 1926 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a recunoaște personalitatea juridică a Statusului, în baza recunoașterii anterioare de către statul ungar, precum și a Adresei nr. x a Ministerului Cultelor și Artelor din România, fiind făcută referire și la Decizia nr. 1564/1924 a Înaltei Curți de Casație. Prin adoptarea Legii pentru regimul general al cultelor nr. 54/1928, s-a prevăzut la art. 11. că "organizațiile cultelor istorice, create și reprezentate în conformitate cu sistemul lor de organizare și prevăzute în statute (comunitățile, parohiile, protopopiatele, mânăstirile, capitulele, episcopiile, arhiepiscopiile, mitropoliile etc.) sunt persoane juridice.", iar la art. 51 s-a prevăzut că "toate cultele sunt datoare a-și pune în concordanță statutele lor de organizare cu dispozițiunile legii de față, în termen de 1 an de la publicarea regulamentului ei de aplicare înaintându-le Ministerului Cultelor spre aprobare și confirmare prin decret regal, dat în baza unui jurnal al Consiliului de miniștri. Aprobarea are drept scop a constata că în statute nu sunt dispozițiuni contrare legii. Modificările ulterioare în statutele de organizare se vor face cu aceeași procedură". De o importanță majoră este ratificarea în anul 1929 a Concordatului încheiat la 20 mai 1927 cu Sfântul Scaun, care spre deosebire de Legea nr. 54/1928 (care conferea calitatea de persoană juridică numai pentru organizațiile cultelor istorice), recunoaște personalitatea juridică a întregii biserici catolice. Cu aplicare la situația Statusului, sunt de remarcat prevederile art. IX care prevede, că "… celelalte organizații canonic și legal constituite, sunt persoane juridice …" astfel că în ceea ce privește cerința legalității aceasta este îndeplinită, personalitatea juridică a Statusului fiind recunoscută prin Legea nr. 54/1928, rămânând în discuție cea a canonicității, care a fost clarificată prin Acordul încheiat la 30 mai 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, între Sfântul Scaun și Guvernul României. Prin acest Acord, Statusul se transformă în Consiliu al eparhiei catolice de rit latin din Alba Iulia, al cărei ordinariu va avea drept de administrare a averilor ce-i revin. Averile au caracter bisericesc, iar dreptul de proprietate este și rămâne garantat. Mitropolitul catolic de la București i se conferă dreptul de control și supraveghere asupra bunurilor; același drept îl are și Statul român, în condițiile prevăzute de Concordat. Prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunțarea Concordatului încheiat între România și Sf. Scaun la 10 mai 1927 și ratificat prin Legea din 12 iunie 1929, emis de Ministerul Cultelor (publicat în M.Of nr. 164 din 19 iulie 1948 s-a prevăzut în articolul unic, că "(1) Concordatul încheiat între România și Sf. Scaun la 10 mai 1927, precum și acordurile și convențiunile ulterioare, intervenite în aplicațiunea acelui concordat, se denunță pe data publicării prezentei legi. (2) Pe aceeași dată încetează aplicațiunea concordatului, acordurilor și convențiunilor ulterioare. (3) Legea din 12 iunie 1929, pentru ratificarea concordatului, precum și legile de ratificare a convențiunilor sau acordurilor ulterioare, se abrogă". Statusul și-a încetat activitatea în anul 1948, apoi și-a schimbat numele în "Statusul Romano-Catolic al R.P.R., aprobat prin Decretul nr. 83/1951 al Prezidiului Marii Adunări Generale a R.P.R., prin care s-a aprobat Regulamentul de funcționare al Statusului, înregistrat la Ministerul Cultelor sub nr. x/1951; și, în fine, la solicitarea Consiliului Arhidiecezei Catolice de rit latin din Alba Iulia, potrivit sentinței civile nr. 1515/2001, pronunțată de Judecătoria Miercurea-Ciuc, în Dosarul nr. x/2001, s-a constatat identitatea dintre Consiliul precitat și "Status Romano-Catholicus Transilvaniensis" sau Statusul Romano-Catolic din Ardeal. Referitor la Acordul de la Roma s-a susținut că acesta nu a fost ratificat de către Parlament sau de Guvern, astfel că nu poate fi considerat un act interpretativ pentru că nu îndeplinește condițiile de formă necesare pentru a avea valabilitate și forță obligatorie (prin neîndeplinirea cerințelor impuse de art. 88 din Constituția din 1923 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 54/1928 privind regimul cultelor). Înalta Curte apreciază însă că acest punct de vedere nu poate fi împărtășit, cel puțin din două motive: Acordul de la Roma, a fost publicat în B. și în Monitorul Oficial din București, respectiv la l iulie și 3 august 1932 și nu a fost niciodată ratificat de Parlament, deoarece i s-a atribuit caracterul unui act interpretativ al Concordatului. De altfel, chiar în cuprinsul Decretului nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunțarea Concordatului se face referire expresă la "acordurile și convențiunile ulterioare, intervenite în aplicațiunea acelui concordat", aceste acte normative fiind denunțate și, ulterior abrogate expres. Pe de altă parte, C.J.U.E. a statuat - cu referire la denunțarea și abrogarea concordatului și a acordurilor ulterioare, prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948 - că O.U.G. nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, se înscrie în categoria obligațiilor asumate anterior de Statul Român față de Sfântul Scaun. Așadar, obligațiile asumate de Statul Român în perioada interbelică sunt în vigoare, fiind așadar nerelevantă denunțarea și, ulterior abrogarea tratatelor la care România este parte, fiind nerelevantă, sub acest aspect, schimbarea formei de guvernământ și a regimului politic din România, Statul Român fiind ținut, potrivit principiului pacta sunt servanda, să respecte propriile obligații asumate prin convenții internaționale. Consecințele patrimoniale ale Concordatului și ale Acordului de la Roma, cu privire la bunurile administrate de Status. 1. Prin diploma din 12 mai 1581, Stefan Bátory, principe al Transilvaniei și rege al Poloniei înființează un colegiu al ordinului iezuit, cu un pronunțat caracter militant catolic, înzestrându-l cu bunuri achiziționate din averea personală, fiind trecute în proprietatea deplină a acestui, cu toate drepturile, în stăpânire și proprietate (cum omni jure et dominio ac proprietati) în mod perpetuu, irevocabil și pentru vecii vecilor (perpetuo, irrevocabiliter et in omne aevum). Prin diploma din 1583, înființează și un seminar pentru tinerii nobili și plebei, dat în seama colegiului ordinului iezuit, iar cheltuielile seminarului urmau a fi acoperite, pe jumătate, și de către Pontif. 2. În anul 1603 iezuiții au fost expulzați din Transilvania bunurile acestora fiind preluate de către calviniști, astfel că împăratul Leopold a emis o diplomă suplimentară prin care a dispus răscumpărarea domeniului din Mănăștur și restituirea către catolici, celelalte bunuri (mănăstirea și biserica), rămânând calviniștilor. 3. Ulterior, prin Legea nr. VIII din 1744 bunurile răscumpărate sunt restituite definitiv catolicilor, devenind bunuri bisericești. 4. Din averile ordinului dizolvat de Papa Clemente al XIII în anul 1773 au fost create fundațiuni atât în Ungaria cât și în Transilvania, respectiv fondul de religie, fondul de studii, și fondul de burse - administrate de Comisia literară; precum și fondul Orfelinatului Terezian din Sibiu. 5. Bunurile au continuat a fi administrate de Comisia literară, în perioada 1773-1848, deși dreptul de administrare al Statusului a rămas în vigoare; astfel că, în aceste condiții, prin hotărârile Statusului din august 1848 se încearcă fără succes (din cauza revoluției) reorganizarea și preluarea bunurilor. 6. Însă doar în anul 1866, suveranul prin adresa nr. x/19 august 1867 a Ministerului Cultelor a hotărât: a) desființarea Comisiei literare; b) administrarea și conducerea chestiunilor aflate în competența Comisiei Literare "cu influența" Statusului catolic reorganizat și c) alegerea unei comisii de conducere, urmând ca modul de conducere și administrare să fie stabilit ulterior fiind păstrate neatinse drepturile de suprem patron și supremă inspecțiune ale regelui. 7. În anul 1868, urmare a corespondenței între Ministrul Cultelor ungar și Guvernul ardelean, fondul de studii romano-catolic ardelean urmează a fi administrat de către Comisiunea Catolică ce funcționează în sânul guvernului regal, ca reprezentantă a Statusului Catolic. Deși s-a susținut că în 1867, când Transilvania este scoasă de sub stăpânirea Austriei și înglobată în Ungaria, fondurile ardelene s-au contopit în fondurile publice regnicolare; această opinie nu poate fi împărtășită, pentru următoarele considerente: în primul rând, după cum rezultă din cele ce premerg, fondurile sunt persoane juridice distincte, cu limitarea dreptului de administrare al Statusului prin prerogativele regale ale patronatului suprem; și, în al doilea rând, doar în proiectul de regulament din 1917 se prevedea că "Statusul romano-catolic - păstrându-i-se drepturile și organizația actuală, găsită ca utilă - se va încadra în organizația autonomă regnicolară".

Urmare a reorganizării Statusului și alegerea la 1873 a unui Consiliu Dirigent alcătuit din 24 membri, în vederea preluării de la Comisiunea Catolică a conducerii și administrării întregii averi fundaționale sau de altă natură, Ministerul Culturii, prin adresa nr. x/1873 a luat act de această alegere a Consiliului și a încuviințat preluarea atribuțiilor Comisiei Catolice desființate.

În vederea respectării de către Status a drepturilor de suprem patronat și supremă inspecțiune ale regelui, Ministerul Cultelor a subliniat în corespondența cu Statusul că fondurile sunt persoane juridice distincte, că dreptul de administrare exercitat de către Status este limitat prin drepturile regelui.

Și, în fine, prin regulamentul din 1915 Statusul catolic a obținut recunoașterea formală a dreptului de conducere, guvernare și administrare a fondurilor cu două îngrădiri: 1. Respectarea drepturilor canonice ale episcopului cu privire la întreaga avere diecezană și, 2. Respectarea drepturilor de suprem patron ale regelui, fără ca Statul ungar să aibă vreun drept de ingerință sau control cu privire la activitatea Statusului.

După unirea Ardealului cu România, în 1918, și până la momentul încheierii Acordului de la Roma, fondurile catolice ardelene au fost administrate de către Statusul catolic, fără ca Statul Român să exercite vreo ingerință asupra modului de administrare, cu atât mai mult cu cât prin Concordatul din 1927 s-au desființat drepturile și îndatoririle de patronat de orice categorie (potrivit art. VX), dreptul de supremă inspecțiune urmând a fi exercitat sub forma prevăzută de Legea Cultelor și consacrată de Concordat. Potrivit art. 191 din Tratatul de la Trianon și Convenției dintre România și Ungaria (publicată în M. Of. nr. 279/19 decembrie 1924) bunurile acestor fonduri nu sunt cuprinse nici în cele ce trec fără plată în patrimoniul Statului Român, nici între cele ce sunt supuse repartiției între cele două state, rămânând în categoria celor ce urmează a fi răscumpărate de către Statul Român, având caracterul de bunuri publice, declarate ca atare încă din anul 1921, prin recensământul făcut în urma dispoziției Comisiei de reparațiuni din Paris. De altfel, în cuprinsul Concordatului (art. XIII) aceste fonduri sunt numite Fondul General Catolic de Religie și Fondul General Catolic de Instrucție, cu personalitate juridică, nefiind operate modificări în ceea ce privește starea patrimonială. Însă, după cum s-a arătat, potrivit Tratatului de la Trianon România, avea dreptul să răscumpere aceste averi, urmând a dispune liber și neîngrădit de acestea, după expropriere și plata rentelor de expropriere. Principalele consecințe ale acestor prevederi ale Tratatului și ale Concordatului, cu privire la aceste fonduri sunt următoarele: a. Urmare a adoptării Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, foștii proprietari între care și Biserica Catolică, au fost despăgubiți de Statul Român prin plata unor rente de despăgubire, numite "prebende", care erau afectate unui fond - Patrimoniul sacru - destinat să devină persoană juridică, potrivit alin. (1) al art. XIII; cheltuielile ce depășesc capacitatea de întreținere a acestui fond, urmând a fi suportate de Stat, conform alin. (2) al aceluiași articol. b. Administratorul acestor fonduri ale Patrimoniului sacru - Consiliul Episcopilor Diecezani - urma să administreze și rentele ce proveneau din exproprierea unor bunuri ce fuseseră proprietatea Fondului General Catolic de Religie și a Fondului General Catolic de Instrucție. Concluzia care se impune, cu privire la bunurile care au făcut obiectul Concordatului din 1927, și implicit cele ale Fondului General Catolic de Religie și a Fondului General Catolic de Instrucție, este, în considerarea Tratatului de la Trianon, că acestea au devenit proprietatea Statului Român.

Prin Acordul de la Roma, din 10 mai 1927, Statusul Romano-Catolic se transformă în Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, urmând ca acesta să îndeplinească sarcinile prevăzute de Canoanele 1520 și 1521 din Codex Juris Canonici (art. I alin. (1) și (2), toate drepturile patrimoniale ce se găseau în administrarea Statusului, urmând a fi administrate și reprezentate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia (art. II alin. (1), art. V alin. (3), în conformitate cu scopurile indicate de Actele, Decretele și Literele de fundațiune(art. III alin. (1), bunurile ce se găseau la 1 ianuarie 1932 în posesia și administrarea Statusului având caracter eclesiastic (art. V alin. (1). Potrivit aceluiași Acord, Statul Român păstrează dreptul de control și supraveghere, prevăzut de dreptul comun al Regatului României (art. IV alin. (1); iar în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra bunurilor acesta este garantat în favoarea fondurilor respective: a) fondul de religiune; b) fondul de studii; c) fondul de burse; d) fondul școlilor primare; e) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii al funcționarilor; g) fondul de pensii al profesorilor; h) fondul asigurărilor. Și, nu în ultimul rând, potrivit art. VIII, se va proceda la rectificarea (din oficiu și fără plata vreunei taxe de timbru) a cărților funciare, cu privire la proprietarul bunurilor - diferitele fonduri precitate - adăugându-se mențiunea: "Administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia". În ceea ce privește motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Împrejurarea că pentru bunuri aparținând fondului au fost făcute o serie de acte de dispoziție, în numele fondului (potrivit precizării făcute de recurentă, n.n.) de către entități aparținând cultului romano-catolic nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor fondurilor; în condițiile în care, prin prisma considerentelor de mai sus, dreptul de proprietate asupra bunurilor aparținând fondurilor (deși aflate în posesia și sub administrarea Statusului Romano-Catholicus Transylvaniensis), este și rămâne garantat în favoarea fondurilor respective - art. V alin. (2) din Acordul de la Roma. Chiar dacă alin. (3) al aceluiași articol dispune că drepturile asupra fondurilor sunt de drept reprezentate prin Ordinariul de Alba Iulia, nu schimbă cu nimic natura juridică a bunurilor, despre care se precizează că sunt bunuri cu caracter ecleziastic - alin. (1) al art. V din Acord. Tocmai acest caracter ecleziastic al bunurilor aparținând fondurilor atrage incidența normelor dreptului canonic, care se completează cu cele ale dreptului român și nicidecum o eventuală proprietate a acestora, revendicată de către recurentă. Pe de altă parte, dispozițiile Acordului referitoare la dreptul conferit Ordinariatului Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia sunt neechivoce, art. VIII alin. (5) stabilind expres mențiunea "administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia" astfel că nu se poate susține, cu suficient termei, existența unui drept de proprietate asupra bunurilor, inscripțiunile privitoare la proprietatea bunurilor se vor face prin indicarea respectivelor fonduri - alin. (1) și (5) din Acord. Așa fiind, înscrierile de carte funciară la care face referire recurenta sunt nerelevante în cauză, întrucât acestea datează dintr-o perioadă anterioară Acordului de la Roma, care interpretând prevederile art. X din Concordat a clarificat situația juridică a Statusului, care devine, potrivit art. 1 alin. (1) din Acord, un organ al Diecezei (episcopiei, n.n.) ale cărui decizii sunt supuse aprobării Ordinariului. În aceste condiții, proprietatea cultului romano-catolic, mai exact a Diecezei romano-catolice de rit latin de Alba Iulia (ulterior, la 5 august 1991 ridicată la rangul de arhidieceză, de către C., n.n.), asupra bunurilor aparținând fondurilor nu poate fi susținută, în raport de argumentele precedente. Mai mult, toate înstrăinările la care face referire reclamanta în cuprinsul cererii de recurs (relative la înstrăinări ale bunurilor aparținând fondului de studii) ulterioare anului 1934 relevă tocmai respectarea prevederilor Acordului de la Roma, în ceea ce privește persoana vânzătorului, respectiv episcopul diocezei de rit latin de Alba Iulia; în condițiile în care anterior semnării Acordului, vânzătorul era reprezentat de către persoane de cadrul Consiliului Dirigent al Statusului. Și, nu în ultimul rând, deși recurenta apreciază că exproprierea de către Statului Român a unora dintre bunurile aparținând fondului de studii echivalează cu lipsă a dreptului de proprietate al acestuia asupra bunurilor fondului, Curtea precizează că nici argument nu este relevant în cauză pentru a justifica dreptul de proprietate al recurentei, în condițiile, în care după precizările acesteia, această expropriere a fost operată în contextul reformei agrare, despre care Curtea a făcut deja precizări anterioare. Astfel, potrivit Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, ca urmare a despăgubirilor acordate foștilor proprietari, între care și Biserica Catolică, de către Statul Român, în considerarea Tratatului de la Trianon, bunurile în cauză au devenit proprietatea Statului Român. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurentă, este neîntemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat și la prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantă.